Dimensiunea metaforică în comunicarea interumană (dimensiune ce scapă, de regulă, computerului – translator dintr-o limbă în alta) se constituie ca o primăvară a limbajului, nu numai în beletristică, ci şi în ştiinţă. Într-o exprimare memorabilă ce marchează deschiderea discursului ştiinţific către bogăţia şi vitalitatea metaforelor, C. Noica arăta că „e prea multă neutralitate şi indiferenţă în limbajul abstract. Într-o ispită a gândului – precum metaforele – este mai mult: e şi mirarea şi întrebarea şi riscul”[1].

Abordarea limbajului ştiinţific în plan epistemologic, metateoretic implică şi o analiză a relaţiilor dintre enunţarea metaforică şi structurarea conceptual-logică, pentru o adâncire a dinamicii gândirii creative. Oarecum în opoziţie cu exigenţele discursului logic-clasic (coerenţă strictă, univocitatea şi identitatea componentelor etc.), construcţia metaforică, mereu prezentă, implică preeminenţa diversităţii şi a mişcării sensurilor vehiculate, tensiunea între sensul literal (uzual) şi cel figurat, aparţinând termenilor metaforici. S-ar putea iniţia analiza enunţurilor metaforice reamintind definiţia propusă de Aristotel: „Metafora este transferul asupra unui obiect, a numelui unui alt obiect, transfer, fie de la gen la specie, fie de la specie la gen, fie după analogie”[2]. Potrivit lui Paul Ricoeur, spaţiul în care operează metafora ar fi plasat între două situaţii de cunoaştere-limbaj, stabilizate logic[3]. Aşadar, metafora intervine într-o ordine deja stabilită în genuri şi specii, într-un joc reglat prin relaţii precum subordonarea şi supraordonarea, proporţionalitatea sau egalitatea raporturilor etc. Prin metaforă se va da genului numele speciei sau invers, se va transfera asupra unui lucru, un nume ce desemnează un alt lucru, ceea ce semnifică – după acelaşi Ricoeur – a recunoaşte şi, totodată, a transgresa structura logică a unei situaţii de cunoaştere – limbaj, violând ordinea şi sistemul de relaţii anterior existent.

Deviaţia sau transferul operat prin metaforă nu este doar o substituţie între cuvinte izolate; aceasta nu se manifestă în mod plenar, decât în ansamblul judecăţii predicative în cauză. Spre exemplu, arhicunoscutul enunţ metaforic: Timpul înseamnă bani, nu semnifcă decât în totalitatea sa dezvoltarea mai rapidă a economiei moderne, postfeudale. Metafora nu va dezlega structurile şi clasificările imanente unei situaţii de cunoaştere-limbaj decât pentru a construi, prin aceasta, o alta, ce se va stabiliza şi ea în structuri şi raporturi noi. Aceasta din urmă va aduce un supliment de sens, obţinut tocmai prin respectiva redescripţie a realului, dar cu preţul unei „deconstrucţii” a claselor conceptualizate: deconstrucţia apare, deci, ca un moment intermediar între descripţia veche, prezentă prin sensul literal al termenilor şi ulterioara redescripţie, ce introduce metaforic sensul nou.

Asemănarea prezentă în enunţul metaforic (de ex.: homo homini lupus) este mai curând cucerită decât dată, pentru că se menţine aici opoziţia sensurilor uzuale, literale ale termenilor. Cum precizează Ricoeur, (op. cit. p.332), metafora (lupul) va suprima anumite detalii, va accentua, în schimb, altele şi va reorganiza astfel (îmbogăţind-o), viziunea noastră asupra obiectului principal al enunţului în cauză (omul). Enunţul metaforic are, deci, un caracter de declanşator al gândirii novatoare, astfel că „termenul metaforic încarcă cu întreaga sa comprehensiune – parţial explicită, parţial difuză – celălalt termen (luminat prin metaforă).” Metaforele parcurg un proces prin care ele îşi pierd prospeţimea şi se îndepărtează de aparenţa paradoxului. După Richard Rorty, plecând de la etapa aşa-ziselor zgomote insolite, metaforele ajung, în cele din urmă, expresii familiare. De la statutul de cauze ale unor opinii şi idei noi, ele vor ajunge simple argumente şi componente repetitive ale aceloraşi opinii, deja stabilizate: înzestrând enunţul metaforic cu un uzaj larg, prin chiar acest uzaj, enunţul în cauză se demetaforizează.

