Napoleon al lui Ridley Scott este o demonstrație despre cât de puternic s-a înrădăcinat în mentalul colectiv al europenilor marele general francez, în care filosoful Hegel vedea întruchiparea Spiritului Universal în istorie. Tocmai pentru că a fost un om „dinamită”, care a băgat spaima în toti europenii non-francezi, nimeni nu se poate raporta la Napoleon cu obiectivitate. Nici regizorul englez Ridley Scott nu a făcut-o, realizând un film ce a menajat mentalul vindicativ al englezilor, iritând în schimb memoria francezilor despre generalul lor „legendar”.
Filmul deconstruiește imaginea pe care orice francez patriot o are despre gloriosul general. De aceea, „Napoleonul” lui Ridley Scott exprimă mai degrabă o diferență semnificativă ce duce către parodic – atingând uneori această limită, dar în general eșuând în demersul de a deveni cu adevărat o parodie – față de această imagine. În acest sens, producția englezească este mai degrabă anti-franceză decât anti-Napoleon. Eroul de la Waterloo este adus în sistemul de referință al unui englez obișnuit și de aici se poate începe analiza filmului.
Faptul că Napoleon e un film făcut de englezi cu intenția de a se răzbuna „istoric” pe francezi se vede clar din mai multe secvențe. În primul rând, este vorba despre limba vorbită: e cel puțin ciudat să îi auzi pe Robespierre, Talleyrand sau Napoleon vorbind o engleză spilcuită și pronunțând englezește „Ajaccio” sau „Malmaison”. Apoi este vorba de însăși viziunea regizorală a lui Scott: concentrat mai mult pe slăbiciunile unui Napoleon uman, prea uman, pune pe plan secund geniul strategic și inteligența generalului. Napoleonul lui Scott deconstruiește personalitatea eroului corsican. Acesta din urmă lasă locul, pe rând, unui soț încornorat, umilit chiar de Josephine, unui om slab, speriat de moarte să nu sfârșească linșat de cetățenii francezi nemulțumiți de jocul politic făcut de frații Bonaparte în lovitura de stat dată pentru a desființa Directoratul; unui general înzestrat, dar stângaci în mișcări (vezi dificultatea de a se urca pe șaua calului); freudian în relația cu mama sa și cu soția infidelă; mizantrop, ușor misogin, amoral etc. etc. Nu ne miră deci furia cu care au întâmpinat francezii filmul. Așa cum se întâmplă deseori, cinematografia preia funcția realității, astfel încât putem spune că producția englezească nominalizată la Oscarul de anul acesta este, cât se poate de serios, o rescriere britanică a istoriei ce îl are ca protagonist pe Napoleon Bonaparte.
Și totuși, există câteva momente în care regizorul britanic face câteva reverențe (mai degrabă concesii) eroului de la Austerlitz: pe câmpul de luptă, Napoleon se apropie mai mult de iscusitul general rămas în istorie. A se vedea, de exemplu, modul cum îl domină pe împăratul Imperiului Habsburgic, după Austerlitz, într-o scenă excelentă, în care parcă vedem ceva din măiestria de strateg și adevărat lider cu care a fost înzestrat corsicanul. În rest, există puține imagini în care îl recunoaștem pe ilustrul general. În locul acestuia, ni se prezintă un om mai puțin chiar decât obișnuit, deloc manierat și prea impulsiv pentru gusturile englezilor. Scott nu uită să pună în antiteză manierele mult mai „educaților” englezi față de apucăturile de „plebei” ale francezilor. Imaginea mulțimii de „regaliști” murdari și înfometați care încearcă să se lupte cu armata republicană sau scena „cetățenilor” fugărindu-i pe Bonaparți într-o secvență plină de ironie (în care îl vedem pe viitorul împărat desfigurat de frică, împiedicându-se pe scări, alergând precipitat pentru a-și salva viața) sunt sugestive pentru intențiile regizorului. Barbariei necivilizaților francezi, Scott îi răspunde cu noblețea englezească. Tot parcă pentru a îngroșa diferențele, într-o scenă memorabilă, Napoleon, invitat pe nava vedetă a Marinei Britanice pentru o întâlnire diplomatică cu unul dintre mareșalii englezi, se înfruptă copios – și nemanierat – din ceea ce ar putea fi un dejun englezesc. În timp ce interlocutorul său tratează problemele politice cu eleganță și păstrând manierele unei conversații diplomatice, Bonaparte continuă să mănânce și să îi răspundă mareșalului fără să se ridice de la masă. Scena este edificatoare pentru maniera în care își tratează Ridley Scott „eroul” de la Waterloo, dar și prin modul ostentativ și ostil de a arăta diferențele civilizaționale dintre Marea Britanie și Franța secolului XIX.
