O Revoluție a infidelităților poeziei / Iulian Grigoriu

– fragment de jurnal –

Pînă spre sfîrşitul lui decembrie ’89, unele reviste literare apar în „ilegalitate”, cu noi redacţii, ba chiar sub „presiuni teroriste”. Tipografii pensionari sînt chemaţi înapoi la muncă, datorită „creşterii fără precedent a abonamentelor”. În noul an am revenit la Bucureşti ca să-l reîntîlnesc pe maestrul H (cel pe care-l căutasem în București în zilele revoluției), mentorul multor tineri pe care îi „agăţa“ în biblioteca municipală la cenacluri sau la diverse reuniuni culturale. Acum devenise iniţiatorul a tot felul de proiecte care, în acea perioadă, fie nu durau prea mult, fie pur şi simplu, nu se mai înfăptuiau. Chiar înainte de începutul anului 1990, Maestrul H îmi scria că se doreşte reînfiinţarea „Societăţii Scriitorilor Români” după vechea ei structură din 1925 (cînd la conducerea ei a venit Liviu Rebreanu), ca modalitate de a contracara „imperialismul actualei Uniuni a Scriitorilor” care a monopolizat toate publicaţiile literare. Se intenţiona primirea aici şi a unor „tineri talentaţi” neafiliați Uniunii. Problema era că noi nu numai că nu publicasem în volum, dar abia dacă apărusem răzleţ în unele reviste studenţeşti sau fusesem consemnaţi pe la cine ştie ce „Poştă a redacţiei“.

Pe 23 ianuarie maestrul H mă convoca din nou în stilul lui caracteristic: „Vino, formăm un grup puternic literar. Vom scoate revista noastră”. Totul era încă foarte amestecat, ceea ce mă ameţea de-a dreptul. Nu reuşeam să înţeleg ce se întîmplă cu mine, necum cu ceilalţi. Eu umblam în buzunar cu „Sfera şi Focul”, „Dulcele timp pentru răpunerea răilor” şi „Ochiul de Sus”, dar se duseseră serile de discuţii, plimbările prin parcuri, reveriile poetice… totul devenise febril, într-o goană apăsătoare, sordidă. Prin ziare încă se vorbea de „muncă”, de „oamenii muncii”, de „filiale ale CPUN la nivel de întreprinderi”, de „tinerii revoluţiei”, de comitete de iniţiativă şi anchete neelucidate, de morţi suspecte şi vinovăţii. Dar simţeam că nimic nu ieşea la lumină, ceva nevăzut ţinea totul pe loc. Acum începeau să se vehiculeze fonduri, grupurile pînă atunci ascunse ieşeau la lumină să pună mîna pe ele. Pe primele pagini ale ziarelor, poze cu macarale şi muncitori constructori neobosiți de a „executa lucrări într-un timp record”, lîngă imagini din revoluţie, de pildă cea a unui tînăr care plecase în 22 decembrie, cu un tricolor în spate, în doliu, singur, cu cine ştie ce gînduri nestrunite, aidoma nouă…

Am participat atunci la o întîlnire consemnată de Gabriela Hurezeanu în Tineretul Liber (articolul „Noi”, nr. 31, de sîmbătă, 27 ianuarie 1990). Aici s-au spus cuvinte mari: „jertfă”, „eroi”, „libertate”, „democraţie”; eram pregătiţi cu texte, eseuri şi poezie fiindcă se dorea înfiinţarea unei reviste (ceea ce nu s-a mai întîmplat, evident!). Mai tîrziu, cam cu acelaşi nucleu au fost editate revistele Martyria şi o variantă din „Piaţa Universităţii” (pentru că un alt grup dizident edita acelaşi ziar, dar „sabotat” etc). Nu aveam timp să particip la întîlnirile şi luptele lor decît atunci cînd veneam la Bucureşti. În seara aceea am avut asemenea emoţii încît mi-a tremurat foaia de hîrtie în mînă, fapt consemnat de autoarea articolului:

„Au citit poeme în nota lor obişnuită (adică foarte bune) Sorin Gherguţ, Alexander Baumgarten, Iulian Grigoriu, Bogdan Lepădatu, Dan Matulea. De emoţie, le-a tremurat glasul. Le-a tremurat şi foaia de hîrtie în mînă. Pe baricade nu cred că au tremurat. Nu acceptă să vorbească despre acele momente. Pe căi «colaterale» aflu că Bogdan Lepădatu a fost printre primii care au intrat în clădirea fostului C.C., că Sorin Gherguţ a fost rănit (mai şchiopătează şi acum), că Dan Matulea a fost dus la neuropsihiatrie şi i s-au aplicat electroşocuri fiindcă se găsise asupra lui un jurnal în care scria despre lipsa de libertate”.

Poate că unele fapte cu titulatură de „merit” se exagerau. Era totuşi încă revoluţia în care credeam, și cu mai mult discernămînt şi mai puţine ambiţii idolatre, am fi putut să facem mai mult pentru ea.

*

Pe vremuri, cu maestrul H aveam discuţii pline de miez despre poezie. De fapt, mai mult îl ascultam. El scria în Luceafărul, era un critic avizat, cu rubrică în revistă şi nu doar condeier de conjunctură, cum eram noi. Frecventam cenaclul de vineri de la biblioteca „Mihail Sadoveanu”, cenaclu pe care îl prezida un critic fără viziune, pe nume Ştef Alexescu, pe care ni-l imaginam ca pe o broască ţestoasă încercînd să alerge după viziunile poetice ale „vulturului Nichita”, reușind doar să-i amuşineze umbra. A rămas şi azi cu aceeaşi pasiune, un fel de pachiderm de serviciu al literaturii româneşti căreia îi dedică istorii, după stagiile pcr-iste. Citeam din scrierile acestui critic terestru (mai corect terrian) şi ne tăvăleam de rîs. În fine, atmosfera discuţiilor din cenacluri era destul de căznită şi chiar lugubră, dar acolo măcar aveam ocazia de a întîlni oameni dispuși să discute mai „adevărat”, după aceea.

Spuneam că maestrul H scria în Luceafărul. Dacă ar fi să portetizez acea revistă pe care de-abia o aşteptam o dată pe săptămînă, pot spune că în ea găseai şi articolul comunistic de fond, pe criticii „de curte” vecini cu „dizidenţii”, limbajul de lemn lîngă „şopîrla” abia șoptită. Un cititor ca mine vîna de-a dreptul „blasfemia” care depășea cenzura, și-i scăpa, ce-i drept, foarte rar: o găseai la cîte un Borges, un Bulgakov, Marquez, sau la cîte un poet sud-american ori din alte zone unde gîndeam că nu vom ajunge nici o dată.

