Nu e nici un secret faptul că impresia dominantă a lumii de azi e aceea de risipire, de rătăcire: individul are impresia că își risipește viața, că rătăcește prin timp fără un sens limpede, alergând neîncetat fără a mai înțelege măcar de ce; economia mondială pare să fie în derivă, respirând anevoie între o criză și următoarea; politicile internaționale par să nu fie capabile de o viziune coerentă, pe termen lung, din cauza instabilității generale și a numărului prea mare de necunoscute; religiile tradiționale par să își fi pierdut autoritatea și notorietatea de odinioară, fiind percepute tot mai mult ca niște atavisme ale unor epoci cu neputință de reanimat ș.a.m.d. Starea dominantă generată astfel, la nivel psihologic, e una de vid, de orbecăire într-un fel de val tsunamic suprarealist al formelor fără fond, într-o atmosferă cu o evidentă tendință apocaliptică, dominată de anxietate, de o incertitudine ce suferă necontenit mutații, fără a se altera, însă, în esență, ci, dimpotrivă, amplificându-se indefinit.

Or, în acest context general negativ, întrebarea care se pune este: mai poate fi găsit vreun reper pozitiv, vreun vector de sens, vreo posibilitate de (re)facere a liniștii interioare, a acelei stabilități flexibile, capabile de autoresuscitare, de autoregenerare, în momente limită? Întrebarea este cu atât mai legitimă cu cât omul de azi, în măsura în care ajunge să își conștientizeze condiția, departe de a se blaza, de a renunța facil și definitiv la propria-i viață, pare să fie într-o căutare mai mult sau mai puțin explicită de soluții: reînvierea interesului pentru practicile spirituale vechi, orientale sau exotice, a interesului pentru natură, pentru conservarea speciilor pe cale de dispariție, accentuarea interesului pentru substanțele psihotrope, pentru manifestările zgomotoase – la limita muzicalității – ale noilor (sub)culturi colective, amplificarea dorinței de a călători și de a cunoaște lumi noi, de a interacționa cu ceea ce, în mod normal, era perceput drept străin și genera frică, repulsie, chiar încercările subtile de a prelua o parte din atribuțiile derogate în mod tradițional instituțiilor statului, prin diversificarea inițiativelor ONG-urilor și presiunile exercitate de acestea asupra factorilor înalți de decizie; iar exemplele ar putea continua.

Numitorul comun al tuturor acestor manifestări îl constituie mișcarea centrifugă, de ieșire în afară, contrabalansată mult prea timid de o mișcare centripetă. Or, în absența unui echilibru, în acest sens, pericolul irosirii aproape că nu mai poate fi evitat. Devine evident că întrebarea la care mințile luminate ar trebui sa răspundă este: cum poate fi realizat, în condițiile lumii de azi, acest echilibru, ce șanse există, încă, de găsire a unei soluții sau măcar de indicare a unei posibile căi de urmat, dacă mai poate fi vorba de așa ceva?

Soluțiile valabile în alte epoci cu greu ar mai putea fi actualizate, textele sacre părând, ele însele, pietrificate, omului contemporan, fapt agravat de repetiția formală și lipsită de trăire a unor ritualuri devenite, din religioase, sociale, căi bătătorite de niște orbi tot mai puțin întrebători, cărora le-a murit sau le moare sufletul.

Și totuși, există repere ale trecutului ce pot fi scoase din pietrificarea lor aparentă tocmai pentru că, prin natura lor, constituie subiectul unui sens complex ce nu poate fi nicicând epuizat și care se reconfigurează odată cu trecerea de la o epocă la alta. Se pretează acestui demers îndeosebi acele realități care, în pofida unor lecturi și (re)interpretări succesive, permanente, lasă impresia nedefinită că ceva scapă, că sensul se găsește altundeva și că refuză, parcă, să fie aprehendat. În felul acesta, în chip paradoxal (!), rătăcirea noastră se revelă ca o rătăcire a sensului… și, în pofida numeroaselor interpretări existente, sensuri surprinse, cel care ar trebui să fie menit să ne (i)lumineze – sensul – , multiplicându-se, revelându-ni-se în varii forme, dar lasându-ne totodată impresia că ceva esențial ne ascunde, pare a ne duce în derivă. Însă aceasta e doar fațeta negativă a pozitivității, întrucât, abia din dialectica aceasta, ca mișcare continuu-spiralată de tip criptic-revelat, se naște haina cea nouă a spiritului, cea care, într-un moment crucial al existenței noastre, ne poate salva. Cu alte cuvinte, salvarea nu poate veni decât pornind de la ceea ce ni s-a dat incomplet, de la imposibilitatea finitudinii. Rătăcirea, risipirea, capătă, astfel, valențe pozitive, exact ca în parabola fiului rătăcitor / risipitor. Și totuși, chiar această parabolă, care, prin narațiunea ei, în special în prima ei parte, se potrivește atât de bine condiției generale a omului contemporan, pare a întrupa un sens aproape imposibil de deslușit, de creionat în chip definitiv, datorită turnurii pe care o suportă în a doua sa parte.