Interesant este că producția cinematografică Napoleon reușeste să creeze un sens cinematografic dintr-o oarecare lipsă de sens regizoral. Sau, ca să fim mai exacți, fără a se încadra într-o categorie, filmul „se întâmplă” să fie coerent. Deși nu este o parodie – personajele sunt prea puțin conturate pentru a deveni un film ironic –, nici dramă – nimic dramatic în „căderea” lui Napoleon -, deloc romantic – deși urmărește oarecum sistematic relația lui Napoleon cu infidela sa soție – cu puține, totuși mare parte fidele realității, scene de istorie obiectivă (absolut toate evenimentele istorice sunt tratate din perspectiva lui Napoleon), nici un film „de personaj”, Napoleon fiind portretizat oarecum filmic mai degrabă decât realistic, creația lui Ridley Scott poate fi încadrată într-un tipar de film post-modernist, deconstructivist. Este o deconstrucție permanentă a personajelor (un Napoleon cu multe gesturi „neobișnuite”), uneori chiar și a evenimentelor (în niciuna din bătăliile redate în film, Napoleon nu este prezentat ca un strateg, or majoritatea războaielor napoleoniene au fost adevărate lecții de strategie militară, expresie a geniului conducătorului armatelor franceze). Filmul pare a fi realizat tocmai cu scopul de a înșela absolut toate așteptările oricărui tip de public. Un joc, mai degrabă un meta-joc este Napoleon, un film despre o mare personalitate istorică ce s-a vrut a fi „doar un film”.
Se poate astfel observa un tipar al filmelor cu substrat istoric al lui Ridley Scott. Și în Gladiatorul, istoria servește doar ca un decor sau ca o scenă pe care se desfășoară narațiunea filmică. Este ca și cum un film devine mai cinematografic dacă se suprapune peste realitatea istorică. Tot ca și în Gladiatorul, personajele istorice devin personaje de film. Caligula (interpretat de același J. Phoenix), Marcus Aurelius sunt, aidoma generalului Davout sau țarului Alexandru I, personalități istorice ce „joacă” în filme. Poate că ultimul film al lui Scott ne devine mai simpatic dacă înțelegem convenția propusă de regizor: istoria, realitatea trebuie pusă în slujba filmului. Nu suntem prea departe de speranța lui Bazin ca filmul să reușească să creeze o copie perfectă a realității. În fond, așa cum Hitler nu mai poate fi văzut decât din perspectiva parodică a sosiei sale, Chaplin-Hynkel, așa și Alexandru cel Mare și Napoleon nu pot subzista decât prin actorii care i-au întruchipat, Colin Farrell sau Joaquin Phoenix. În fond, aceasta este Marea Iluzie a filmului: să creeze o aparență, un simulacru, ce ține locul realității. Din această perspectivă, Napoleonul lui Ridley Scott nu este chiar un eșec total.
Și tocmai pentru că nu este o realizare cinematografică despre ceva anume, Napoleon este un eseu cinematografic ce aduce un omagiu… cinematografiei înseși. Și cum orice film mai puțin reușit are nevoie de o providență, existența unui coeficient cinematografic i se datorează lui Joaquin Phoenix, ce face un rol excelent (deși uneori ai impresia că încă este „posedat” de Joker – a se vedea grimasele, privirile în gol sau râsetele uneori isterice, ce amintesc mai degrabă de nevroticul Arthur Fleck decât de generalul Napoleon Bonaparte).
Rămânem astfel cu un semi-pamflet adresat de peste Marea Mânecii francezilor, ce au cunoscut momentul de glorie vreo 15 ani, cât timp Napoleon Bonaparte a răpus, pe rând, Marile Puteri ale lumii de atunci. Că filmul este mai mult sau mai puțin decât o ironie adresată francezilor, se vede din epilog: Napoleon moare în exil (neglorios) și imediat pe ecran ne apare numărul soldaților morți în războaiele napoleoniene. Mesajul e clar; regizorul ne spune: „Napoleon nu a fost un erou și nici măcar un vizionar; a omorât mai mulți oameni decât un dictator și acest lucru nu-l face să fie nici providențial (deși de cel puțin trei ori personajul Napoleon proclamă Destinul pentru a-și justifica faptele), nici erou. Cel mult iubirea pentru Josephine îl face mai uman și doar pentru aceasta nu ar trebui să îl condamnam mai mult decât îl condamnă morții în numele ambiției sale nebunești”. Este acesta un punct de vedere, ca orice film de altfel, ce nu poate sa șteargă totuși evidența că Napoleon Bonaparte a fost atât de mare încât, chiar și când încerci sa îl demitizezi, tot recunoști că nu are cum să nu te obsedeze personalitatea unui om ce a avut, la un moment dat, toată Europa la picioarele lui.
În fond, ironia sau ura nu sunt decât niște disonanțe cognitive ale fricii amestecate cu admirație.
Napoleon, 2023, regia: Ridley Scott, distribuție: Joaquin Phoenix, Vanessa Kirby, Edouard Philipponnat
