– Modelul ontologic şi căutarea rostului poetic[1] –

Aflat în căutarea „rostului poetic” din toate cele ce sunt (căci toate au un astfel de rost care le înfiinţează), poeticianul a pornit pe calea dialogului interior (reflecţie, meditaţie, revelaţie), va fi descoperit trei tipuri de verbe ca ipostaze ontologice diferite şi diferenţiatoare (A Fi, A Avea şi A Face)  şi se va îndrepta către un dialog generalizat.

Metoda dialogului e dialectică (ataşare, detaşare şi ataşament detaşat), pe calea de realizare a fiinţei, a sensului ontologic. Calea şi realizarea ei ar trebui să fie concomitente, ceea ce se realizează în fiinţă şi ceea ce realizează fiinţa, fiinţa şi rostirea ei ar trebui să coincidă. Acest fapt este de presupus a fi unul poetic.

Dialogul aduce un timp al Prezenţei, al in-stituirii, con-stituirii şi re-constituirii expunerii adecvată unui plan care vizează un scop conturat pe măsura asigurării între ţepuşele celor mai potrivite întrebări pe care poate să şi le pună Fiinţa.

Circularitatea şi ciclicitatea dialogului ne fac să afirmăm că totul se întâmplă în interiorul unei sfere de rază nulă, înăuntrul unui infinit de compenetraţie aşa cum stejarul întreg se află în ghindă (nu există, dar este, spune filosoful).

Aşadar, totul pleacă de la  A Fi (ghinda), centrul unei sfere de rază nevăzută, verbul total din care purced elementele, opoziţiile, emoţia, revelarea.

Cum e posibilă poezia? Dar filosofia şi cu ştiinţele? Din ce natură profundă răsar, din ce necesitate?

De la punctele de vedere asupra poeziei (ale lui Hesiod, Ovidiu şi Platon – până la Aristotel), cu invocarea originii ei supranaturale, cu „mimesisul”, „ritmul” şi „armonia”, sau „entuziasmul” (Democrit), M.Ş. se întreabă prin gura Tânărului său Prieten: „Cum se transformă, deci, o asemenea indicibilă revelaţie în opera de artă ad extra? Cum se realizează corelativul obiectiv al emoţiei poetice?”

În Sarea Pământului „opera… stă adunată ca un resort în zona deasă a întîlnirii”, a aflării pietrei filosofale.

Filosoful îşi dă seama pe parcurs (anticartezian, dar în aceeaşi termeni) că „o idee, cu cât e mai distinctă, cu atât e mai puţin clară” (şi invers), de aceea singura lui posibilitate este să revină în centru, să se reîndrăgostească de cuvinte, să re-devină Poet. Acesta, fie că e Poetul-poet, fie că e om de ştiinţă, artist sau filosof (adică poet numai uneori), inaugurează actul demiurgic al creaţiei prin rostire: „Este aici, şi întinderea toată, cât o cuprinzi cu ochii, şi adâncimea toată, câtă o poţi presimţi cu nodul ce ţi se pune-n gât… pe deasupra, pe dedesubtul, pe dinlăuntrul jaloanelor nominale ale Cuprinsului, freamătă, nevăzut-neauzit, tainicul lui suflet adevărat – este-le care-l face să fie, verbul pe graţioasa încordare a căruia se sprijină cu adevărat toate numele.” (A Fi, A Face, A Avea).

Problematica avută în vedere pe tot parcursul dialogului este:

1.Naşterea operei (ca punct origo al ei însăşi).
2.Facerea poemului (cu durerile facerii), închegare ca artefactum.
3.Soarta operei (poemului).

Naşterea operei e o relaţie mediată de Poet – subiectul, conceptul unei acţiuni şi morfologiei divine: lui i se revelează, el găseşte „cuvintele potrivite”: «o vorbire adevărată se vede silită să torsioneze, să aglutineze cuvintele rigide şi elastice, până izbuteşte să le aducă la un maximum de „imitare” a precuvintelor, a vibraţiei lor proprii» (Sarea Pământului). Ca şi în cazul muzicii, aici trebuie să cânte golul, tăcerea dintre cuvinte, precum culorile pe o pânză, cuvintele trebuie să înceteze de a mai fi identice cu sine, începând să fie.