În pofida explicitărilor pe care textul sacru însuși le aduce, în pofida nenumăratelor interpretări, din partea teologilor și a celor de alte orientări cultural-umanistice, impresia că ceva esențial scapă persistă și va persista, fără îndoială, de-a pururi, pecete inconfundabilă a textului indefinit deschis, peren (și care, altminteri, nu l-ar putea lăsa perplex, nedumerit, pe cititor, indiferent la a câta lectură, a sa, se găsește).

Ce anume pare să scape priceperii noastre limitate? Exact motivul profund pentru care, în a doua parte a narațiunii, fiul rătăcitor / risipitor e primit cu atâta bucurie și cu atât de mult fast, de către tatăl său și de către toate slugile, cu excepția fratelui său nerătăcitor / nerisipitor. S-a tot zis că motivul acestei primiri fastuoase ar fi iubirea, bucuria regăsirii a ceva ce se credea a fi pierdut, etc. Și totuși… De ce ar organiza tatăl ceea ce se aseamănă, atât de mult, unui ritual, dacă ar fi vorba doar de manifestări ale iubirii și bucuriei?! La urma urmei, acestea din urmă se pot exprima și este chiar probabil să se manifeste în multe alte moduri, fără a denota vreo legătură esențială cu ceea ce ne povestește narațiunea. Nedumerirea aceasta nu poate avea decât o singură cauză, ilustrând faptul că situarea noastră, în raport cu sensul povestirii, este una eronată: motivul profund al reacției fabuloase a tatălui și a întregului „staff” (cu excepția fratelui mai mare) rezidă nu în ceea ce simte sau gândește tatăl (cum se subliniază, se insistă, chiar, în interpretarea creștină canonică, cea care pune accentul pe puterea nelimitată a tatălui de a răbda, iubi și ierta), ci în ceea ce s-a petrecut, încă se petrece în sufletul fiului întors acasă! Abia acest fapt misterios poate legitima întreaga istorisire, îmbinând într-un tot armonios, plin de sens, ambele părți ale narațiunii! Or, ceea ce se spune, îndeobște, despre fiul revenit acasă, întors la tatăl, este că el și-a dat seama cât de mult se îndepărtase de viața frumoasă, simplă, a căminului iubirii părintești, prin plecarea sa în țara îndepărtată și obscură, și că, acum, el revine cu fața către bine, frumos, adevăr (valorile platonice emblematice), solicitând iertarea și invocând din nou iubirea părintească (valorile creștine emblematice). De atât să fie vorba, oare?! Iarăși, fastul ritualic nu pare a fi justificat de această simplă revenire, exprimare a dorinței de reîntoarcere în matca originară.

Pentru a înțelege mai bine, aceasta, e suficient să rezumăm cât mai pe scurt prima parte a narațiunii: manifestându-și dorința de a începe o viață pe cont propriu, fiul cel mic îi cere tatălui său partea cuvenită de avere și pleacă departe, într-o altă țară, unde risipește totul ducând o viață desfrânată și, în condițiile foametei ce se abate în acel moment asupra acelei țări, ajungând să se tocmească paznic la porci, fără a putea însă să își potolească foamea cu mâncarea destinată porcilor, realizează că în casa tatălui său până și slugile o duc mai bine și că e mai bine să se întoarcă, să își ceară iertare și să fie primit măcar în calitate de rob, gând pe care îl și pune în aplicare. De aici încolo începe a doua parte a narațiunii, axată pe reacțiile tatălui și a fiului său cel mare, dar care lasă să scape, totodată, câteva detalii cruciale despre fiul rătăcitor, de natură a-i pune experiența-limită într-o cu totul altă lumină.