La rubrica „Revista străină” se mai putea afla povestioara vreunui film sau dădeai de titlul vreunei publicații occidentale la care eram încredințat că nu vom avea vreo dată acces. În rest „patrie”, „solidaritate”, „lecturi împurpurate”…, mult Eminescu, Goga, înveșmîntați ca arhierei ai purității de limbă și neam; foarte timid, cîte ceva din Mircea Eliade (la ale cărui cărți, culmea, aveau acces pe baze de liste absolvenții școlilor de partid, asta ca să nu smintească pe cititorul de rînd, fără conștiință de clasă?), Cioran sau Ionescu.

La liber și din belșug, elogii pentru muncitori și țărani. Le citeam cu voluptate perversă, unele erau foarte „tari”. Ca exemplu, ţăranul român, „talpa ţării” este evocat de un anume Dim. Rachici (român get-beget, nu altceva!) aplecat cu sfătoasă recunoștință asupra unui om al pămîntului, un preşedinte vînjos de CAP: „M. Halaţ, încă de la începutul carierei sale a avut de partea sa un aliat inefabil[1]: ştiinţa agricolă! Şi an de an, producţiile la hectar au crescut, cooperativa pe care o conduce s-a întărit, ocupînd un loc de frunte pe judeţ. Cînd mă simt ostenit, cînd fruntea mi-e îngreunată de zbateri interioare (sic!), mă gîndesc la satul natal, la oamenii lui fără seamăn de harnici, de neosteniţi. Şi în suflet simt, atunci, o adiere răcoroasă, ca legendarul Anteu simt încrederi şi forţe noi pentru împlinirea destinului. Sînt mîndru că mă trag dintr-un neam de plugari. E un blazon pe care nu l-aş schimba pentru tot aurul lumii” încheie apoteotic ipochimenul, probabil cu cămara şi frigiderul doldora din cauza acestui articol reconfortant, înviorător.

Tot în Luceafărul aveau rubricuţa lor mai mult sau mai puţin permanentă, un Ioan Alexandru elogiind Maramureşul, discutînd cu mult bun simţ despre patriotism, ori supralicitînd, ca să pomenească de „Codicele de la Ieud”, acest controversat manuscris ce ar fi fost „cel mai vechi text de limbă românească”. Cezar Ivănescu mai strecura cîte un poem cu rezonanțe mitico-orfice, ori vreo reţetă de poezie întruchipată de vreun poetastru, mare descoperire de-a sa.

Ambianța de promiscuitate ideologică a revistei putea deveni sufocantă. Informaţia, atunci cînd se mai strecura, era mult decalată față de realitatea şi evenimentul cultural, așa încît aveai senzația că trăiești la periferia istoriei. Se citau din plin Călinescu, Lovinescu, Iorga, Ibrăileanu, dar și Noica, drept filosof oficial al rostirii și cumințeniei românești. În fine, am întîlnit o dată ceva ce m-a mirat și a trebuit să întreb ca să înțeleg despre ce era vorba. Artur Silvestri, într-un articol despre Ioanid Romanescu, discutînd despre rădăcinile noastre spirituale în contextul invocării de către poet a orfismului, scria negru pe alb: „Acest cod sapienţial – se referea la muzica înrudită cu înţelepciunea – configurat prin retragere, a putut să dea, mai apoi, spiritul bizantin isihast şi, a conservat, dincolo de piedicile istorice, substanţa fundamentală a unei culturi”. Ei, aşa ceva mai rar, numai că prea puţini ştiau probabil cum vine treaba asta, cu isihasmul. Dar mînăstirea „Secu” nu era departe…

Nu a fost de mirare că după 1990 am trăit un colaps literar. Adevărul era unul singur: nu aveam nume și autori pentru vremuri normale, de libertate. La scurt timp notorietatea celor din exil şi pe care-i ascultam la „Europa liberă” avea să se estompeze și chiar să se stingă, numele noi sau cele cîteva cărți de sertar să se amestece cu alternativele un soi de sub-cultură şi dezinhibare care ținea să alimenteze un consumism literar din ce în ce mai îndoielnic și chiar de prost-gust. Majoritatea scriitorilor consacraţi în alte vremuri treceau printr-o criză de adaptare, poate de autoanaliză cu tentă de reaşezare morală. Iar tinerii nu erau prea uşor promovaţi, ba chiar scrisul devenise o activitate inutilă, fără miză. În mod normal trebuia să urmeze o perioadă a recuperărilor, a traducerilor care ne-au lipsit şi am trăit văduviți de o parte foarte importantă a literaturii lumii, dar ceea ce clocotea în adîncuri avea să iasă la lumina tiparului în tiraje din ce în ce mai reduse.

*

Nici maestrul H, în critica sa literară din Luceafărul, nu făcea rabat de la regulile drastice ale cenzurii pe care reuşea să se plieze de minune (chiar el îmi vorbea de o „tehnică a eschivei”), dar să aibă în acelaşi timp şi „atitudine”. Din păcate, totul respira aerul îmbîcsit al ştampilei căzută din cer, al aprobării și indulgenţei plătite, al compromisului implicit. Din cînd în cînd, criticul trebuia (cu de la sine putere) să-şi dea obolul, scriind articolul de fond obigatoriu cu numele Ceauşeştilor etc etc, „lupta cu inerţia”, ce a zis Marx sau Lenin, ori să coboare în „realitatea crudă a oţelului şi a pîinii”, să zică, să scrie, să se prostitueze cu „muncitori” şi cu „ţărani”. Era, altfel zis, o promiscuitate pe care nu puteai să nu o vezi şi să nu o sancţionezi. Eu unul încercam să fug imediat din asemenea împrejurări (tînjind în acelaşi timp să public un poem într-o revistă „serioasă”). Ba chiar, ajunsesem la un moment dat să fac demersuri pentru a mă deplasa la Bucureşti ca să citesc în cenaclul Luceafărul, împreună cu un grup pe care îl alesesem de la cenaclul din oraş, în contextul „geografiei literare”, a „contactelor culturale”, poeziile (valabile, cuminți, fără probleme) urmînd să fie publicate în revistă. Revoluţia ne-a schimbat planurile, scutindu-ne de gestul inutil de a publica într-o revistă centrală. Acum Poezia ne trăia pe noi, cu o energie nebănuită, pînă la epuizare.

