I.CARACTERUL DESCHIS, NON-DOGMATIC AL PERSPECTIVEI RAȚIONAL-SCIENTISTE ASUPRA UNIVERSULUI
I.1.Raționalitatea lumii și caracterul „deschis” al scientismului
I.2.Științele incipiente și corelațiile empirice
I.3.Nebuloasa pretențiilor cognitive umane
I.4.Desprinderea unor științe din zona „religiosului”

II.ASTROLOGIA: FUNCȚIONAREA SINCRONICĂ A MECANISMULUI UMAN ȘI A MECANISMULUI COSMIC
II.1.Presupozițiile astrologiei: umanitatea ca sistem și funcționarea sa în sincron cu anumite sisteme cosmice
II.2.Legiferarea/reglementarea experiențelor și valorilor umane
II.3. Alte demersuri de „scientizare” secvențială a vieții psihice și sociale
II.4.Corelația uman-cosmic și incapacitatea științei actuale de a explicita acest raport
II.5.Astrologia și perspectiva „cosmică” asupra omului

I.CARACTERUL DESCHIS, NON-DOGMATIC AL PERSPECTIVEI RAȚIONAL-SCIENTISTE ASUPRA UNIVERSULUI

I.1.Raționalitatea lumii și caracterul „deschis” al scientismului

Raționalitatea Universului și înfățișarea sa drept un organism guvernat de legi naturale și nu de bunăvoința unui eventual „stăpân” divin nu înseamnă, în niciun caz, că singurele legiferări științifice ale Cosmosului sunt cele cunoscute astăzi. Cunoașterea științifică și reușitele științei în explicitarea funcționării a numeroase aspecte ale Universului ne îndreptățesc să sperăm că modelul rațional științific reprezintă modelul fundamental de funcționare a Universului, fără a pretinde însă că actualul stadiu al cunoașterii epuizează legiferările rațional-științifice ale proceselor din Univers.
Mai mult chiar, poate că ar trebui să fim pregătiți pentru redefiniri, chiar „revoluționări” ale unor categorii fundamentale ale naturii.
Pentru o vreme, principiile fizicii newtoniene au părut a avea un caracter axiomatic; în toată perioada modernă, o perspectivă științifică „serioasă” asupra Cosmosului ar fi explicitat realitatea în termeni de „materie”, „mișcare”, „spațiu” – considerat ca receptacol al acestora. Nu doar concepte gen „duh”, „spirit” ar fi fost considerate drept „intruși” neștiințifici într-o eventuală încercare de explicitare rațională a Universului dar și punerea în discuție a conceptelor științifice fundamentale amintite mai sus ar fi trecut drept o încercare de subminare a raționalității și a legiferării științifice a Cosmosului. La început, teoria relativității chiar a trebuit să facă față unor serioase obiecții, inclusiv din partea unor mari și totodată novatori gânditori, cum ar fi A.N. Whitehead, fiind considerată la fel de „mistică” și de neștiințifică ca alchimia sau divinația. În ciuda inițialei sale aparențe „mistice”, în timp ea a reușit să fie validată drept știință.
Ce sugerează această situație este faptul că „simțul scientist” al omului este totuși unul failibil și astfel nici măcar cea mai exotică și mai extravagantă revendicare de „știință” nu trebuie respinsă din principiu, doar pe baza unui „bun-simț” științific. Bunul simț științific al unei epoci este în mare măsură tributar stadiului actual al științei; o atitudine deschisă la progres științific trebuie să evite comoditatea cognitivă a raportării dogmatice față de stadiul cunoașterii științifice al unei epoci și să manifeste deschidere față de redefiniri, întemeiate rațional, ale paradigmelor științifice consacrate într-un anumit moment al istoriei.