Înainte de toate, titlul parabolei duce, de la bun început, în eroare, conducând mintea pe o pistă (potențial) greșită, deoarece nu descrie decât starea de fapt corespondentă primei părți a narațiunii, sugerând că fiului cel mic îi este definitorie rătăcirea, risipirea, acestea planând ca niște peceți definitive asupra condiției sale, în contextul în care el, o dată întors în casa tatălui său, e complet schimbat, iar natura rătăcitoare ori risipitoare nu îi mai este definitorie! Literatura teologică vorbește, împrumutând limbajul antic grec al tetralemei, de patru tipuri umane posibile, după criteriul raportului acestora cu tatăl și casa sa: tipul rătăcitorului care nu mai revine vreodată la tatăl, risipindu-se în continuu, până la pierderea totală de sine; tipul insului care nu pleacă niciodată din casa tatălui dar, cu toate astea, nu reușește să vadă, să conștientizeze limpede privilegiile avute sau să le fructifice, așteptând recompensa, în schimbul docilității și supușeniei sale; tipul celui care, după o perioadă de rătăcire, revine în casa tatălui, dar ca un om schimbat, văzând cu alți ochi darurile la care renunțase de bună voie și prețuindu-le efectiv; tipul celui care, fără a părăsi vreodată casa tatălui, izbutește să valorifice condițiile oferite la modul ideal, departe de abateri și ispite, bucurându-se și progresând spiritual continuu. Totul gravitează, evident, în jurul tatălui, el fiind, ca în cazul oricărui părinte, o autentică călăuză pentru fiii săi. Înțelegem, din această perspectivă, că, dintre cele patru raportări posibile la tatăl, cea care pare de-a dreptul miraculoasă e cea de-a treia, a tipului care reușește să se salveze, de la pierzare, de la rătăcire, de unul singur – așadar, fără indicațiile, fără supravegherea unei călăuze! – revenind, de la sine, în casa tatălui său. Doar o schimbare profundă, lăuntrică, poate genera un asemenea comportament. Și tot o astfel de mutație interioară justifică reacția tatălui, primirea pe care i-o face! În fond, ce reprezintă tatăl – părintele -, în general? El e cel ce îl călăuzește pe fiu, care îl inițiază, care îi ghidează primii pași în viață și care îi supraveghează, discret, evoluția ulterioară, lăsându-l liber dar intervenind, totodată, când e strict necesar și când i se solicită ajutorul.

Or, miracolul petrecut, în acest context, cu fiul rătăcitor, constituie ceva rarisim: anume, să te regăsești, pe tine însuți, după ce ai fost pierdut… să „înviezi”, după ce ai fost „mort” – după chiar cuvintele de final ale tatălui – fără vreo călăuză!

Aceste spuse, precum că „era mort, și a înviat” (Luca, 15:32), nu au cum să nu trimită, cum să nu reamintească de misterele grecești eleusine și de riturile de inițiere, în general! Riturile de inițiere presupun tocmai trecerea prin moarte, adică moartea ritualică, urmată de o înviere, totul petrecându-se sub atenta supraveghere a unei călăuze. Dar învierea aceasta ritualică nu trebuie suprapusă, mecanic, învierii lăuntrice, fiind doar o schiță, o prefigurare a ei. Cu alte cuvinte, chiar și sub supravegherea unei călăuze, miracolul dinăuntru tot trebuie să se producă, iar el nu e o mișcare de tip dinafară –> înăuntru (de aici și limitele oricărui sistem educațional!), ci de sens invers! Înțelegem astfel că fiul cel rătăcitor se întoarce, în casa tatălui, dar nu ca un… pierde-vară, ci ca un inițiat!!! Faptul este crucial, deoarece, din această perspectivă, narațiunea ajunge să fie văzută într-o lumină cu totul nouă, evenimentele menționate dobândind o semnificație ce riscă să rămână străină lecturii simple, literale, a textului! Această cheie interpretativă are, în plus, darul de a deschide porțile către o înțelegere situată la un alt nivel, dispunând de darul de a pune in valoare elemente altminteri trecute sau lăsate în plan secund, transformându-le, din detalii, în puncte majore ale narațiunii, pe care o coerentizează și o armonizează în mod surprinzător de unitar.

