Funcționarea optimă a organismului individului uman, cu aspectele sale somatice și psihice se corelează necesarmente cu variatele motivații ale acțiunii umane. J. Nuttin considera motivația (Théorie de la motivation humain, Paris, 1980, p. 13 ) ca o determinantă permanentă în comportament, ce se manifestă prin aceea că „organismul se orientează activ, în mod preferențial, spre anumite forme de interacțiune, până la punctul în care anumite categorii de relații cu anumite tipuri de obiecte sunt strict cerute, ca indispensabile funcționării respectivului organism”. Motivațiile concrete sunt, așadar, factori explicativi – în cadrul modelelor funcționaliste – pentru acțiuni umane particulare. Autorul amintit remarca schematismul și limitele modelelor darwiniene, behavioriste, asupra motivației (centrate pe schema: stimul –răspuns ), sau ale celor psihanalitice, de interpretare a motivației.

De exemplu, modelul darwinian asupra motivației, ca mecanism de adaptare și stabilitate internă ignoră – și astfel ascunde – unul din aspectele esențiale ale motivației umane, anume tendința de a rupe echilibrul și a depăși o stare de lucruri atinsă deja. Se caută noi modele despre motivație, care să fie mai apropiate de comportamentele reale, vii, respectiv să vizeze subiectul activ, ce-și propune scopuri, idealuri și elaborează proiecte progresive, cu utilizarea limbajului, a cunoașterii, a programelor de inteligență artificială, ca instrumente  indispensabile. Înțelegerea „funcționării” subiectului uman, respectiv a comportamentului său presupune a considera subiectul activ în situație (implicând motivații, cunoaștere, semnificații, precum și mediul perceput și conceput). În acest caz, nu se va pleca de la două entități preexistente în mod separat, ci de la rețeaua funcțională de reații, în care, individul și mediul sunt doar poli intercondiționați, neexistând decât unul în funcție de celălalt, în cadrul unei activități de interacțiune. Chiar dacă cercetătorul psiholog distinge variabilele de personalitate, respectiv variabilele de mediu, el va trebui să le plaseze în rețeaua unitară amintită, de relații. Complementaritatea individ – mediu stă la baza înțelegerii nevoilor specific umane, a funcționării optime a subiectului, inclusiv a înțelegerii mai adânci a motivațiilor lui.

Fără a respinge dependența reală a unor nevoi superioare (de exemplu explorarea cognitivă a noului și creativitatea), de nevoi de bază, fiziologice – ceea ce, în ierarhia piramidală a lui Maslow era supraestimat – amplul cadru relațional propus mai sus este mai fertil în planul cercetării și nu obligă pe psiholog la a accepta un context prestabilit, imuabil, al acestor investigări.

O caracteristică de bază a individului uman este dinamismul său intrinsec, ce constă în faptul că omul nu asistă la evenimente ca pur spectator, ci se comportă, mai mult sau mai puțin, ca actor. Acest dinamism intrinsec are o dublă orientare: către sine, ca subiect și către obiect, în sens larg (situații și evenimente externe, alte persoane etc.). După cum predomină una sau alta dintre aceste orientări, subiecții sunt clasificați astfel: independenți de câmp (prevalează referenți interni în informațiile și motivațiile lor), pe de o parte și dependenți de câmp (au prioritate referenții externi), pe de altă parte. Diferitele trebuințe umane (de subzistență, de protecție și securitate, de afirmare competentă și creativă, de stimă în relațiile sociale etc.) sunt nu autonome, ci forme ale dinamismului intrinsec fundamental, tinzând spre funcționare și dezvoltare optimă. Fiind corelată cu varietatea și intensitatea nevoilor umane, motivația se va asocia nu doar cu nevoi fiziologice, homeostatice, relativ mai ușor de satisfăcut, ci și cu o gamă largă de nevoi cognitive, de explorare, de a înțelege atât evenimentele concrete, cât și contextul mai larg, în care subiectul uman este situat.