I.2.Științele incipiente și corelațiile empirice

Probabil că orice știință demarează prin simpla constatare empirică a unor regularități, a unor corelații cât de cât constante. Doar constatarea unei astfel de regularități incită mintea umană la căutarea principiilor raționale care reglementează aceste apariții concomitente. Într-un prim stadiu, multe științe aduc, mai mult sau mai puțin, a „ghiceală”; regulile „ghicitului” sunt sugerate de anumite constatări repetitive, fără însă a avea și o imagine asupra mecanismelor naturale care fac posibile aceste corelații.
Un statut similar cu cel pe care îl deține astăzi astrologia ar putea fi cel pe care, în antichitate, l-a avut medicina. Cunoștințele medicale ale antichității, funcționale într-o anumită măsură, erau întemeiate nu în înțelegerea mecanismelor și principiilor de funcționare ale corpului uman ci în simpla constatare empirică dintre consumarea anumitor plante sau substanțe și reacții ale corpului uman. Între etapa consumului respectivei substanțe și cea a reacției organismului se interpunea „cutia neagră” a mecanismului biologic, cu privire la care antichitatea putea face prea puține afirmații. Întrucâtva, la fel ar putea sta lucrurile și în privința astrologiei, unde între constatarea poziției pe cer a anumitor planete și constatarea anumitor situații biologic-psihologice sau chiar sociale se interpune o „cutie neagră” încă și mai obscură și anume cea a statutului omului în cadrul mecanismului cosmic.
Simpla neîntemeiere științifică a unui set de corelații constatate empiric nu discreditează revendicările cognitive ale constatărilor în cauză, ci le menține într-o condiție de plauzibilitate provizorie. De-a lungul istoriei sale, omenirea a operat adeseori cu astfel de cunoștințe întemeiate doar în regularitatea constatată empiric însă fără a fi și întemeiate „științific”. Un exemplu care readuce în prim plan corpurile cerești și corelarea poziției lor cu anumite realități terestre, corelație ce a permis omului să se „orienteze” după acestea ar fi cel al disciplinei orientării maritime pe baza măsurătorilor astronomice, în condițiile în care nu era cunoscută adevărata natură a corpurilor cerești și a relațiilor, inclusiv a relațiilor spațiale, dintre ele și planul terestru. Știința antichității încă nu cunoștea ce anume sunt stelele, considerându-le în cele mai naive moduri, astfel încât nu se poate vorbi de întemeiere științifică a tehnicilor de orientare maritimă. Chiar și așa, orientarea pe mare funcționa cu succes, măsurătorile geografice ale anticilor având un grad de precizie suficient de ridicat pentru a le face măcar pragmatice.

I.3.Nebuloasa pretențiilor cognitive umane

Statutul astrologiei este întrucâtva nefericit și ilustrează o situație încă și mai nefericită, nu tocmai pe placul simțului scientist-raționalist al omului modern, însă indispensabilă progresului cunoașterii umane. Este vorba despre existența a numeroase practici sau credințe care revendică statutul de „discipline”, de „științe”, însă fără a fi, în stadiul actual al cunoașterii, deloc clar dacă sunt sau nu îndreptățite la acest statut. Oricât ar dezavua raționalismul modern existența acestor pretinse „discipline”, progresul științific se produce tocmai prin existența unor astfel de seturi de observații pur empirice și prin confruntarea cu provocarea cognitivă ridicată de ele. În urma investigației raționale, acestea fie ajung să fie validate drept „științe” fie sunt compromise, decăzând în zona pseudu-cunoașterii. Procesul validării este unul gradual, parcurgând etape tot mai clar conturate ale constituirii ca știință.
În multe situații, cunoașterea și pseudo-știința coexistă nu doar la nivelul opiniilor populare dar chiar și la nivelul ipotezelor științifice iar cernerea lor reprezintă un aspect al progresului cunoașterii.
În stadiul actual al cunoașterii omenești, astrologia este cel mai adesea clasată laolaltă cu tot felul de practici divinatorii, cu tot felul de corelări și regularități superstițioase, cu toată puzderia îndoielnică a practicilor religioase. Este sarcina investigației raționale de a decide care dintre acestea poate fi eliminată din sfera practicilor ce aspiră la statutul de „știință” și care își poate continua procesul de verificare ce ar putea conduce, gradual, la constituirea ca știință. Nici validarea automată dar nici invalidarea doar pe baza provenienței culturale dubioase, din zona mult contaminată de superstiție și imaginar a religiosului, nu reprezintă atitudini raționale.