Dar, pentru a ne convinge, să reluăm firul narațiunii și al interpretării ei din momentul de vârf de rătăcire al fiului cel mic; acesta, înainte de a pleca în țara îndepărtată, își revendicare și dobândise, de la tatăl, partea sa de avere. A irosit-o, destul de repede, în întregime; faptul este extrem de semnificativ, deoarece numai despărțindu-se, în felul acesta, oarecum iresponsabil și nedorit, de latura materială a vieții, destinul său îl putea lansa pe drumul iluminării. Practic, în urma irosirii averii moștenite de la tatăl, ceea ce i-a mai rămas, în felul acesta, a fost doar spiritul său – autentica avere. Trezirea se petrece abia atunci când lațurile lumii materiale sunt descătușate…, când omul se eliberează din strânsoarea forțelor întunecate, inferioare, iar, uneori, pentru a te elibera și detașa de infern, trebuie să treci, în prealabil, prin el. Mai mult, ca și cum nu ar fi fost suficientă pierderea averii, adică a garanției „autonomiei” sale „material” în lumea iluzorie a formelor neautonome, asupra acelei țări îndepărtate se abate și o cumplită foamete. În felul acesta, detașarea de materie, de carnalitate, asceza dusă la extrem, se înscriu pe linia unui scenariu destinal, inițiatic, ce se impune din exterior, foametea ce se abate asupra acelei țări îndepărtate exprimând tocmai insuficiența de sine a materiei, a lumii iluzorii și înșelătoare care nu se poate autosusține, pentru simplul fapt că nu deține subzistență, în sine însăși. Foametea aceasta e de așa natură încât nu afectează, defel, entitățile inferioare ale lumii sublunare (porcii… aveau ce mânca!), ci exclusiv pe cele cu potențial superior, în ierarhia spirituală a creației. Așa înțelegem de ce, abia în urma foametei, fiul cel mic „a început să ducă lipsă”, nu în urma risipirii averii moștenite de la tatăl său! Așadar, totul pare a fi efectul unui sabotaj deliberat, împotriva spiritului, al unei încercări precise, dintr-un scenariu inițiatic menit a-l transforma (radical).

De altfel, el conștientizează acest proces, când afirmă că a păcătuit nu doar împotriva tatălui (călăuzei), dar și împotriva cerului (ignorarea vocației sale spirituale, batjocorirea potențialului său superior). Abia când se conștientizează distanța, căderea infinită față de regnul spiritual, față de natura sa ratată, intervine și (re)aproprierea instantanee, respectiv (re)ascensiunea infinită către ea! Așa trebuie înțeles versetul „Și s-a sculat și a plecat la tatăl său”. Abia prin conștientizarea nevredniciei sale (nimicniciei, micimii infinite în fața nouminosului) el devine vrednic de atenția tatălui! Abia prin zdrobirea ultimei urme de orgoliu și mândrie, prin golirea completă de sine (de sinele vechi), el se poate umple de har, de lumină, poate păși pe calea (re)îndumnezeirii ființei căzute.

De aceea și urmează, în firul narațiunii, o scenă greu de anticipat și de înțeles, și nu doar pentru fiul cel mare, dar și pentru cititor, cuprinsă în pasajul ce descrie, de fapt, încoronarea (!) fiului rătăcitor și risipitor: „Aduceți repede haina cea bună și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne veselim”; se subînțelege, sunt haine împărătești, respectiv un inel împărătesc, fiind vorba de împărăția spiritului – inelul, îndeosebi, indică o încoronare, o recunoaștere dincolo de dubiu a nivelului spiritual atins, a progresului inițiatic realizat și a binecuvântării divine ce l-a încununat! Inelul, de altfel, este chiar detaliul aparent nesemnificativ, neglijat de interpreți, nebăgat măcar în seamă, dar care devine, din perspectiva interpretării de față și în coroborare cu celelalte detalii, elementul cel mai semnificativ al narațiunii, (chiar) cheia ei!

De asemenea, vițelul îngrășat denotă o pregătire – prealabilă – pentru o posibilă încoronare, o așteptare a unui eveniment pentru care tatăl era deja pregătit (dar pe care fiul cel mare, deși fusese tot timpul acasă, ca martor, nu l-a și priceput!), fără a ști însă când, cum se va petrece (procesul inițiatic fiind în curs, cu un deznodământ imprevizibil, însă).

Cine îi oferă, fiului cel mic (să nu uităm că, în basmele populare, fiul cel mic, deși creditat cu șansa a doua, în competiția cu frații săi, se arată, în final, ca fiind cel mai vrednic!), însemnele superiorității? Robii tatălui său, adică cei care, inferior situându-se pe scara ierarhică spirituală, sunt cei mai în măsură să consfințească, prin gestul lor, statutul autentic al noului sosit. Așadar, statutul său nu e de rob, de slugă, cum voia el să solicite tatălui său, ci… de împărat (principe, nobil, aristocrat etc.)! Iar dacă el fusese dispus să fie slugă, tuturor, e tocmai pentru că își învinsese ego-ul și învățase că cel dintâi trebuie să învețe să fie cel din urmă… După cum o spune chiar Iisus: „care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu, 10:44).