„…nu că ceva este, ci a ceva că este…” găsind… „un subiect-obiect, un eu-non-eu, un gol-plin, date dintr-o dată, printr-o unică realitate bipolară” (Sarea Pământului).

De la Parmenide moştenind „monolitul fiinţei”, de la Cusanus coincidentia-oppositorum, o  certitudine a ontologiei lui Mihai Şora constă în faptul că pre-cuvântul primei certitudini, poate fi însuşit de cuvinte, apărând astfel două moduri diferite de atac a „ceea ce este”: modul reducţiei (raţional, propriu Savantului) şi cel al dezvăluirii (simpatetic, al Poetului).

Aşadar, mirarea („în faţa nimicului acesta al faptului că” ) e „cheia adevărată şi singura cheie a tot ce ne doare pe noi de când ne-am întâlnit”, e punctul de pornire şi premiza dialogului, (lipsa de premize, cum ar zice Husserl), Mihai Şora apelând tot la o metodă fenomenologică de diferenţiere ontologică, dar nu prin eliminarea transcendentului (Husserl), ci în problematica subiectivităţii transcendentale. Pe lângă calea reducţiei, filosoful român mai descoperă metoda (modul) dezvăluirii, reducţia şi dezvăluirea caracterizând cele două tipuri de mediere, cu cele două tipuri de logică aferente – tipul liniar sau arborescent şi cel circular sau helicoidal. „Dezvăluirea” aparţine registrului „activităţii atenţiei existenţial operaţionale care se desfăşoară pe ambele niveluri a fi şi a avea” (Sarea Pământului).

În cazul Poetului, „nivelul cuvintelor” e configurat eliptic („se topeşte în Totul fiinţei modulate, cuvintele câştigându-şi valoarea de unitate-diversitate a analogiei”), în cazul Savantului, cuvintele, din „datul întâlnirii” de pe „nivelul fiinţei modulate”, se configurează hiperbolic, „etalându-se din Tot în pura exterioritate”, ceea ce conferă Savantului un statut ambiguu-formalizator. Operaţia inversă formalizării o face Poetul: „operaţia de transfer de fiinţă (de unitate-pluralitate, adică de analogie, de densitate şi rezistenţă) fără de care ştiinţa s-ar sufoca, e o operaţie po-e-ti-că (absolut indispensabilă vieţii ştiinţei, dar străină de ethosul ştiinţei”).

Ştiinţele pornesc aşadar de la concepte „primitive” (Pascal), care sunt obţinute în urma unui rapt poetic. Mai departe, „ştiinţa (devine) excentrică în raport cu inefabilul ei miez pre-ştiinţific, adevăratul, inepuizabilul ei subiect şi obiect prim (pre-obiect)” (Sarea Pământului).

În tensiunea acestei predeterminări, există doi termeni şi o relaţie de fiinţă între un original şi o replică, între un gol şi un plin. Golul e „conştiinţa intenţionantă”, „noesa”, disponibilitatea la altceva, ceea ce generează cunoaşterea intelectuală (filosofia), iar „plinul” e „conţinutul intenţionant”, „noema”, cel ce duce la „cunoaşterea artistică”, la poezie. Mimesis-ul apare deci ca o relaţie de „asemănare adecvare” între doi termeni care stau faţă în faţă, acest faţă în faţă, acest „ob-iect”. Filosofia şi poezia cu-prind acelaşi lucru, unicul, „vibrant, deci liric”, pe care îl redau şi îl comunică diferit. Suprapunerea dintre gol şi plin se face la nivel entitativ („ens, forma substantivizat-adjectivată a verbului a fi”) şi nu ontologic („pentru a nu face confuzia cu ontologicul heideggerian, transformare a vechiului transcendental kantian”).

„... nu sunt de acord cu numita ontologie - arată M.Ş.- pentru că hipostaziază toate substantivele şi adjectivele şi verbele şi adverbele în care prinde să se articuleze (potenţial) nesfârşita bogăţie a fiinţei, manifestându-se apoi toată, într-un mod indivizibil, în fiecare din contracţiile ei terminale... Astfel, putinţa de a fi ar exista înainte de a exista” (Sarea Pământului).

Această critică la ontologia heideggeriană, poate fi aprofundată, făcând apel la modelul adecvat al unei  gramatici a fiinţei, un nou model entitativ-ontologic.