I.4.Desprinderea unor științe din zona „religiosului”

Deși sărăcită tot mai mult de cunoaștere științifică, zona culturală a religiei nu a fost dintotdeauna astfel; sub umbrela religiosului au stat adesea cunoștințe care, în timp, s-au constituit ca științe migrând astfel într-o altă sferă a civilizației umane. Un exemplu interesant poate fi observat în spațiul indian, unde, în mod tradițional, intrau în atribuțiunile castei sacerdotale (brahmanii) mai toate practicile care implicau cunoaștere științifică mai avansată decât simpla constatare de zi cu zi: medicina, farmacia, gramatica, sociologia-politologia, arhitectura, astronomia laolaltă cu astrologia. În timp, aceste discipline s-au desprins din zona religiei, dobândind autonomie științifică, însă acest proces a fost unul gradual, continuând până în zilele noastre, când medicina tradițională indiană încă pendulează între statutul de disciplină științifică și cel de practică superstițioasă de tip religios. Același statut intermediar îl mai au și alte discipline de tip medical, din spațiul chinez: acupunctura, reflexoterapia, bioenergia etc.
Procesul „cernerii” zonei culturale a religiei este încă în desfășurare și probabil că ar mai putea exista unele cunoștințe care ar putea fi extrase din această zonă și constituite ca științe. O parte a mesajului social-comunitar al religiilor, ce propovăduiește empatia, fraternitatea de grup sau chiar a întregii umanități, a fost deja validat de etologie, care l-a „scientizat” sub forma unei tendințe comportamentale a unei specii. Înclin să cred că și astrologia va fi în această situație „fericită”, de răzbatere din noianul de revendicări științifice întemeiate sau ne-întemeiate ce se adăpostesc sub cuprinzătoarea umbrelă a religiei și de migrare spre zona cunoștințelor științifice întemeiate rațional.

II.ASTROLOGIA: FUNCȚIONAREA SINCRONICĂ A MECANISMULUI UMAN ȘI A MECANISMULUI COSMIC

II.1.Presupozițiile astrologiei: umanitatea ca sistem și funcționarea sa în sincron cu anumite sisteme cosmice

Demersul astrologic ar putea fi sintetizat sub forma a două componente majore:
1.legiferarea experienței umane chiar și sub aspecte pe care știința actuală le consideră prea „aleatorii” pentru a fi precis regularizate.
2.corelarea dinamismului astfel regularizat al vieții umane cu dinamica anumitor sisteme cerești.
Altfel spus, astrologia încearcă să înfățișeze viața socială și, în acest context, viața individuală ca un sistem destul de strict legiferat și să pună în corelație sistemul social-psihologic cu un sistem de amploare cosmică.
Sfera socială și, în interiorul acesteia, multiplele sfere individuale, sunt considerate mai degrabă drept mecanisme, respectiv sub-mecanisme, având o ordine și un model de funcționare relativ clar stabilite. Modelul mecanismului prevalează în fața mult mai agreatului model al spontaneității și al liberei alegeri umane. Poziția majorității asrologilor față de existența libertății umane este ambiguă însă, chiar dacă se admite o anumită doză de libertate a omului, aceasta este semnificativ îngrădită, atât omul cât și grupurile funcționând între niște parametri prestabiliți.
Mecanismul social și sub-mecanismele individuale sunt considerate ca funcționând în sincron cu anumite mecanisme cosmice; aici este cea mai „îndrăzneață” afirmație pe care o face astrologia, din păcate fără a da prea multe detalii referitor la modul în care se realizează această sincronizare. În baza acestei sincronizări, se pleacă de la mai ușor observabilele corpuri cerești, pentru a se stabili direcția de funcționare a mecanismelor indivizilor umani.