Una e când se pleacă cu ego-ul la drum, pe calea ascensiunii spirituale, el punând la tot pasul piedici (cum i se întâmplă fiului cel mare), solicitând recompense pentru eforturile depuse, alta este când ego-ul e, din start, strunit și supus, ascensiunea spirituală fiind, de acum încolo, liberă și neobstaculată! Acesta e și motivul pentru care tatăl îl încoronează atât de repede pe fiul rătăcitor: a realizat că acesta, odată înfrângându-și ego-ul, are calea complet deschisă, liberă, către apogeul ascensiunii spirituale! Ego-ul e, in orice proces inițiatic, resortul și obstacolul ultim, originea căutării și a orbirii.

Dacă robii sunt, așadar, uneltele recunoașterii noului statut al fiului cel mic, nu înseamnă că pot și vedea clar, că pot pricepe, cele petrecute, descrierea pe care o oferă unul din ei, fiului cel mare, fiind destul de limitată: tatăl se veselește pentru că „l-a găsit iarăși sănătos și bine” pe fiul „întors acasă”; e percepția limitată a celui încă orb, ce nu poate sesiza esența, dincolo de aparențe. Mai grav e că nici fiul cel mare nu se dovedește a fi superior robului ignorant, în această privință. Și el percepe, în extraordinarul eveniment, doar partea de veselie profană („și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei”), nu și dimensiunea sa subtilă, spirituală.

În plus, fiul cel mare, mâniindu-se la aflarea veștilor, își trădează orgoliul, mândria, sinele mare, ego-ul nezdrobit, din pricina căruia în sufletul său iubirea, harul, lumina își făceau cu mare greutate loc, în pofida prezenței permanente a tatălui – a călăuzei – în preajmă-i. El afirmă că a slujit „ca un rob” tatălui său, ani de zile, fără a-i fi încălcat vreodată „porunca”: dar astea sunt doar partea exterioară a ritualului de purificare și de inițiere, gesturi care, în absența survenirii iluminării interioare, sunt lipsite de finalitate, de sens. E tocmai ceea ce fiul cel mare, aidoma unui „rob” oarecare (cum se și descrie, el însuși!), nu poate sesiza. De asemenea, el aduce acuze întemeiate pe simple supoziții subiective, fratelui său mai mic: „iar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate”… E, aceasta, numai o presupunere a fiului cel mare, dat fiind că vreo informație palpabilă, de la sursă, nu putea avea, semnificând pofta vie, în sufletul său, după fructul oprit, căreia nu i s-a dat urmare, dar continuă a persista, ca un soi de tentație a unei căderi perpetuu amânate, pe care latura sa telurică o cere, devenind astfel obsesie, tulburându-l și obstaculându-i itinerarul inițiatic. Mai grav e că exegeții de azi și din vechime, analizând și interpretând parabola, nu au sesizat inconsecvența, luând drept veridică informația ce îl prezintă pe fiul risipitor ca pe unul ce și-a cheltuit averea cu femeile desfrânate, ignorând caracterul complet arbitrar (!) al spuselor fratelui mai mare, răutatea sa de moment ca și faptul că există și alte posibilități de a trăi în desfrânare și de a irosi banii.

Reacția tatălui este extrem de blândă, răbdătoare și împăciuitoare, cu un tact pedagogic ireproșabil: el iese și în întâmpinarea acestui fiu, la fel ca înaintea celuilalt (călăuza iese mereu în întâmpinarea celui ce are nevoie de ghidaj spiritual) și îl roagă să li se alăture, ignorând înțepăturile, tonul acid și atacul ofensator (prin care fiul cel mare îi pune la îndoială, de fapt, autoritatea!!!), subliniind faptul că el a fost mereu în preajma sa (adică, că a avut, în permanență, călăuza aproape, confirmare directă a statutului de călăuză al tatălui!), respectiv insistând pe darurile pe care el le deține (critica subtil-pozitivă), nu pe lipsurile încă manifeste (ce ar fi constituit critica manifest-negativă) – încercând, așadar, să îi deschidă ochii, să îl lumineze, chiar și în acest ultim ceas!