Modelul ontologic

Modelul ontologic este o critică la ontologia heideggeriană ce poate fi aprofundată făcând apel la modelul adecvat al unei  gramatici a fiinţei, un nou model entitativ-ontologic.

O rază de sferă nulă are ca centru fierbinte Universala Putinţă de A Fi (UP) – un centru iradiant care comportă un întreg dinamism care se desfăşoară până la, şi pe suprafaţa sferei, ca o mulţime de „posibile terminale” (PT), şi fiecare punct de pe sferă, poate deveni un centru iradiant – iată expus un fel de principiu Huygens pe canava ontologică (lucru pe care îl mai întîlnim şi la Noica). Pe suprafaţa sferei se pot decupa arii numite AE (actualităţi existenţiale) „pe care se proiectează mereu, cu întreg dinamismul ei formativ, universala putinţă de a fi (UP). Între UP şi AE, apar planurile „putinţelor intermediare” (PI), ca serie indefinită de niveluri intermediare. Diferenţa dintre planul lui PT şi cel a lui AE, e că PT se află în bătaia infinitului de compenetraţie al UP-ului, pe când AE este plasată în zona finitudinii punctuale. Pe nivelul AE, universala putinţă de a fi se închide în sferă, pe când, pe planul PT, UP arde încă în magma informală a potenţialităţii. (Un adevărat model de Big-Bang ontologic!). Cu alte cuvinte, fiinţa pe planul PT e încă „foc“ , şi cunoaşte prin “spectru“, iar pe planul AE, se închide în „sferă“[1], ceea ce poate sugera că acea cunoaştere s-a consumat. Dacă mişcarea pe verticală e una de intensitate şi interioritate, cea pe orizontală e una de exterioritate, în raporturile reciproce ale punctelor de pe sferă; totul se subordonează gravitaţiei acelui „infinit de compenetraţie al centrului, – acest Unu al plenitudinii din care toate razele îşi sug cu un capăt seva, în miriade de chipuri exprimînd-o în celălalt”. Din acel Unu, din acea

„contopită fiinţare (omnia in omnibus) în noaptea universalei putinţi, vine, în amiaza trecătoare a actului, această neguroasă anamneză, această amintire negativă a paradisului, care bântuie lumea şi mereu o scoate din ţîţâni, acest sentiment indelebil al unei iremediabile ciuntiri, al incompletitudinii fără leac, acest dureros apetit de alteritate, această nestinsă foame şi sete de Tot şi de toate” (Sarea Pământului)...

iată arhetipul focului lent din coroana de flori a înfloririi Copacului sădit de un Dumnezeu Grădinar, arbore aflat în centrul Existenţei, explodând în seminţe, sensuri şi înţelesuri.

În drumul fiinţei de la UP la AE, apar o multitudine de moduri de fiinţare între care se stabilesc relaţii ne-spaţiale de comunicare, centre dinamice diferite se întrepătrund pe niveluri entitative diferite, aderând la „comunele lor actualităţi existenţiale”. Nu e vorba de o devenire hegeliană în 3… n acte, ci de un model viu, o poetică a întrepătrunderii efluviilor, a spectrelor fiinţei. Exterioritatea rezidă în faptul că „aceste entităţi… nu-şi epuizează dynamis–ul, ci fiecare putinţă de a fi e un infinit în felul ei” un infinit bun (Hegel); infiniţii de compenetraţie pot rămâne exteriori şi în potenţă (nu se vor întâlni niciodată) de aici provenind drama nerostirii, a necomunicării („nu orice poate deveni orice”). Când centrele dinamice coincid în locul ontologic al AE se realizează o relaţie de interioritate. A treia relaţie, de intenţionalitate (împreună-făptuirea a două entităţi, subiect şi obiect vizat), e transcendentă ca operă semnificantă (în sensul lui N. Hartmann), opera „leagă golul pătrunzător învăluitor al subiectului, de plinul pătruns învăluit al obiectului, cu o trecere obligatorie prin desimea actului lor comun… în care, atât obiectul cât şi subiectul îşi întemeiază fiinţarea”. (Sarea Pământului)

(În modelul omtologic, intenţia e transcendentă şi pleacă de pe nivelul „posibilului terminal” (PT), străbate calotele îngemănate în AE (actualitatea existenţială) ale subiectului S şi obiectului O, întorcându-se după acelaşi urcuş şi coborâş pe nivelul PT, în alt punct terminal decât cel de plecare, străbătând planurile intermediare PI 3, 2, 1, pentru a se prăbuşi în totalitatea UP-ului, „spre toate”.).