II.2.Legiferarea/reglementarea experiențelor și valorilor umane

Ceea ce face o analiză astrologică este să „cartografieze” viața umană, decupând principalele sectoare ale sale, identificând tipul de forțe care acționează în acel domeniu și modul în care aceste forțe inter-relaționează la nivelul unei unice personalități. Mai departe, ramura „previzională” a astrologiei explică evoluția diacronică a acestor forțe, trasând astfel etapele majore pe care le va parcurge viața unui individ.
De exemplu, o persoană cu Soarele în casa I, în cuadratură cu Saturn aflat în casa IV, va manifesta un ego foarte voluntar, cu predispoziții spre o atitudine egocentrică, însă totodată o nevoie de securitate familială puternică, o mare nevoie de a se simți integrat, de a aborda viața în maniere consacrate, convenționale. Cuadratura (aspect disonant) indică faptul că cele două tipuri de raportare la viață nu se sincronizează prea bine, iscând adeseori un conflict între afirmarea egoului și menținerea securității personale. Astrologia previzională va indica, către vârsta de 30 de ani, o „progresie” a Soarelui în sextil cu Saturn, aspect nu foarte puternic dar totuși relevant, care indică o etapă de atenuare, de conciliere a celor două forțe disonante din personalitatea individului în cauză.
Altfel spus, ce face astrologia este, întâi de toate, să „regularizeze” predispozițiile biologice, psihologice și chiar sociale ale unei persoane, arătând că ele nu sunt întocmai opțiuni liber asumate, ci elemente într-o oarecare măsură prestabilite, cu care un individ se naște. Aceste predispoziții pe care astrologia le cartografiază au o anumită ambiguitate, lăsând loc liber pentru nenumărate posibilități de exprimare. Tocmai pe aceasta se bazează și una dintre obiecțiile frecvent aduse astrologiei și anume că nu spune nimic concret. Totuși, fără a spune precis forma pe care o iau aceste predispoziții, astrologia indică destul de clar nu doar situații biologice, ci chiar și atitudini psihologice sau sociale care, la un moment dat, caracterizează experiența unui individ.
Așadar, întâi de toate, astrologia are ambiția de a introduce legiferare, regularitate, ordine, în viața psihologică sau socială a indivizilor, de a oferi o imagine sistemic-organicistă asupra acesteia. Ceea ce face genetica la nivel biologic încearcă să realizeze astrologia la nivel psihologic sau social. Genetica arată că un anumit individ nu este „liber” să se dezvolte din punct de vedere biologic ci este predispus pentru un anumit tip de dezvoltare, funcționare și patologie a corpului său. Genetica „previzională” oferă indicații despre predispozițiile evolutive ale unui organism biologic.
În mod similar, astrologia se angajează într-un extrem de ambițios proiect de „regularizare” a experienței psihice și sociale a unui individ. În actualul stadiu al cunoașterii umane, putem califica demersul astrologic doar drept o încercare de „regularizare”, întrucât termenul „scientizare” ar fi totuși prea îndepărtat de rezultatele efective ale astrologiei, ea nedispunând încă de un temei clar pentru observațiile și corelațiile sale. Practic, se sugerează că experiența umană, inclusiv sub aspect psihologic și social, nu este întru-totul liberă, ci pendulează între anumite limite destul de clar definite, într-o zonă delimitată a predispozițiilor psihologic-sociale. Experiența umană, atât la nivel individual cât și social, nu ar reprezenta altceva decât funcționarea unui mecanism ale cărui structuri și predispoziții funcționale sunt investigate de astrologie.