În viziunea despre ştiinţă a multor reprezentanţi ai neopozitivismului, metaforele şi modelele joacă cel mult un rol secundar, euristic, fără a avea, totuşi, o funcţie important în elaborarea, extensia şi evaluarea teoriilor ştiinţifice. O concepţie semantic-alternativă asupra ştiinţelor a fost ulterior dezvoltată de W. Stegmuler ş.a. Această din urmă abordare respinge vechea concepţie asupra corelării teoriilor (ca sisteme ipotetico-deductive) cu lumea reală, prin aşa-zisele reguli de corespondenţă. În schimb se va pune accentual pe modelele teoretice, care vor realize legătura cu realul achiziţionând interpretări adecvate, cu utilizarea şi a enunţurilor având caracter esenţialmente metaforic. După M. Bradie, modelul teoretic – cu soluţiile sale exemplare – se constituie ca subiect secundar (S), cu ajutorul căruia fenomenul empiric (P) este clarificat şi explicat. Se transferă structura implicaţională (bine delimitată anterior) a lui S, asupra noului câmp de cercetare (P). Se ajunge astfel „a vedea” fenomenele studiate într-o cu totul altă manieră[4]. Amintim un exemplu din domeniul inteligenţei artificial: se utilizează aici submodele inferenţiale vizând aşa-numitele „frames” sau „goals”, corelate cu aşa-zişii algoritmi miopi, care permit înaintări limitate, în aşa-zisul labirint de cercetat. Preluând un alt exemplu (oferit de Th. Kuhn), putem sublinia şi maniera în care curgerea apei dintr-un rezervor va fi „văzută” prin structura implicaţională a teoriei pendulului din mecanica newtoniană.

Dintr-un alt unghi de vedere, căutarea unităţii, a coerenţei, rămâne totuşi o trăsătură imanentă a limbajului creaţiei ştiinţifice, în absenţa căreia s-ar deschide calea relativismului dizolvant şi a absurdului. Dar coerenţa unitară şi semnificativă este deschisă şi rămâne, sub multe aspecte, încă „de construit”. Se remarcă şi apariţia unui aspect oarecum circular, în trecerea de la limbajul ştiinţific, la analiza sa în metalimbajul metodologiei şi filosofiei ştiinţei. După P. Ricoeur, metadiscursul vizând metafora în ştiinţă este el însuşi cuprins în metaforicitatea universală a discursului filosofic. Aşadar, nu există discurs asupra metaforei, care să nu fie enunţat într-o reţea conceptuală, care şi ea este generată într-o manieră metaforică (op. cit., p. 445). J. Ortega y Gasset scotea în evidenţă îndoiala, ca unul din stimulii principali, care anticipează conceptualizarea. Dar îndoiala este esenţialmente prezentă şi în şocul semantic al metaforei.

Acest şoc semantic constituie nu numai un instrument euristico-cognitiv în cercetarea ştiinţifică, ci, de asemenea, un important mijloc didactic, permiţând trecerea de la orizontul de cunoaştere şi de experienţă mai elevat, al magistrului, la orizontul cognitiv, de regulă inferior, al discipolului, ce se află în poziţia de a se instrui şi de a se forma.

Enunţarea metaforică, deşi fecundă, rămâne totuşi, sub raportul coerenţei şi al preciziei sensului, deficitară, în raport cu o construcţie logică riguroasă, demonstrativă. Spaţiul conceptual va avea o structură proprie, în care se precizează la un nivel superior, semnificaţiile vizate. Acestea sunt oarecum smulse din câmpul lor secund de ancorare şi stabilizate, prin ridicarea  la nivelul legilor logice, plecându-se de la procesul, mereu reluat al enunţării metaforice, ce generează mulţimea tuturor câmpurilor semantice. Cum precizează Ricoeur, „mereu îi revine, astfel, metaforei funcţia de a înscrie elanul imaginaţiei într-un a gândi mai mult, la nivelul conceptului” (op.cit., p.469 ).

Se pot distinge, plecând de la unitatea bipolară din limbaj, dintre metaforic şi logic, două mari tendiţe şi atitudini ale omului în raport cu lumea care îl solicită inevitabil şi în care el se înscrie cultural – istoric. Pe de o parte există o participare „naturală”, mai puţin critică, a subiectului la acţiunile practic-creatoare; participare exprimată şi dirijată prin discursul cu predominanţă metaforică (de exemplu, discursul poetic). In tipul de discurs amintit – cum s-a spus –  omul este inclus în discurs şi discursul în existenţă, experienţa de apartenenţă fiind predominantă. Pe de altă parte, se edifică într-o manieră complementară şi corelată cu tipul anterior de discurs, demersul reflexiv – critic, al structurării şi punerii în ordine, cu mijloace logice, al luptei pentru univocitate din discursul cu predominanţă logic-conceptuală.

Ibrăileanu pleda, în sensul ideilor de mai sus, la sfârşitul lucrării sale Spiritul critic în cultura românească, pentru o fericită sinteză între spiritual novator şi cel critic, regretând îndepărtarea de la această sinteză, în cultura timpului său.

Din investigaţiile structural-filosofice şi estetice ale limbajului, ale creaţiilor umane cu care acesta din urmă este consubstanţial, se degajă viziunea după care cele două tendinţe (atitudini) nu sunt doar opuse, ci se şi presupun într-o intercondiţionare; ele sunt manifestări permanente ale unei dialectici ce  articulează experienţa vitală, primăvăratică, de apartenenţă, cu aceea a relativei distanţări, inerente structurării logice şi preciziei demersurilor critic – reflexive.

[1] Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Eminescu, 1987, p. 228.
[2]  Poetica,1457, b, 6-9, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965.
[3] Metafora vie, Ed. Univers, Buc., 1984.
[4] Metaphors in Science,in 8-th International Congres of Logic, Meth. and Phil. of Science, Abstracts, vol. 4, part 1, Moscow, 1987.