S-a remarcat (vezi J. Nuttin, op. cit., p.185 ) că, în timp ce un comportament predominant distructiv și nihilist face viața absurdă, în schimb, contactul funcțional cu lumea, integrarea socială, îi conferă vieții semnificații multiple și în plan practic-util și în cel ideal-valoric. Omul are presant trebuință de un sistem de referință valoric (cu aspecte filosofice, etice și religioase), care intervine pentru orientarea, reglarea și evaluarea comportamentelor individuale și colective. Funcționarea optimă a ființei umane este posibilă prin inserarea sa adecvată în trei niveluri de interacțiune: cu biosfera, cu lumea psiho-socială și cu lumea ideal-valorică. În desfășurarea amintitei funcționări la nivelul psiho-social (median), psihologii au constatat două mișcări, oarecum opuse: una care tinde spre descărcare, echilibru, repaos relativ; alta care rupe echilibrul atins, edificând noi stări de tensiune, noi scopuri, cu structuri de complexitate crescândă. Dacă mișcarea către un scop deja fixat destinde dinamismul, în schimb, mișcarea ce instituie scopuri noi (de regulă, superior-creative) reintroduce noi stări de tensiune și tendințe de a depăși stadiul atins, inclusiv standardele corespunzătoare, evaluate critic de subiectul în cauză.

Dacă la nivelul interacțiunii cu biosfera, standardele de realizat sunt înnăscute, la nivelul psihologic funcționarea optimă a individului în interacțiune cu mediul social devine mai mult o problemă de construcție personală (individul devine o persoană ce se cunoaște, se edifică pe sine, treptat), într-o fluctuație continuă a situațiilor percepute, pe care tinde – pe baza nevoilor – să le apropie de scopurile concepute. O nevoie elementară (de exemplu foamea) nu mobilizează la subiectul adult, doar percepția și sistemul motor, ci și gândirea, imaginația, memoria. Acestea din urmă sunt mijloace bogate, suple, ce permit combinații creative și duc la o căutare mai eficace decât simplul demers prin încercare și eroare. Prin elaborarea în gândire a obiectului-scop, împreună cu proiectul sau planul de acțiune corespunzător, are loc o direcționare nouă a nevoii și a comportamentului. Subiectul tinde continuu (spre deosebire, de exemplu, de lumea animală, cu nevoile ei) să se ridice dincolo de stadiul atins anterior. De aceea, proiectele și căile ducând la o nouă instituire de scop, vor trebui să fie construite din nou, mereu, creativitatea necesară aici neexcluzând aspecte repetitive și de continuitate. Omul utilizează în construcția noului obiectiv-scop facilitățile operatorii ale gândirii, disponibilitățile sale imaginative, pentru a ajunge să folosească mijloace noi și căi neexplorate. Aceste posibilități creative sunt însă selectate și comprimate, pentru a păstra caracterul realist-fezabil al scopului.

Pe lângă funcționarea și motivația normală, în comportamente există și o latură motivațională irațională, ce poate da o semnificație patologică cel puțin unor părți din respectivele comportamente; de exemplu, când sunt urmărite scopuri și utilizate mijloace, pe care nici concepția despre sine, nici sistemul de norme și valori ale subiecților normali nu le pot justifica. Este posibil un conflict de semnificație valorică (normală, pe de o parte, patologică, pe de alta), înăuntrul comportamentului activ-global. Remarcăm că, o cale ce facilitează motivații iraționale este alienarea motivațională; aceasta din urmă poate fi cauzată de presiuni politico-ideologice totalitare, ce nu permit individului să-și asume responsabilități, nici să facă evaluări și autoevaluări deschise, sincere. Nu se poate înfăptui, așadar, o autentică personalizare a motivației, fără un grad de elaborare personală a influenței sociale, chiar dacă aceasta din urmă rămâne factor important în comportamentul individual.