*

Cenaclul „Noduri şi Semne” din provincia noastră de graniţă are unele „contacte culturale” şi începe să întreţină legături cu cei de peste rîul care desparte încă neamul unor învinşi ai istoriei ce vorbesc aproximativ aceeaşi limbă. Înghiţiţi aproape cu totul de colhoznici, li s-a imprimat accentul slav, ca o unsoare întinsă pe limbă. În plus, graiul „moldovenesc” nu a mai fost înviorat de poezia şi literatura românească a ultimilor 40-50 de ani, aşa că universul lor ni se înfăţişează înglodat într-un farmec vetust şi antiidilic, de unde mai răsare viguroasă doar viţa de vie, sufletul senzual şi haotic, setea de împerechere cu „fraţii de aceeaşi limbă”. Astfel de cenaclişti organizați în asociaţii stranii – rețin un nume sonor, „Valeologia” – par mai degrabă pregătiți să facă comerţ cu grîne şi arme, curve şi racheţi, spioni și kaghebişti deghizați în suprasenzoriali. Fluturând de faţadă steagul limbii române, încep să ne calce pragul, găsind pe celălalt mal al Prutului, concubini din plin, cu aceeaşi sete şi pohte în mădulare.

Eu, sub asemenea auspicii, sînt „idealistul”, „poetul”, „romanticul”, „naţionalistul”, „creştinul” – aşadar, gratuitul, idiotul, hipoglicemicul, cel ce-şi varsă suplusul de trăiri pe glia mitică a patriei bimilenare, fără să tragă măcar cu ochiul cum Ea se împreunează mişeleşte cu duşmanul.

*

Pe maestrul H l-am întîlnit în perioada studenției[2], de fapt el m-a agățat pe holul Bibliotecii Centrale Universitare. La întrebarea „care e poetul și prozatorul tău preferat?” am răspuns imediat: Edgar Allan Poe! Cînd am ieșit de la sala de lectură, i-am vorbit de teoria biostructurală a lui Eugen Macovschi (în Polizu, în incinta Facultății de Electronică, exista un stand de unde cumpărasem o broșură despre această concepție ce punea în evidență diferența dintre viu și neviu la nivel structural), psihotronică, cîmpul biosic, noesic și enisic, ceea ce i-a sunat foarte poetic maestrului H. Și poate exista ceva mai înalt? mă iscodea el, știu eu, un cîmp meta sau super – enisic? Pentru ca apoi să teoretizeze doct și filosofic despre factorul „meta”. M-a cucerit imediat, simțeam că am găsit cu adevărat un Maestru și chiar așa a fost. El absolvise de vreo zece ani Filosofie-Psihologie, vorbea repede, puțin afectat, cu gesturi însoțite de o retorică strălucitoare. Un adevărat Gorgias…

Poezia lui Nichita Stănescu am descoperit-o și citit-o prin ochii lui, în efuziuni de termeni supratereştri: „Poezia lui Nichita nu e un caz, e un miracol. Cazurile sînt închise, izolate, miracolul are reverberaţii infinite în spaţiu şi timp precum fenomenele naturale”. Concepţia maestrului H despre poezie acuza făţiş tertipurile suprarealiştilor în contrast cu epifania exprimată orfic şi panteist: „Fără îndoială că poezia lui Nichita e plină de surprize şi de aceea place atît de mult cititorului modern, dar să nu uităm că e o diferenţă esenţială între surpriza oferită de iluzionistul care scoate obiecte ciudate dintr-o pălărie şi acea dumneziească minune pe care o trăieşti înfiorat la vederea primului pom înflorit al primăverii: în primul caz e vorba de o prestidigitaţie, în cazul al doilea, supriza e o epifanie. Suprarealiştii îşi regizează întîlnirea dintre o «maşină de cusut şi o umbrelă pe o masă de operaţie» şocînd gratuit cititorul, în timp ce NS logodeşte sufletul nostru cu lucrurile într-un cîntec de iubire. Poemele sale nu sînt texte, ele respiră şi se cer ascultate cu sufletul” scria maestrul H într-unul din articolele sale din „Luceafărul”. Sau:

„Citind cu atenţie dialogurile platoniciene, observăm că sînt aduse în discuţie două tipuri de scriere: una bună şi una rea (o găselniță tipică pentru maestrul H!). Cea de-a doua este lipsită de vibraţia fiinţei, în timp ce scrierea bună este cea care păstrează sentimentul viu al logosului, e discursul cald întipărit în sufletul celui care citeşte, printr-o anume metamorfozare a scrierii în oralitate, a literaturii în vorbire. Sînt anumite pasaje în Nichita în care versul tipărit se transfigurează sonor, poetul converteşte alfabeticul în melos, făurind scrierea vie prin forţa magică a rostirii. Oare în faţa acestei poezii nu sîntem mereu tentaţi să facem la fel ca cititorii antici şi medievali, şi anume să citim cu glas tare pentru a participa la ritualul muzical al versurilor?”… Pe noi, cei din jurul lui, ne ameţeau foarte acrobaţiile ideatice şi artificiile de limbaj ale prietenului nostru mai mare, ușurința și naturalețea exprimării, stilul lui oracular, vaticinant. Uneori îmi regăseam ideile în articolele lui, dovadă că discuțiile noastre erau serioase; de și mai multe ori îi repetam spusele, argumentele, ca să arăt tuturor că în sfîrşit, ştiu ce e poezia și cine o întruchipează, că îl avem drept emblemă și sacerdot pe Nichita Stănescu, din care nu ne mai săturam să extragem pulberi, metafore şi irizări aurifere. Eu unul îi iubeam cel mai mult paradoxurile: „dacă nu ne-a fost teamă să ne naştem/ de ce ne este teamă să murim?”; „dacă mori, cel puţin/ lasă-mă singur”. „Iar nu mai sîntem noi înşine,/ nu mai ştim de unde începem şi unde/ ne sfîrşim, în spaţiul dat/ rezemat pe coloana acestor secunde”. „Din nou sînt singur ca o gheaţă/ lăsîndu-şi marginea-n topire/ îmbrăţişat cu viaţă/ a lui a fi şi a lui fire…” Nichita reuşea să materializeze sentimentele şi să transfigureze cum nimeni altul nepotrivirile şi anomaliile unui timp cu totul morbid, nefast, în retortele unei eterne adolescențe (adolescență pentru care maestrul H avea un cult, moștenit de la Nichita). Eu asta simțeam: că în mizeria cotidiană poezia ne menține pendulul inimii la verticală, că prin ea sîntem liberi și în mod poetic ajungem la adevăr. Poezia lui Nichita avea toate aceste resurse: se strecura prin fanta sufletului, el „omul fantă”, el omul care iubește, călare pe-o mătură blondă, ca un alchimist lunatic, avînd puterea de a molipsi cititorul de un soi de jubilaţie, dar nu oarecare, ci una plină de skepsis. Lumina lui lăuntrică era molipsitoare, ca o energie care făcea din poezie doar un pretext. Aceasta era marea artă a lui Nichita, de a face din poezie un mijloc, o cale pentru prietenie şi iubire. Şi avea un fel de a ne aduce împreună: priviţi! Sîntem aceiaşi, sîntem îndrăgostiţi! Ce mai contează timpul şi istoria în care trăim? Acestea sînt doar „accidente ale iluziei de a fi om”! El putea să transforme în joc meditaţia cea mai profundă („O să fugă cîmpul înapoi/ către ieri, către alaltăieri./ Tu ai să stai la o fereastră de tren/ şi ai să spui: uite,/ acum o lună am găsit un epolet,/ acum un an, o sabie ruptă!…” să aducă la prezenţă, să facă palpabilă cea mai ascunsă tristeţe, aceea de a descoperi că eşti… om: „Ce greu e să fii tu însuţi,/ neverosimil iepure,/ împuşcat înainte de a se naşte,/ cînd fuga cu miros de carne şi cu scurgere de sînge/ a părinţilor tăi a şi hrănit/ vreo rădăcină de iarbă…” Nimeni n-ar fi putut să ridice cele mai concrete şi banale fapte la rangul de evenimente capitale, aşa încît să transforme o simplă cochetărie într-o construcție ridicată firesc la scara unei unanime recunoașteri, și totul dublat, convertit, de o extraordinară senzualitate: „Noi sîntem doi, tu eşti singură/ de aceea te lăsăm să faci ce vrei tu./ Noi îţi dăm două inimi; una o ţinem în mine,/ cealaltă o ţinem în tine./ Chipul tău îl facem să semene cu chipul nostru/, aşa cum monezile sînt aidoma/ celor două apăsări brutale/ ale tiparului care le naşte./ Noi doi sîntem două ramuri ale tale,/ una izbucnită spre lună/ din dragostea ta pentru cer/ alta izbucnită din pîntecul tău/ din dragostea ta pentru pămînt./ Noi şi cu tine am vrut să fim unul,/ dar materia care urăşte adevărul/ ne-a pedepsit şi ne-a făcut trei./ Noi sîntem doi şi tu eşti singură/ de aceea tu ne stăpîneşti/ de aceea tu eşti regina/ pentru că noi doi sîntem la fel./ Iar un lucru aidoma altului nu există/ decît în monotonele povestiri despre fericire.”