Se inițiază astfel un ambițios demers de introducere a unei anumite ordini și regularități într-un domeniu în care pare să domine spontaneitatea puțin restricționată de predispoziții înnăscute. Cu toate progresele științifice actuale, mentalitatea comună a epocii noastre a cam cedat în fața sarcinii de a găsi o ordine care ar întrepătrunde și ar structura valorile și trăirile umane într-un sistem cu sens, în care ele se produc nu în mod spontan, ci într-o derulare întrucâtva sistematică. Experiențele umane par să se deruleze, chiar dacă nu întru-totul liber, totuși într-un mod spontan, nereglementat de un anumit sens, de o anumită rațiune. Mentalitatea epocii noastre a lăsat în bună parte sub semnul aleatoriului experiența umană; nu pare să existe vreo rațiune pentru experiențele, dramele, din viața indivizilor, în general, ele fiind privite cu o atitudine ușor fatalistă, drept rezultatele unor concursuri de împrejurări de tot felul, greu de anticipat și lipsite de o raționalitate precisă.
Nu foarte răspicat, cu o anumită ambiguitate, cu o metodă încă nu foarte bine pusă la punct, astrologia încearcă totuși să ofere o altă imagine asupra experiențelor umane, ele nereprezentând ceva asumat spontan de indivizi sau ceva ce li se întâmplă acestora în mod aleatoriu, ci etape ale unui sistem ordonat, care înglobează chiar și aparent haoticele și puțin reglementatele trăiri umane.
Cu toată aura sa de „misticism”, de „ocultism”, cel puțin în ceea de își propune, astrologia este mai apropiată ca structură explicativă de știință decât de religie. Nu există, în astrologie, „bunăvoință” divină, ci doar legiferări, regularitate. Până și ceea ce este trans-personal se supune legiferării: predispozițiile jupiteriene, adică acțiunea și simțul social sunt clar reglementate în viața unui individ prin poziția în case și prin relațiile cu celelalte tipuri de forțe. Până și cea mai „mistică” predispoziție, energia neptuniană, energia viziunii lărgite, a simțului global, nu se referă la o eventuală relație cu o eventuală divinitate ci, în spirit mai degrabă științific, la tendința de expansiune a individului, la tendința către sesizarea și asumarea întregului, la deschiderea „ecologică”, la simțul empatic care trece chiar și dincolo de uman. În spirit mai degrabă scientist decât mistic-irațional, acest element, adeseori interpretat de astrologi ca elementul „divin” din personalitatea umană, este văzut ca o forță ce există în mod firesc în om și care se supune unor legi de funcționare la nivelul fiecărui individ, legi relevate de analiza astrologică.
Astfel că, chiar dacă nu și în privința reușitelor sale explicative de până acum, în ambițiile sale, astrologia încearcă să se constituie ca o disciplină științifică. Se vrea poate chiar deprimant de științifică, înfățișând omul nu ca pe o entitate liberă, spontană, autonomă, ci ca pe o confluență a unor forțe de mai multe tipuri, care produc anumite experiențe, într-o oarecare măsură prestabilite. Omul nu mai reprezintă atât o ființă în interiorul căruia ar fi de găsit o „enclavă” de libertate și de spontaneitate, cât un subsistem de forțe ce funcționează, în limitele anumitor parametri prestabiliți, în cadrul altor sisteme mai largi, cum ar fi societatea, mediul natural, planeta ș.a.m.d. În constituirea experienței umane intră atât forțe individuale, codificate de astrologie sub forma energiilor guvernate de planetele personale – Soare, Lună, Mercur și Venus, cât și forțe sociale, codificate astrologic sub forma energiilor jupiteriene, saturniene și uraniene, sau chiar forțe ce țin de o dinamică încă și mai vastă, planetară, subconștientă, cum ar fi cele plutoniene sau neptuniene.
Într-un anumit sens, astrologia extinde modelul de funcționare al corpului biologic la nivel psihic și social. O ființă umană se naște ca un mecanism integrat într-un alt mecanism iar funcționarea sa urmează întrucâtva structurile sale constitutive, indiferent dacă este vorba despre o funcționare vegetativă, neconștientizată, cum este cazul vieții biologice, sau una psihologică, socială, conștientizată.