În câmpul psihologiei apare ca semnificativă și problema modificării, dirijate din exterior (deci cu încălcarea libertății autodezvoltării), a comportamentului, cu ajutorul unor tehnologii de condiționare, prin întăriri pozitive (recompense) și negative (sancțiuni).

Deși principalele nevoi umane sunt afirmate și satisfăcute prin dinamismul fundamental intrinsec și prin raporturile necesare individ – mediu, totuși psihologii constată că există forme mai puțin viguroase de funcționare complexă, ce tind a se atrofia, ca urmare a inactivității în respectivele direcții. De exemplu, acesta este cazul cu anumite nevoi superioare, precum cultivarea unor înclinații artistice, a altor forme ale spiritului creator. În vederea afirmării și dezvoltării unor asemenea trebuințe superioare apare cerința de a le urmări sistematic în mediu favorabil, petru că, în caz contrar, ele vor fi înlocuite prin nevoi mai puțin complexe, dar mai imperioase. Dacă nevoile mai presante (biofiziologice, homeostatice) pot atinge, relativ ușor, un grad de saturație – în cadrul periodicității lor –  nevoile mai complexe de funcționare și autodezvoltare au un obiect quasiilimitat, implicând permanent autodepășiri în satisfaerea lor.

Autodezvoltarea permanentă a ființei umane implică continua transgresare a realului prin idealuri, care îi orientează căile acționale, scopurile, viața în ansamblu. Eliberarea față de forțe oarbe, haotice, lipsite de inteligență ale mediului natural se înfăptuiește numai opunând acestora o mare putere spirituală, care este tocmai aceea a societății. Dependența reală, permanentă a individului de colectivitate (familială, școlară, profesională, religioasă etc.) este, în mare, eliberatoare, este o limitație care nu limitează, în sensul precizat de C. Noica. Datorăm în cea mai mare parte societății cunoașterea și forța noastră asupra lucrurilor ce ne înconjoară, dar îi datorăm și îndeplinirea obligațiilor morale și juridice, implicând autocontrol, uneori chiar sacrificii individuale.

Individul poate, desigur, critica limite, închistări și constrângeri, din cadrul vieții sociale. El poate să pretindă ca, odată cu conformarea la reguli morale și juridice, să i se ofere – pentru a evita conformismul și alienarea motivațională – rațiunile care justifică respectivele reguli, judecând astfel, gradul lor de întemeiere. Este însă nevoie să se conștientizeze și capacitatea limitată de cuprindere, la un moment dat, a unei conștiințe critice individuale. De asemenea, este mereu necesară o critică a criticii anterioare. Cunoașterea și experiența fiecăruia sunt sistematic lacunare, când este vorba de a reforma instituțiile și valorile morale fundamentale. E. Durkheim sublinia, în acest sens, marile limite în înțelegerea noastră privind, de exemplu, cauzele istorice, motivațiile și rațiunile teleologice ale instituției familiei, sau ale proprietății private; aceasta deoarece nu putem ține seama de întreaga complexitate, privită istoric, a dinamicii amintitelor subsisteme socio-umane (vezi E. Durkheim, Sociologie et philosophie, P.U.F. Paris, 1974, p. 96).