O, cîtor doamne şi domnişoare nu le-am şoptit „Somnul şi Trezia”: „Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimic/ şi nici tu/ am crezut că sîntem de-o seamă./ Ne-am mărturisit unul altuia/ cel mai tainic secret, – / acela că existăm…/ Dar era noapte şi, vai, dimineaţa,/ cumplită vedere,/ m-am trezit cu tîmpla pe tine/ (aici făceam o pauză semnificativă, apoi modulînd vocea, continuam, rar): galbenule, snopule, grîule./ Şi m-am gîndit: – Doamne/ ce fel de pîine voi mai fi fiind şi eu,/ şi pentru cine?”

*

Maestrul H a fost confidentul idealurilor, iluziilor, exceselor şi ratărilor mele, timp de mai bine de zece ani așezați simetric în jurul lui 1989. O inteligență vie, un spirit ironic și un simț al umorului colosal, temperate imediat de poezia autentică în fața căreia devenea brusc serios, romantic și idealist. Socratic, dar așezat în limitele unei „minime moralia”, dușman al extremismelor de orice natură, cu o blîndețe matură și înțelegătoare pentru hybrisul adolescentin; doctrinar dar flexibil, intuitiv pînă la feminitate, dînd dovadă de o vocație pedagogică față de tinerii în care căuta și găsea certitudini pentru o operă viitoare, încă nescrisă. Maestrul H ne punea la dispoziție bibliografii întregi dar și cărți de citit (ne întîlneam pe holurile bibliotecii lui), bun regizor în a ne aduna și provoca să mai spunem o dată, în public, ceea ce-i mărturisisem în taină (pe mine mă supărau astfel de situații, cînd eram obligat să-mi dezvălui cele mai intime gînduri, ca la o „terapie în grup”); la nevoie devenea omul-orchestră, bun să activizeze sindrofii culturale oficiale de care se achita cu morgă și conștiinciozitate. Într-un cuvînt, fascinant, cu o figură de copil mare, de înălțime medie, de o robustețe fragilă, cu gesturi expresive, o adevărată retorică de inflexiuni gestuale și vocale îi însoțeau ideile; ușoara calviție nu-l îmbătrînea, dimpotrivă, o privire uneori concentrată, de cele mai multe ori relaxată, luminată tot timpul de un zîmbet larg al întregii ființe, un tip care îți citea intențiile, îți exprima cu precizie ideile, în fața căruia totul se dezvăluia. Te electriza cu aceeași putere și simțeai că poate să îți reprogrameze gîndurile. Hipnotic! Mă trezeam deseori imitîndu-l, reproducîndu-i întocmai cuvintele și gesturile. Și asta m-a determinat într-o perioadă să-l „părăsesc”, să plec să muncesc „în mină” la Rovinari după ce renunțasem la electronica bucureșteană. Cînd m-am întors, după mai bine de un an, ca să-mi reiau boema prin mansardele sau subsolurile capitalei, i-am arătat pentru prima oară poeziile (el nu știa că scriu pînă atunci) și mi-a spus: „te-ai întors poet!”»

*

Prefață la „Dulcele timp pentru răpunerea răilor”[3]:

«Iată în cîteva cuvinte portretul fizic al autorului: un tînăr înalt, cu osatura subţire de adolescent întîrziat, o figură cu trăsături delicate care păstrează încă aerul unui efeb. Prin lentilele ochelarilor te privesc doi ochi de o naivitate semeaţă (ciudat oximoron, nu-i aşa?). Cu mişcări stîngace şi cu înfăţişarea lunatecă, personajul dă impresia unui veşnic neadaptat la viaţa concretă. Poezia lui este şi ea oximoronică, sau altfel spus, pe muchie de cuţit, punînd în relaţie lumi disjuncte, e o poezie conflictuală născută din cearta sufletului cu trupul, a cuvîntului cu materia, a Unului cu multiplul.