II.3. Alte demersuri de „scientizare” secvențială a vieții psihice și sociale

Atentatul la deplina libertate umană al demersului astrologic nu reprezintă un act tocmai izolat în peisajul preocupărilor științifice, proto-științifice sau chiar cu alunecare în pseudo-științific, din zilele noastre. Libertatea alegerilor umane, în domenii cum ar fi afectivitatea, orientarea valorică și chiar religiozitatea a fost deja mult contestată de psihanaliză, care a arătat că omul funcționează mult mai mecanic și mai „sistematic” decât pretindeau antropologiile tradiționale, care puneau în prim plan libertatea de alegere și raționalitatea neconstrânsă de predispoziții oarbe, puțin sau deloc conștientizate. În bună măsură, psihanaliza și psihoterapia au făcut deja din adult un produs, un rezultat al experiențelor copilăriei. Chiar dacă confruntarea unui anumit individ cu anumite experiențe, în copilărie, stă încă sub semnul întâmplării, al aleatoriului, conform descoperirilor psihanalizei, evoluția ulterioară a individului este în bună măsură predeterminată de dispozițiile dobândite în copilărie. Psihologia „scientizează” astfel, cel puțin într-o anumită măsură, experiența umană, înfățișând-o nu ca pe o zonă a actelor de liberă „bine-dispunere” ci ca pe un sistem de reacții determinate oarecum compulsiv de condiții anterioare.
Fără a avea rigoarea și claritatea metodologică a psihanalizei, astrologia propune o sistematizare încă și mai amplă a experienței umane, considerată ca decurgând după anumite legiferări, atât la nivel individual cât și la nivel colectiv. Astrologia nu se rezumă la a introduce ordine și regularitate pe segmentul dintre copilărie și maturitate, arătând cum experiențele uneia decurg din experiențele celeilalte, confoirm anumitor principii și legiferări, ci afirmă că viața însăși, sub toate aspectele sale, ia naștere într-un sistem mai larg, în cadrul căruia joacă un rol destul de clar stabilit. Regularitatea și caracterul sistematic caracterizează întreaga experiență umană și nu doar anumite segmente ale ei.
Fără a fi foarte explicită, astrologia îndrăznește totuși să indice blocajele și tipul de energie ce trebuie consumat cu predilecție de un individ, sugerând astfel, chiar dacă nu foarte precis și foarte explicit, existența unei anumite direcții de derulare a vieții.

II.4.Corelația uman-cosmic și incapacitatea științei actuale de a explicita acest raport

Cel mai intrigant și mai provocator aspect al astrologiei nu este însă atât această abordare sistemic-deterministă a vieții psihice și sociale, ci corelația pe care astrologia o trasează între dinamismul psihic și social, pe de o parte, și un nivel mult mai amplu al realității și anume cel cosmic. Perplexitatea este cu atât mai mare cu cât diversele școli de astrologie nu oferă o teorie cadru bine constituită care să expliciteze cum sunt cu putință aceste corelații, în general rezumându-se la a invoca similaritatea dintre microcosmos și macrocosmos. De regulă, lucrările clasice de astrologie se limitează să expună și să interpreteze cât mai precis modul în care un set de corelații între diversele puncte de energie participă la constituirea unei unice personalități umane.
În actuala paradigmă de explicitare a condiției vii există tendința de a considera viața drept un proces ce a luat naștere prin combinația fericită a unor substanțe chimice, proces care a dobândit forme tot mai complexe, creând lanțul evolutiv și, ducând, în cele din urmă, la apariția omului. În explicitarea vieții nu ar fi nevoie de apelul la alte forțe decât cele din substanțele constitutive și din combinațiile lor. Se acceptă existența unei influențe venite din partea unor corpuri mai îndepărtate, cum ar fi Luna, care, prin câmpul său gravitațional, exercită o anumită influență asupra terestrului, însă această forță nu joacă decât un rol marginal în derularea fenomenelor terestre. În privința corpurilor cerești încă și mai îndepărtate, cum ar fi Pluto, influența pe care câmpul gravitațional al acestora sau orice altă forță emanând de la ele ar exercita-o asupra proceselor terestre sunt, practic, insignifiante.
Este puțin probabil ca astrologia să își poată găsi explicație în cadrul acestei paradigme atât de consacrate astăzi în lumea științifică. Punând la îndoială suficiența actualei paradigme științifice, astrologia poate aluneca periculos de mult în sfera supozițiilor și speculațiilor iraționale, neîntemeiate în niciun fel, cu privire la care ar putea fi paradigma în cadrul căreia și-ar găsi astrologia explicație. Nu puțini sunt cei care amestecă astăzi astrologia cu teorii și concepte mai mult sau mai puțin dubioase, preluate din religie, răspunzând astfel, fie și în chip iluzoriu, nevoii umane de a avea o explicație pentru orice. Statutul său actual, dat de faptul că oferă doar niște corelații constatate empiric dar nu și temeiul științific care să le explice pe acestea, este unul ingrat, la intersecția dintre cunoaștere, necunoaștere și nefericita zonă a pseudo-cunoașterii. Mai mult decât atât, ne găsim într-un anumit „impas metodologic” în ceea ce privește astrologia, neștiind prea bine cum am putea „cerceta” asocierile pe care le sesizează ea, nu atât în ceea ce privește precizia lor cât în privința temeiului lor, în privința „forței”, „energiei” care dă seama de producerea lor. Pur și simplu, încă nu știm la „ce” anume să privim, ce anume să investigăm.
Momentan, nu putem explica cum sunt cu putință corelațiile pe care le face astrologia între derularea vieții umane și derularea proceselor cosmice și tot ce putem afirma este că o teorie cadru în care astrologia să își poată găsi explicitare științifică trebuie să identifice o „forță” și o direcție de derulare a fenomenelor din Univers care să dea seama și să regularizeze deopotrivă ceea ce se întâmplă în plan macrocosmic cât și în micro-sistemul uman.
O teorie cadru care să expliciteze corelațiile astrologice ar implica nu doar elemente și cunoștințe noi cu privire la om și la Cosmos dar, întrucâtva, și o paradigmă destul de novatoare în care vor fi considerate acestea, încă greu de schițat sau anticipat în stadiul actual al cunoașterii științifice. Probabil că tocmai acesta este și motivul pentru care astrologia înfruntă astăzi atât de multă rezistență din partea oamenilor de știință: fără a fi încă fundamentată științific, astrologia are totuși „tupeul” de a sugera că paradigma actuală este întrucâtva incompletă și e nevoie de una nouă.