Marele pericol ce pândește pe cel care crede că s-a aflat și se află pe calea cea dreaptă, fiind în fapt orb, e că, în lipsa unui șoc sau eveniment tulburător, de conotație spirituală, șansele sale de trezire sunt aproape inexistente! E, acesta, pericolul cel mai mare ce planează asupra omului formalist, în genere, care acordă o mare atenție stereotipurilor comportamentale oficiale, cu tot ce înseamnă ele (ritualuri, cutume, tipare oficiale etc.), ajungând însă să nu mai poată vedea dincolo de forme, spre fondul, esența, menirea acestora.

Astfel se explică de ce fiul cel mare, deși a avut mereu călăuza lângă el (raport exterior), nu s-a iluminat și din interior!

Poți să fii o viață întreagă om al unei mișcări esoterice ori al unei religii, dar sa nu fi devenit un om nou (să continui a rămâne același om vechi).

Fiul cel mare, urmând preceptele și slujind tatălui, nu pur și simplu din iubire, neinteresat, ne-egolatric, ci în scopul unei recompense (fie ea recompensa ultimă – mântuirea – ori alt tip de recompensă intermediară), și-a curmat, prin acest efort al său de a se afla „pe calea cea dreaptă”, bucuria. Asta deoarece bucuria e ceva cu care trebuie plecat, nu la care se ajunge. Sufletul e într-o perpetuă călătorie iar, pe drum, el trebuie sa fie luminat, luminos și bucuros!!!

Elocvent este că, încercând să deschidă ochii fiului cel mare, tatăl insistă – iată paradoxul – pe deschiderea ochilor survenită în cazul fratelui său mai mic, cu aceasta și încheindu-se, parabola…

Puterile călăuzei (exterioare) fiind limitate de chiar natura procesului i(nterior)luminării, vom accepta că acestea sunt și limitele comunității (biserică, grup esoteric, națiune) constituite în jurul tatălui (preot/pastor, mare maestru, conducător/elită).

Fiind vorba de o parabolă, lectura se poate realiza și trebuie să se realizeze, după cum am subliniat deja, în numeroase chei, textul pretându-se, prin natura sa, unei lecturi infinit deschise, ce atestă valoarea sa perenă. Aceasta nu înseamnă că lectura pe care am propus-o aici, în rândurile de față, prin prisma itinerarului inițiatic, exclude celelalte lecturi deja existente, acumulate de-a lungul secolelor, ci dimpotrivă! O lectură strict literară, rudimentară, nespunând mare lucru (un tată își primește fiul întors acasă cu bucurie și dă o petrecere, în cinstea lui…), lectura alegorică s-a impus ca o necesitate, provocatoare prin natura ei, parabola ajungând să fie citită, pe rând, ca relație: între Dumnezeu și om (duhovnicesc și trupesc), între biserică și lume (credincioasă și păcătoasă), între spirit și trup (ascetic și hedonic), între conducător și supus (obedient sau exilat) etc.

Dar, dincolo de multiplicitatea în unitate a interpretărilor, mi se pare necesară revenirea din timpul mitic în cel profan și, continuând gândul de la început, să se reia întrebarea privitoare la relevanța parabolei pentru noi, oamenii moderni de azi. La o scrutare atentă, devine tot mai evident faptul că spiritul epocii noastre, în civilizația de tip occidental, e definit de tendința de a lua lumea pe cont propriu. Or, asta înseamnă tocmai a nu urma căile comunității de care individul, originar, aparține, fie aceasta din registrul sacru sau profan. În acest context, parabola fiului rătăcitor/risipitor (parabola fiului de-la-sine-inițiat!) e un reper ce ne ajută să înțelegem miracolul care se petrece cu unii dintre noi (foarte puțini, e drept, dar cei mai semnificativi), oferind un răspuns generic unei probleme de tipul „cum e cu putință miracolul în om, azi”, putându-se aplica, în plus, celorlalte interpretări aduse parabolei (fiind, mai cu seamă, o meta-interpretare!), aruncând o altfel de lumină asupra celor care își părăsesc: școala și învățătorii (maestru-discipol rebel), spațiul bisericii sau al religiei (duhovnic – credincios labil, preot/pastor – enoriaș reticent), conducătorii și țara (președinte – compatriot în exil), idealurile de tinerețe sau de viață (spirit – ispitele trupești) etc.

Parabola fiului rătăcitor/risipitor ni se revelă, astfel, drept inedită metaforă a unei inițieri… profane, a unui itinerar din afara tiparelor clasice ale sacralității.