Acest volum de debut e o antologie cuprinzînd poezii scrise în decursul a zece ani şi coerenţa lui e dată de un soi de autoflagelare continuă, pe alocuri insuportabilă. Poezia lui Iulian Grigoriu, de factură expresionistă, combină strălucirile lamei de oţel (sau a imaginii ţipăt) cu imagini de o delicateţe serafică, avînd asupra cititorului un efect, am putea spune, psihotronic. Metafore-fulger străbat de la un capăt la altul poemele salvînd uneori fragmente mai opace sau mai inexpresive. Aceste blitzuri imagistice crează o lume de efecte orbitoare, însă cel mai adesea reci. Răzbate în general în textele lui Iulian Grigoriu un temperament scandinav, gheţos, deloc îmblînzit de soarele dunărean al locului natal. Balcanismul specific scriitorilor acestei zone absentează în cazul de faţă. Avem mai de grabă de a face cu un peisaj hiperboreean. Poezia sa este bîntuită de imagini stîncoase: „Şi moartea tinerilor mei prieteni/ într-un pahar de stîncă/ îşi are somnul” (excepţională imagine!) sau, iată, în alt loc poetul spune: „m-am lipit ca de nişte dălţi reci/ de lumină”, apoi tot el vorbeşte despre un „rug al frigului” şi exemplele pot continua.

Starea obsesivă este zborul, poetul are nostalgia dizolvării în eter, în spaţiul imaculat al cerului „mi-e în putinţă să deschid uşa şi să plec din/ aer fără nici o urmă/ fără nici un tremur cald/ fără să ating nimic, pe nimeni”.

Certat cu legile pămînteşti, cu lumea contingentului, el se opune parcă gravitaţiei şi năzuieşte mereu spre înalturi: „nerăbdător eram să trag/ o linie şi să adun toate/ chintalele de peşte/ zburător”.

Ce demonstrează în fond aceste imagini obsesive? Fără îndoială e vorba aici de durerea unei fiinţe care nu poate locui în prozaismul cotidian, în realul întunecat precum cărbunele (de altfel imaginea cărbunelui apare ca un laitmotiv al cavernelor terestre). A nu putea locui pe pămînt e o infirmitate şi autorul glosează tragic pe marginea acestei absurde şi dureroase infirmităţi. Mereu atras de abisuri (semn al temperamentului romantic) mereu fascinat de puritatea înălţimilor, de văzduhul unde „doar pensula în aer/ aşeza personaje” Iulian Grigoriu este, aşa cum spuneam, un idealist incurabil, sau cu alte cuvinte un naiv. El are, aici, printre noi, stîngăcia lui Mîşkin dar şi nevroza marilor neadaptaţi. Eul său liric trădează o fiinţă alienată, agresată de asperităţile concretului. Dar de cele mai multe ori, autorul ştie să-şi convertească durerea în frumuseţe expresivă. Textul multor poeme, construit poliedric, străluceşte ca un diamant cu mii de feţe.

Producţiile mai noi cunosc însă o schimbare stilistică şi de viziune. Poetul şi-a convertit suferinţa în rugăciune. Lumina rece a fulgerului e înlocuită cu cea blîndă a candelei. Absolut antologice sînt fragmentele de colinde şoptite din ultima secţiune a volumului[4] sau imaginile pictate cu alb pe alb ca în lirismul extatic al lui Daniel Turcea, comunicînd aceeaşi tensiune mistică: „Plete de dafin şi foi/ de lumînărică/ Foi de lumină, floare de/ vişin, sunetele luminii” sau starea de graţie sugerată în versurile: „Frumos înger cer desface/ umblă singur ca o stea/ Negru cer aprinde ca un/ Cîntec încheind lumea”. Las cititorului plăcerea să descopere aceste feerii dumnezeieşti presărate în textura poemelor.

De la hemografie (scrierea cu sîngele) la incantaţia lirică, Iulian Grigoriu impresionează prin tonul jertfelnic deloc tributar textualismului şi spiritului ludic al multor colegi de generaţie».

*

Problema fundamentală a poeziei:

«Cum, ce e acela un miracol, cum se manifestă el în poezie? Explicația maestrului H alimentată şi de infatuările nonşalante ale lui Nichita Stănescu, pornește de la realitatea că am devenit tributari textului tipărit, că „galaxia Gutenberg” l-a transferat deja pe omul de azi „din lumea magică a auzului în lumea indiferentă a văzului”, dar că „lirica poetului învinge acest handicap, însufleţind pagina tipărită printr-un alt soi de scripturalitate, şi anume prin limbajul viu al rostirii, prin acea „hemografie” – scrierea cu propriul tău suflet”. Nu mai ştiu ce poet romantic spunea că doreşte întotdeauna să fie citit cu auzul şi atunci versurile lui vor suna aşa cum trebuie să sune…

Pe vremea lui Nichita Stănescu poezia avea şi ea o problemă fundamentală, precum filosofia: se ştia că materia este primordială şi conştiinţa e secundară sau doar un fenomen al materiei; or, în poezie, problema era cea a alegerii fundamentale între Eminescu şi Stănescu.

O rezolvare aberantă a „problemei fundamentale a poeziei româneşti” o dădea chiar criticul pachidermic, Ştef Alexescu; ideea lui de prin Scînteia Tineretului era că poezia se află în evoluţie (precum lumea, materia, societatea, nu-i aşa?) şi că dacă acum avem un poet de vîrf, el trebuie obligatoriu să fie superior (din toate punctele de vedere) unui poet al trecutului. Bag de seamă că e o chestiune de evoluționism literar-istoricist. De aceea Stănescu era deasupra lui Eminescu!? Asemenea idioţenii sînt atît de stupefiante, încît cred că tocmai din cauza asta prind instantaneu la publicul larg.

Dar şi alte analogii, alăturări şi chiar soluţii de tip naturalist-fizicalist apar pe piaţă. Între Eminescu şi Stănescu lucrurile se întîmplă precum între cîmpul electric şi magnetic, coexistente, sau chiar ca între cel electric şi caloric, unde cel din urmă este efectul primului; lupta se dă şi pe plan axiologic dar şi trăirist, cu irizări ontologice: unii, printre care şi maestrul H susţin că „Eminescu avea Ideea Poeziei”, pe cînd Nichita „avea Ideea despre Poezie”; Eminescu scrisese poezie „trăind drama existenţei”, Nichita a scris poezie „ca şi cum ar fi trăit drama existenţei” etc etc.»