Poezie şi filosofie

Poezia rezidă în actul întâlnirii revelate, filosofia în acela al întâlnirii mediate: „…filosofia îşi apropriază mereu puterea secundă a medierilor, cu care încearcă să domesticească (precum micul prinţ, trandafirul), unicul, în efortul ei deznădăjduit de a-l transmite”. În miezul lor, şi Ştiinţa şi Poezia se întemează pe un act poetic comun, însă apoi teritoriile se separă, ştiinţa organizând liniar elementele preexistente demersului său (Heidegger denumeşte teritoriul ştiinţelor „deja-cunoscutul”); „logica ştiinţei este, în esenţă lineară şi progresivă, iar conceptele pe care le mînuieşte univoce”, pe când conceptele filosofiei sunt analogice, iar logica ei, una circulară, nu vicioasă, fiindcă „între a şi z se intercalează întreg alfabetul lumii… un cerc pe circumferinţa căruia se află – în generală indeterminare – un număr practic infinit de elemente logice” (Sarea Pământului).

Având în vedere acel nimic al începuturilor, „la început nu ai nimic, fiind Totul” poeticianul ierarhizează faptele lumii între aceşti poli: A Fi şi A Avea. „Între polii acestor verbe generale, fundamentale, se consumă întreaga aventură a omului”. Acest A Fi, la Mihai Şora e Verbul Total, Precategorial, cel care îşi anunţă prezenţa şi sensul prin Bucurie, acest superlativ al fiinţei, bucuria neobţinută în urma vreunei analize, ci dată, „dată din capul locului”.

Ce ar fi Bucuria, cea care însoţeşte sensurile lui A Fi?  E acel sentiment care se pogoară asupra singuraticului Rousseau, e cutremurarea fiinţei, certitudinea colosală pe care a trăit-o Pascal, e plenitudinea şi revelaţia Totului a lui Descartes în toamna anului 1619? E bucuria sfinţilor, care după multe nevoinţe, îşi coboară mintea în inimă, trăind dumnezeirea? Să-l ascultăm pe Mai Ştiutor :

„Într-adevăr, la acest sentiment al existenţei despuiat de orice alt afect, cum îl numeşte Rousseau , mă refeream eu adineaori, vorbind despre sentimentul originar de plenitudine care - în cazul meu cel puţin - îi conferă verbului a fi (încă nealterat de categorii) înţelesul său cu adevărat fundamental. Desigur, însă,- ca toate cuvintele, de altfel-, nici cuvântul plenitudine nu este univoc identic sieşi; supla sa identitate cu sine se desfăşoară sub regimul Analogiei. Aşa încât, să nu-ţi închipui cumva că eu mi-aş închipui plenitudinea de care-ţi vorbeam drept unica formă şi unicul nivel de plenitudine posibile. Când Pascal, în aşa-zisul lui Memorial, scria: «Foc... Certitudine, certitudine, sentiment, bucurie, pace... Bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie», - plenitudinea care-l invadase atunci era desigur de o cu totul altă ordine de mărime decât «sentimentul existenţei» înspre care ne trimit cuvintele lui Rousseau. Dar bucuria bântuită de infinitul viu, şi care merge mână-n mână cu o veritabilă explozie a cuvintelor întrebuinţate pentru a o semnifica (inclusiv a cuvântului «bucurie» însuşi) nu împiedică deloc o altă bucurie, să spunem mai de toate zilele, obţinută nu printr-o explozie (sau, cum aşa de bine spuneai tu adineaori, Devotat Amic, printr-o implozie), ci printr-o simplă evacuare, sau poate nici măcar; doar prin dezamorsarea cuvintelor agresive datorită cărora reţeaua de finalităţi utilitare a lumii împrejmuitoare este gata oricînd să pună stăpînire pe noi”. (A fi, a face, a avea).

[1] Termenii de foc, sferă, spectru sunt analogii poetice la care apelăm spre explicaţia modelului ontologic

[1] Citatele neprecizate sunt date din Sarea Pământului, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti 1978. Am mai folosit A Fi, a Face a Avea, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1985.