S-au propus încercări explicative raționale, care se delimitează de utilitarism (ca negație a ceea ce este suprem, quasireligios, în morală), pe de o parte, cât și de o speculație exclusiv teologică care ipostaziază într-o transcendență absolută, valoarea binelui, pe de altă parte. Asemenea cercetări de etică, în prelungirea unor idei kantiene, rămân actuale și vizează răspunsuri raționale, fie și parțiale, la întrebări precum cele ce urmează: Care este sursa acelei evidențe spirituale, potrivit căreia oamenii au, concomitent, nevoia și mijlocul de a depăși realul prin ideal? De a iubi o bunătate, o frumusețe, un adevăr, ce nu sunt niciodată realizate de o manieră completă, în contextul faptelor curente? Care este geneza idealurilor morale și cum are loc o adevărată unire a idealului moral cu realul? Problemele rămân sub multe aspecte deschise, chiar dacă orice analist al vieții sociale (etician, jurist, etc.) va admite, ca fondată, dependența, de exemplu, dintre aprecierea și respectul – la un moment dat – ale unui grup social față de demnitatea umană, pe de o parte, și numărul de crime și atentate contra persoanei, ce au loc, în respectivul grup, în perioada dată. La fel, se va admite o legătură – chiar dacă ea e dificil de aproximat cantitativ – între idealul moral al familiei bine așezate și numărul de divorțuri și adultere.

Ca sediu al unei intense și împlinitoare vieți moral-spirituale, societatea nu se poate reduce doar la un sistem de organisme și funcții eonomico-materiale, ce tind să se autoconserve (cum, uneori, tehnocrații sunt tentați s-o prezinte). Prin sinteza dintre conștiințele individuale interactive se ating stări de spirit morale, sentimente colective, energii psihice noi, de o intensitate necunoscută la nivelul vieții uzuale a indivizilor. Se ajunge, astfel, ca indivizii, în perioade de reînnoire a structurilor sociale, să uite temporar de multe din mobilurile egoiste, să se dedice entuziast scopurilor mari, comune, ca și cum ar fi însuflețiți de factori spirituali unificatori, quasitranscendenți. Mai ales în momentele de efervescență socială (de la adunări publice cuprinzătoare până la mari răsturnări sociale) are loc geneza unor idei și sentimente solidarizante, ca fundamente ale idealurilor ce propulsează civilizațiile, națiunile în istorie. Idealul tinde să se unifice efectiv cu realul, la nivelul acestor momente istorice înalte, de febrilă combustie a indivizilor și grupurilor, în cadrul comunității intens active. Fiind prea epuizante, asemenea momente istorice au durată relativ scurtă. Pentru a se întreține idealurile și valorile înalte, generate în asemenea contexte, chiar și pe perioade mai mari de timp au apărut ceremoniile publice (laice sau religioase), care utilizează forța de mobilizare a unor instituții precum școala, mass-media, biserica etc., dar și forța de evocare a creațiilor artistice. Asemenea ceremonii și sărbători – ca niște renașteri parțiale ale efervescenței interactive trecute – urmăresc să unească sau cel puțin să apropie idealul de real. În „corpul” societății trăiește un „suflet”, constituit din ansamblul idealurilor solidarizante ale comunității. Individul, la rândul său, ca ființă socială, nu se poate împlini decât construind și nutrind idealuri.

În măsura în care depășesc realul, asemenea idealuri, ce animă mari grupuri de oameni, nu pot fi aduse la viață exclusiv de unul sau doar câțiva dintre indivizi. Remarcabilul nostru gânditor, Constantin Rădulescu-Motru accentua importanța idealurilor naționale și patriotice, în renașterea și afirmarea plenară a unui popor, atât în plan economic-material, cât și – mai ales – în cel moral-spiritual. „Fiecare popor – sublinia el – își va căuta menirea în tradițiile justificate de rațiune și își va apăra limba și cultura națională. Ultimul cuvânt în conducerea acestei mișcări de resurecție morală (dar și material-economică) îl va avea nu atât bine-intenționatul, cât bine-priceputul întru adevăr”. (vezi  Mărturisiri, Ed. Minerva, Buc., 1990, p. 146).

Din permanenta întrepătrundere a idealurilior, ca motivații înalte, de neocolit, cu viața reală se poate înțelege mai în profunzime, pe de o parte dependența societății de natură și de legile acesteia, iar, pe de altă parte, poziția specifică a omului, determinismul propriu acțiunilor acestuia, cu depășirea în complexitate a universului fizic exterior și a unor forme organizațional-umane prea rigide.