*

Imediat după 90 am observat că receptarea lui Eminescu oscilează între doi poli: unul al renegării aproape totale – un prieten mi-a spus că din Eminescu mai rezistă două-trei poezii (nicidecum „Luceafărul”), una dintre acestea, consideră el, este „Sara pe deal”. Eu încă descopăr un Eminescu liber și necunoscut, adică nepătruns, de încărcătură cvasi-modernă și chiar post-modernă („O te-nsenină, întuneric rece/ Al vremei. Înfloreşte-n neagra-ţi/ Speluncă umedă ca şi ebenul cel topit,/ Fă ca să strălucească pe-acea cale/ Ce duce-n vecinicie toate-acele/ Fiinţe nevăzute, cari sînt,/ Deşi trec nesimţite, ca şi vremea/ Ce vremuieşte-adînc în tot ce e…) alături de alt registru, de incantaţii hipnotice („Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi/ Prin somn auzi-vom bucium/ De la stînile de oi// Mai aproape, mai aproape/ Mai încet, tot mai încet/ Noi ne-om strînge piept la piept… O, auzi cum cheamă-anume/ Craiul sfatu-i înţelept”). Ca să nu mai vorbesc de efectul cathartic, psihedelic, al „Somnoroaselor păsărele”, socotită în mod greșit, o poezie facilă. Nici vorbă!

Acum asemănarea, sau clasificarea de bază între Eminescu şi Stănescu, este că fac parte din „şirul milenar al poeţilor orfici” – şi li se alătură o pleiadă de poeţi contemporani reprezentativi: Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Cezar Baltag, Florin Mugur, Mircea Ciobanu, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Ion Mircea şi alţii. Eu am oricînd puse deoparte versuri din ei care cred că dau măsura adevărată a poeziei româneşti de după anii ’70.

*

«Din Ioanid Romanescu îmi place cel mai mult volumul „Orpheus”, îl consider cel mai unitar artistic și ideatic. Efectele poetice rezultă din construcții paradoxale, dintr-o subtilă tensiune între contrarii, un echilibru fin între aerul mitologic, inițiatic și actualitatea profană, sentențioasă: „Adînc pătrunse de ele însele/ lucrurile rămîn propriile lor idei”; sau „abia plecînd pentru totdeauna/ ai fi putut să mă întîmpini”… „dusă demult e clipa vieţii tale/ azi timpul celorlalţi abia de îl trăieşti” (Antares).

Pe Mircea Ciobanu îl declam furibund cu Vîlva Ospăţului[5], poem de o incredibilă senzorialitate, de o amplă mişcare stihială plasat într-o extatică a viscerelor dezlănţuite; recit poemul înfricoşîndu-mi prietenii, precum şi pe trecătorii întîmplători pe vreuna din străzile Curţii mele: „…. Umblă cu tălpile goale pe-ntinderi de ţiglă/ Vîlva Ospăţului/ ţigle şi streşini cu tălpile ei înfocate încinge./ Coapsa de fier, dacă-şi lasă pe turnuri,/ clopote, cîte-n belciuge tăcură, se-ncing/ şi se clatină-n funii.// Pînă la zori e destul. Cîtă carne/ n-a dezlipit de pe lujerul osului mîna,/ măduvă cîtă mai dulce ca mierea-n/ iarbă nu s-a vărsat, cît ulei se mai tulbură-n vase/ fie de hrană acestor aproape că stinse, palide ruguri… Doamne al nopţii, văpaia şi carele ei,/ văpaia şi slava văpăii.// Vîlva Ospăţului smulge, de sus, cărămida/ cea mai de preţ a cuptorului,/ ţeasta din unghi o ridică şi-o strînge în palme; din ţeasta zidirii/ două măsuri cu văpaie-au ţîşnit şi-o măsură cu apă!/ restul e praf şi pe umerii noştri/ Vîlva Ospăţului vîntură praf, mai uşor decît pleava…”

Florin Mugur e de prizat cu cîte unul din poemele în care dă impresia că se află „altundeva”, că e „altcineva”, că ocupă postura unui mag rătăcit, că întîmplător se găsește în fața unei ființe neașteptate, dintr-un Bestiar naiv, căreia i se dedică și e absorbit cu totul de sinapsele unei alte alcătuiri. Așa sînt „globeii” („Globeii puri cutreieră grădinile…”), „siheia” („mănîncă urma cernelii… și într-o bună dimineață… cărțile au paginile albe”), „ucla” („un animal… un plînset… cu totul în afara mea”), la fel sînt „sivirul”, „erțogul”, „firminul”… Uneori, poetul e „prințul” și dă Porunci: „Şi ce porunci dăm, dacă ne gîndim?/ Nici o poruncă – noi, prinţul, cu haina noastră de catifea grosolană în iarba udă./ Iar ceea ce se întîmplă, se întîmplă cu soarele./ El se deschide./ el ocupă tot cerul./ Cît despre noi, spunem lîngă păpădii vorbe leneşe/ spunem şi noi: ce sîntem, ce sîntem? Un fel de fantomă a fugii/ un fel de formă a popasului/ cu sufletul continuînd să fugă/ un fel de suspin al febrilităţii -/ cineva care se opreşte totuşi/ şi-şi şterge faţa de sînge./ Noi nu sîntem dorit./ Noi nu avem avuţii./ Noi avem doar noaptea/ cînd ne tragem în casele mari şi întunecoase/ miros de roză plutind/ pe imensele obiecte/ ale bătrîneţii/ şi ascultăm cum aleargă furnicile roşii, imense/ şi ascultăm cum cad hîrtii pătate cu cerneală/ de pe mesele filosofilor.// Şi spunem: sărutare, noapte puternică – şi stăm cu faţa-n sus în întuneric/ şi sărutare, spunem, sărutare, bătaie de clopote/ sărutare, filosofie/ a stelelor nopţii/ şi sărutare, spunem, sărutare – pînă cînd lacrima/ cade pe nervul cel mare al vieţilor noastre/ şi totul se face foc tînăr şi hohot de plîns”.