II.5.Astrologia și perspectiva „cosmică” asupra omului

Chiar și cu acest minim de fundamentare rațională, astrologia sugerează totuși destul de clar un lucru și anume că viața umană, atât la nivel individual cât și la nivel social, întreține un raport mai special cu Cosmosul, mai complex decât cel simplu, de parte-întreg. Relația uman-cosmic ar fi caracterizată și de o anumită sincronicitate, ambele planuri fiind supuse unui anumit dinamism comun, derulat în sincron la ambele niveluri. Astrologia nu s-ar explica printr-o eventuală influență pe care corpurile cerești ar exercita-o asupra vieții umane ci prin derularea în sincron a celor două planuri. Apelul la dinamismul corpurilor cerești pentru a elucida dinamismul experiențelor umane s-ar face din simplul motiv că dinamismul acestora este mai ușor de decelat decât amalgamatele experiențe umane.
Viața umană ar instanția astfel un tip de fenomen care se actualizează în Cosmos sub diferite forme, aspecte. Nu ar reprezenta doar un „accident” terestru, rezultatul exclusiv al unor condiții terestre favorabile; cel mult forma sa „umană” ar putea fi rezultatul circumstanțelor terestre, însă forța sa propulsoare ar fi o tendință mai generală a Universului, care se actualizează în Cosmos și în alte moduri, și ca alte sisteme decât cel uman.
Deși abia schițată și încă plină de neclarități, perspectiva promite multe – e adevărat că într-un mod încă vag. Fără a ști precis ce altceva anume, ființa umană pare totuși a reprezenta ceva mai mult decât un simplu „accident” terestru. Apariția sa pe pe Pământ pare să se fi produs ca actualizare a unui mecanism de amploare cosmică. Într-un mod foarte indefinit, perspectiva reușește totuși să sugereze că viața ar fi manifestarea unui dinamism mai amplu, mai general decât simplul „moft” al unor molecule de carbon, de a forma compuși tot mai complecși și de a-i menține pe aceștia ca atare pentru o scurtă perioadă de timp.
Chiar dacă nu poate spune nici în mod științific și nici măcar altfel ce anume suntem, astrologia reușește totuși să lanseze o provocare.