Cezar Baltag e unul din poeţii mei preferaţi, cu felul lui de a scrie mă simt cel mai afin. Un titlu destul de previzibil, „Poveste pentru Şeherezada”[6], independent și cu totul întîmplător, îl am şi eu. Dacă încerc să-i judec poezia, dealtfel cu un bagaj simplu, aparent sumar, dar transportînd „acea” tristeţe, depărtare, relativizare a realităţii, ajung la concluzia că atunci cînd reuşeşti să spui ceva corect, adevărat, despre orice poezie, a oricui, se va potrivi şi celorlalţi poeţi autentici. Nu e o echivalenţă, ci un soi de superincluziune, după care toţi poeţii autentici îi conţin pe toţi ceilalţi poeți autentici, rămînînd în acelaşi timp, diferiţi, fiecare ca personalitate distinctă. Ce marcă a identității poți desprinde dintr-o realizare poetică cu titlu de concept universal valabil?: „O uşă nu se mai închide la loc în aceeaşi lume” (Hotel). Mai observ la Cezar Baltag un ludic erotic cununat cu o scufundare în mitologie, ca într-un fluid omniprezent, hrănitor, cosmotic, reușind să facă din poezie un mediu de comunicare, un logos amniotic…

Ioan Alexandru nu mă impresionează neapărat ca poet, ci ca trăitor creştin: „Tot ce-i mai profund se tăinuieşte/ sufletul rămîne nevăzut”. Îmi place să-i recit Nunta din Cana Galileii. Eseurile şi imnurile lui de dragoste pentru ţinuturile românești, surprinse de viziunea lui tulburată dar plină de fervoare m-au convins că poate să existe şi patriotism autentic, netrucat. Dealtfel maestrul H mi-a citit prima oară din Imnele poetului.

Din Daniel Turcea exersez libertatea de mișcare a verbului scindat al Entropiei, ca şi suflul ritmat al Epifaniei; nu demult i-am recitit ultima carte (într-o reeditare la Editura Eminescu) şi mă verific recitîndu-le convivilor mei de cîte ori vine vorba de „poezie adevărată”. Rămîn extaziat de magia unor versuri (de pictura „alb pe alb”, vorba maestrului H). Am asistat la destăinuirea surorii sale (între zidurile mînăstirii Antim, la Festivalul „Filocalia”) cînd ne-a povestit cîteva episoade din destinul tragic al lui Daniel. În ultimul an al vieţii, poetul a stat în spital, unde sora lui venea zilnic. Se stingea pe zi ce trece, dar fără durerile pe care de obicei le acuză bolnavii de leucemie în ultima fază. Era frumos ca o flacără, cînd în fiecare dimineaţă îi citea poemul vieţii şi suferinţei sale. „Da, vom muri, dar cîtă splendoare”!… (Anastasia).

Lucrurile de o simplitate fundamentală sînt percepute de acest poet la modul hipertrofiat, de parcă ar strecura din lumina obişnuită însuşi harul ei materializat într-o unică strălucire, pe care el o vede, şi pe urma căreia dispare cuvîntînd: „Seară tu/ veniseşi parcă de pretutindeni/ din întreaga viaţa-mi; … ca o iertare/ ca o-nviere/ uitasem/ răul lumii… (Va fi un timp).

Nu cred în contractul dintre tînguirea adevărată şi cea mimată stilistic; sau că un poet suferind fizic scrie mai bine decît unul împăcat cu sine şi robust; sau că există vreo legătură între suferinţă şi scriere. Această sinapsă se face doar în cazul unui poet adevărat. Şi nu o face el, ci noi, cititorii. Ne spunem: iată, acest poet cît a suferit! ce tînăr s-a petrecut! De aceea scrie atît de bine, de sensibil, de pătrunzător. Nu! Daniel Turcea ar fi scris la fel de bine şi dacă n-ar fi murit la 33 de ani. Şi ar fi scris şi mai bine dacă ar fi trăit mai mult, cum s-ar fi putut întîmpla şi cu Eminescu şi cu Labiş şi cu atîția alţii.

După ’90, Daniel Turcea a fost preluat imediat ca „poet creştin”. Cred că aşa este în unele poeme, dar atributul de „poet creştin” nu spune nimic în absenţa poeziei ca poezie. Spiritul creştin exprimat poetic este depăşit în acelaşi timp spre altceva, mai straniu şi mai necunoscut, în însăşi ideea de Dumnezeu creştin. Nu ştiu cît din poezia creştină se păstrează în cadrul spiritului creştin. Destul de puţin şi nesemnificativ. E mai mult ideea de bine, frumos, adevăr reunite cu cea de suferinţă, tragedie, jertfă, întrupare, cînd toate îmbracă o măsură omenească atît de fragilă. În miezul suferinţei, Daniel Turcea îşi păstrează un fel de speranţă, ca un strigăt pe care de obicei creştinul militant îl refuză, dar poetul îl asimilează suflului poetic: „am băut picătură cu picătură/ eu, întunericul/ am băut rugăciuni/ am sorbit lucrurile/ mai de preţ ca stelele/ o, nepămînteană băutură/ foc am sorbit/ lumina/ luminii.”

Epifania lui Daniel Turcea înseamnă sfîrşitul lumii de aici, atît de tandru plină de speranţe, precum un crepuscul cu promisiunea unui vis. Este revelaţia vieţii ce se stinge în sine, precum o flacără ce mai primeşte putere de dincolo şi dă mărturie că suflul ei va trece, va trece lin, nemişcat, în iubire, și cu ultima sclipire ne va transporta în Poesie, altundeva: „faceţi ce vreţi, am mărturisit, el va/ veni din nou şi pentru fiecare/ îşi va depune mărturia sa/ eu am uitat şi frica şi tristeţea/ nu mai am de străbătut/ decît propria-mi umbră, înserarea/ fiinţei mele, Doamne, am aflat/ celor ce au sfîrşit un nou început” (Mărturisire).

Aceeaşi muzică sfîşietor de frumoasă şi tristă izvorăște din trupul sfîrşit al poetului, ca un instrument îndumnezeit, cuvintele răsar în lăstarii metaforei, ai rugăciunii şi psalmului: „lasă-mi/ tăcerea Ta/ cuvintele Tale/ inima inimii de ţărînă/ răsuflarea pămîntului/ nu Te mai pot ascunde/ faţa ta pîlpîie în ochii mei/ în paloarea feţei mele/ pe buzele mele// pleoapele Tale se vor lăsa peste cer/ peste lucruri, feţe-nlăcrimate/ şi va începe/ ceea ce ai dorit/ ceea ce ai iubit/ pentru întotdeauna/ viaţa sau moartea/ înţelepciunea sau mîlul/ iată şansa/ şi nu-i decît un pas/ un gînd// dincolo de cer, în lumină/ dincolo de cer/ în bunătate// frumuseţea Ta, cine o va spune”.»

Pe alt versant al marii poezii, versurile lui Virgil Mazilescu le recit cîte unei frumoase pe stradă: „ce faci dragostea mea dacă refuz şi acum să vorbesc/ Ce toamnă frumoasă/ ce despărţire/ Ce înviere”! Reuşesc invariabil să-i atrag atenţia, un zîmbet, ori să-i cuceresc seara, noaptea sau viaţa întreagă. Cu puterea cuvintelor unui poet, petrecut atît de timpuriu, să ating straniul sentiment al eliberării de graniţele fenomenale, cu acces la corpul plenitudinii activat prin rostire. E un experiment dacă nu riscant, cel puțin plin de emoții. De ce obțin un asemenea răspuns? Fiindcă frumusețea pasageră rezonează și se conectează firesc prin poem la frumusețea eternă? Ori e doar un joc, o circumstanță ludică pasibilă de refuz? Eu mizez pe varianta idealității, pe rezultatul repetabil al unui „experiment poetic” confirmat, mai puternic, constant și coerent decît un experiment fizic. Poezia lui Virgil Mazilescu provoacă, induce prin excelență la o exersare pe viu, la o ieșire în lume.

Cînd transmutaţia indelebilă se produce, curînd îi şoptesc frumoasei poemele la ureche: „tu dormi dragostea mea. sînt singur am inventat poezia şi nu mai am inimă”; „dormi dormi somnul te duce de pe lume/ te spală şi te piaptănă şi te împarte/ copiilor săraci te-am şi uitat// şi moartea a deschis încet fereastra/ moartea verde şi proaspătă ca iarba/ şi în odaia pustie s-a strecurat/ şi la picioarele stăpînului s-a încolăcit”.

Poetul, îndrăgostitul prin excelență, poate provoca taina stăpînită a feminității să se manifeste, chiar și cînd agentul și colportorul poeziei sale dă greș, prin acces la măsură, la ritmul ființei. Poetul reușește să țină pe loc o clipă sunetul acela straniu al distanţării, al îndepărtării, de unde vorbește desprins, mărturisitor: „ca să-şi poată aminti mai bine el trebuie să înveţe să uite./ să înveţe pe ruptelea. Zi şi noapte. Fără să se oprească./ Doamne, îşi spune el de la o vreme, ce îndeletnicire caraghioasă mai am şi eu./ ce meserie grea. la urma urmei: ce ruină, Doamne./ Şi vine de departe?/ Păi vine de departe/ vine plîngînd în hohote şi se înăbuşe/ de-atîta miere dulce pe limbă şi nu are/ nici înger care să-l păzească şi nu are/ nici înger care să-l păzească noaptea// lacrimile lui seamănă cu nişte mari cu nişte foarte mari/ alunecări de teren: cu nişte mici cu nişte infime – aproape invizibile/ seminţe colorate ale veacului”. (miere pe limbă)

Am experimentat cu maestrul H. Mergeam în buzunar cu „Va fi linişte, va fi seară”, ne aşezam pe o bancă, în parc ori într-o staţie de metrou şi începeam să citim, cu voce scăzută. Muzica oprea o clipă pe cîte un trecător. Nopţi întregi am băut (doar eu, maestrul H avea oroare de alcool), am citit şi am plîns pe poemele lui Virgil Mazilescu, uriaşul poet al clipei. Cînd tristeţea devenea insuportabilă, iar aerul plesnea încărcat de electricitate, noi bîiguiam: „Viaţă moarte viaţă moarte/ Pentru că ne-am despărţit pînă acum de o mie de ori/ Pentru că ne-am despărţit de o mie două sute patruzeci şi patru de ori/ noi nu ne mai putem despărţi nici o dată/ oh, salvie, levănţică, iasomie, trandafir”. Ori: „nici o mîngîiere şi flori albastre şi nici o vorbă/ mîna va crede că visează/ las-o/ limba doarme de nouă ani între maluri – las-o/ flori albastre dar înspăimîntătoare flori albastre/ şi mai ales nici o vorbă: cuţit lîngă cuţit” (flori albastre).

Poezia asta îmi arată: cum să mă îndepărtez de viață, de lume, de iubire, de adevăr, de sănătate, dar mai ales cum să le obțin. Poezia asta este: culmea contradicției, singura posibilitate de evadare din lipsa de libertate, consolîndu-mă că nu voi fi nici o dată liber cu adevărat. E de puterea unui Înger, tot ce mi-aș putea vreodată închipui mai aproape și mai departe de Dumnezeu. Poezia acestor poeți e pentru mine nu un substitut, ci un echivalent al credinței, iar ei, poeții, profeți ai unei existențe imposibile, ce poate va să vie, surmontînd vanitatea actului creator și orice scop material și sistem de valori. Lumea rămăne în urmă, devenind o parodie existențială. Îi citesc eliberîndu-mă, vindecîndu-mă, pierzînd şi dorind ceva ce nu aparţine acestei lumi.

Poezia mi-a permis să locuiesc oriunde, să fac orice, să mă simt liber în comunism, să trăiesc „alături și peste și dincolo”: „În stînga am cuvintele în dreapta puterea/ să fie doar a mea să fie doar o tîrfă pieptănîndu-se/ cu lungi mişcări la lumina stelelor să fie cîteodată/ şi mamă „nu te gîndi la amănunte dragule”/ dar nu te mai gîndi la amănunte dragule/ nu te mai gîndi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie/ nu te gîndi la rotiţele desprinse din mecanismul ancestral/ şi pleacă departe departe cît mielul este/ într-adevăr fiul mielului/ departe printre coline verzi şi gospodării în floare/ pleacă şi lasă-mă într-un urlet într-o pace fără de margini/ nu te gîndi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie/ în stînga tu ai cuvintele în dreapta puterea” (Virgil Mazilescu, „Va fi linişte, va fi seară”, Coline verzi).»

*

«Am înțeles imediat după ’90 că puterea de a fi liber fără Dumnezeu vine tot de la Dumnezeu. Că această putere se dă și se ia. Că mai există libertate cu Dumnezeu, dar mai ales libertate întru Dumnezeu. Am scris în zilele revoluției mele: „Am gîndit o fericire pămînteană. Nimeni nu moare, ci se transformă în viitor. Omul ca formă de viitor, o posibilitate metafizică”.

 

Anii ’80

 

[1] Sic! mai bine era „infailibil” – nu cred să fi fost o greşeală de tipar, lucru rar înainte de 1990; mai probabil, o preţiozitate a autorului.

[2] Prin toamna lui 1984.

[3] Text nepublicat.

[4] Această secțiune am scos-o din volum și nu a fost publicată nici între timp.

[5] Aşa alintam poemul Praznicul Mare din volumul „Versuri”, Ed. Eminescu, 1982.

[6] Este vorba de poemul Cîntec pentru Sherezada, din volumul Euridice şi umbra, Ed. Eminescu, 1988.

, , , ,
Articolul precedent
Amintiri din Epoca de Aur. La școală / Vasile Mihai

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu