Motto: „Un nume poate fi în multe locuri, un trup, cu neputință”

Euripides, Helena

Personaje:

CORUL (AFRODITA, ATENA, HERA, DUHURI, NIMFE)

ZEIȚA NEBUNIEI

HELLENA

NEBUNA (ce poate interpreta, strâmbându-se, orice rol)

UMBRA LUI HEKTOR (HEKTOR)

UMBRA LUI AHILLE (AHILLE)

MENELAOS

 

 

Scena I

Ruinele Ilionului, seară târzie. Duhul lui Hektor își face apariția, bântuind, până se ascunde undeva. Apoi Corul, care se așază în jurul Duhului. Apoi Zeița Nebuniei.

 

Zeița: Eu, zeița nebuniei, adevăr vă spun: când se întrecură zeițele pentru laurii frumuseții, eu, zeița nebuniei, am fost cea mai furioasă! (traversează scena dus-întors de mai multe ori)

Corul: Cea mai furioasă, dar și cea mai frumoasă!

Zeița: O, da, doar eu pot fi cea mai frumoasă! Câteodată! Măcar! Și nu e mister mai mare decât frumusețea! Vedeți toate războaiele astea, ruinele acestea, femeia aceea nebună care se apropie! I-au murit copiii, mama, tatăl, bărbatul, frații… Și tot mai e frumoasă!

Corul: Și cuvintele, da, cuvintele care pot numi atât de multe… Și ele pot fi ale nebuniei și ale frumuseții deopotrivă, mai ales când vor să numească nenumitele și cele ce omul nu le poate numi vreodată!

Zeița: Dar mai ales netrăitele! V-ați gândit vreodată că fără oameni cuvintele n-ar mai fi fost!? Nouă ne-ar fi fost de ajuns… trăitele și forțele! Oamenii pot fi doar cuvinte, când sunt! Doar ele îi pot salva de spaţii şi timpuri… Și, poate, imaginile și dansurile… Dar iată că se apropie frumoasa aceea de nemângâiat!

 

Scena a II-a

Intră nebuna.

 

Nebuna: O, zei, de-aș ști unde este casa mea! Dacă viața mea ar fi toată o rugăciune, care să-mi spună măcar asta, acum, când copiii mi-au fost luați! O, zei, care nu mi-ați promis vreodată ceva, de ce să mi se spună acum „nebună”, când vreau totul!? Nu învinuiesc pe nimeni, dar când o văd pe desfrânata aceea, de ce n-aș trimite-o Hadesului, dacă ăsta ar fi primul pas până la tot? Până la eliberarea aceea a sufletului, că pe el îl simt legat cu toate lanțurile lumilor… Zei, răspundeți, măcar din când în când, în cuvintele noastre!

Corul: Nebuniei voastre răspundem deseori, dar n-aveți voi inimă s-auziți! Și nici inimă să vedeți! Grabei voastre de ne vedea prea omenește, de-a ne pune-n cuvinte care nu ne pot ține, ce să grăim!? Mai bine lăsăm marea, vânturile, pe ele le ascultați mai cu folos!

Nebuna: Iar vorbesc cu mine, de parcă toate zeițele s-ar fi coborât în infernul sufletului meu! Dar setea mea este acum doar pentru sângele Hellenei! Pe ea o vreau, de parcă aș iubi-o mai mult decât ați putea înțelege! Ce-aș strânge-o de gât, cu o mie de brațe, cu o mie de ochi i-aș vrea frumusețea să văd cum piere, aș săruta-o până ce i-aș bea ultima suflare! Apoi aș lovi-o cu pietre până ce un gorgan cât o piramidă din Egipet ar arăta eliberarea de focul meu… Focul meu, iubirea mea pentru toți cei dragi, știuți sau neștiuți!

Corul: Noi suntem mai nebuni decât nebunia ei! Și de-am avea sânge, nici sângele nostru tot, picătură cu picătură, nu i-ar ostoi setea! De parcă Hellena, în această nebunie, ar avea vreun rol adevărat! Dar iat-o pe fiica lui Zeus și a Ledei că se apropie! Să nu fim martori la altă vărsare de sânge! Să o luăm pe însetata de aici, să o ducem pe malul mării să bea de acolo sare!

 

(Se apropie de „nebună”, o înconjoară, o amețesc și, în vreme ce ea încă mai strigă, o scot din scenă).

 

Nebuna: Iarăși vin umbrele de foc ale nopților de oroare! Zeilor, veniți de mă scoateți din aste flăcări unde ard dragii mei!

 

Scena a III-a

Intră Hellena.

 

Hellena: Iar vorbesc de una singură! De nu-s zeii cu mine! Dar face bine. Oricum ar fi: Totul este bine! (se aşază lângă umbra lui Hektor, descoperind-o mai târziu) Că bine zicea tătânele Priam, că nu-s doar eu vinovată! Ci mai degrabă-s singuri de vină zeii, cei de dincolo, dar mai ales cei dintru noi…

Spun astea, ca şi altădată, cu teamă şi ruşine, cercând nu scuze, o, nu… (Se sperie!) O, zei, de ce această umbră a lui Hektor!? Afrodito, necruţătoareo, nu începe iar! Abia crezui că mă pot odihni în braţele lui Deiphobos!

Hektor: Braţele bărbaţilor, braţele… Grotele de piele, oase şi sânge în care vă ascundeţi, voi, femeile!

Hellena: De ce aici şi nu în umbra Andromacăi sau zâmbindu-i şi îmbărbătându-l pe Astyanax?

Hektor: Nici asta nu ştii, prinţesă pierdută-n visare… Şi partea ta de vină, în frumuseţea şi slăbiciunea ta! Astyanax e mort, mort! Umbra lui şi-a găsit o pace de jucărie…

Hellena: Visare!? Care visare? Ce coşmar, poate vrei să zici, când aud că un drăgălaş precum Astyanax se joacă acum cu zeii… Dar de parcă asta ar fi un coşmar, să te joci cu zeii!! Închid ochii şi mă joc cu mama, cu fraţii Castor şi Pollux, cu sora Clitemnestra, căutând prin ceruri tatăl, cu care aş fi vrut de atâtea ori să mă joc… Măcar o dată, pe săturate!!! Dar nu, după cum îmi zicea mama, fără prea multe miere, că ne face să credem că lumea e doar plăcere… Şi joaca prea multă-n furtună, cu fulgerele şi ploaia, prea periculoasă! Şi toţi copiii mei, toţi bărbaţii mei… pe care i-am avut sau i-am visat! Ifigenia, Hermione, oare pe unde mai sunteţi acum!? Iar bunele mele prietene, căror stăpâni sunteţi sclave, căror umbre le încălziţi întunericul? Andromache, cea de care am fost atât de legată, care a putut să treacă peste toată nebunia care mă mir că nu-mi poartă numele pentru veşnicie!

Hektor: Andromache este de negăsit! Au răpit-o, dar unde este, nici zeii nu ştiu… Deşi ochii umbrei mele pot vedea mai mult şi mai puţin decât ar crede cei vii!

Hellena: Suntem prinşi, aşteptăm să ni se hotărască soarta! Nici noi nu vedem mai mult decât cei morţi!

Hektor: Morţi şi nu prea! Zeii nu-i lasă-n tihnă pe cei ce cu socoteli importante neîncheiate aici. Trimis sunt către tine!

Hellena: Către mine, frate? Mi-ai greşit? Nu ţin minte… Faţă de greşelile mele şi ale lui Paris, orbiţi de iubire, tu, Hektor!? Cum pot găsi zeii asemănare şi caznă? O, nu, Hektor!!! Iubirea ta şi a Andromachei a fost pentru mine nemărginire!!! Numele iubirii voastre este printre stele!

Hektor: Şi atunci de ce invidia zeilor ca pedeapsă? Unde sunt eu şi Andromache? De ce nu ne regăsim!? Pierduţi printre stele, blestem! Eu, omul, am fost supus imaginii tale, numelui tău… Rupt în mine însumi, trebuie să îndrept aparenţa lumii…

Hellena: Niciodată n-am îndrăgit filosofii… Lipesc lumea cu miere şi uită vinu-n amfore până se acreşte, căutând unitate-n desfrâul fiinţelor de-a se-nmulţi cu orice preţ, pentru un sân de cuvinte… Dar frumuseţea este un vulcan care poartă-n valuri orice foc de cuvinte…

Hektor: Am iubit poetele, dar cuvintele lor le-am preţuit prea puţin, cântând despărţiri grabnice… Dar pe tine, Hellena, iubirea mea ascunsă, şi nu prea…

Hellena: Hektor, nu-mi aminti! Uitasem, şi ce bună este uitarea! Ca o mamă adevărată! Care ştie mângâia!

Hektor: Şi acea noapte?

Hellena: Uit multe nopţi! Şi mulţi bărbaţi, aşa cum unii bărbaţi uită multe femei în nopţile minţii lor!

Hektor: Când te-am surprins îmbăindu-te…

Hellena: Nu, zău!

Hektor: Şi acel festival al măştilor!

Hellena: Parcă eu aş fi moartă, şi tu viu!

Hektor: Războinicii n-ar trebui să cunoască iubirea. Una este să iubeşti oamenii, altceva bărbaţii sau… femeile!

Hellena (din ce în ce mai nervoasă, dar nu agresivă): Prea bunul meu frate, aşadar, de ce zeii… te-au întors către mine!? Mai ieri am fost mireasa lui Deiphobos, vânat acum de Menelaos ca mistreţii… Acum vii tu, prin cuvinte de dincolo de moarte… Cuvinte de iubire ca-ntre zei! Precum în Olimp, aşa şi pe Pământ… Şi între ceruri şi pământuri… Şi în minţile bărbaţilor, ori ale femeilor.

Şi eu, încercând să trec prin toate, fugărită, răpită mereu, desfrânată sau castă ca pământul mereu arat, cercând doar să trăiesc, măcar pentru a-ncepe să înţeleg ce trebuie să-nţeleg, pentru a trăi în continuare sau a muri, o, în sfârşit, a muri! Şi a nu mai întreba nimic, dar nimic! De mă voi linişti cândva, poate voi ridica un templu lui Sisif, dar mai ales soţiei sale…

Hektor: De-o fi avut!

 

(Se lasă o linişte totală, care ţine câteva minute: cei doi stau unul lângă altul, privindu-se; din când în când, câte unul încearcă să deschidă vorba, dar renunţă imediat; în anumite momente ale dialogului cu Corul, cei doi se mişcă în concordanţă cu evenimentele relatate)

 

Corul (după cele câteva minute): Umbră, fiinţă sau ce-ai fi! Umbră, ce iubire ar trebui să fii! Umbră! Ce demoni te-au întors în calea unei iubiri pe care toţi o vor uita?

Hektor: Oare orice iubire neîmplinită strigă? Oare orice iubire are zeul ei, oricât de mărunt? Unde eşti, Ahille, prietene de nedescris?

Corul: Oooo! Ahille, eroul care te-a scurtat de zile, prieten!?

Hektor: Zei! Ce nu veţi înţelege vreodată omul, aşa cum omul nu vă va înţelege! Voi, care stăpâniţi spaţiul şi timpul, anulându-le când vreţi, aţi glumit cu noi de-a chipul şi asemănarea, de credem că putem fi şi noi cândva stele sau măcar să facem şi noi o minune cât de mică ori o magie adevărată! În cele trei tururi ale cetăţii, nici nu ştiţi voi cât de bine se pot cunoaşte nişte eroi adevăraţi! Doar voia zeilor trebuia îndeplinită! Ahille mi-a spus: Poate se vor răzgândi, hai să ne întrecem în jurul cetăţii! Cine va ajunge primul îl va ierta pe celălalt… Şi niciunul nu a ajuns primul! Dar cât cursa ne-am pregătit, ne-am cunoscut bine… Am ştiut că sângele de prieten se poate spăla doar cu sânge de prieten!

Corul: Rari mai sunt prietenii! Mai ales cei care pot fi călăi drepţi şi buni!

Hektor: Şi mai rari prietenii care pot iubi aceeaşi femeie, fără să se blesteme! În acele ultime minute ale mele, minute obişnuite, am vorbit despre tine, Hellena! Despre ursită şi datorie! Şi, într-un fel, sunt o umbră ce anunţă o altă umbră! O iubire ce ştie să deschidă porţile unei alte iubiri!

Hellena: Martori îmi sunt zeii: ce iubire este divină şi care iubire nu este!? Cum să nu îndrăgeşti omul care merită îndrăgit!? Şi cum să nu te joci de-a iubirea când zeul ţi-o cere?

Corul: Şi când alt zeu tună şi fulgeră o altă măsură pentru o altă iubire? Ce te faci, omule, atunci?

Hektor: O, dacă totul ar fi comedie, şi chiar această tragedie cu atâtea zeci de mii de morţi! Dar sângele cere lanţuri pentru suflete pereche… ce-or mai fi şi astea, demoni hermafrodiţi! Şi umbrele morţii vin şi leagă îndrăgostiţii unul în spatele celuilalt şi vulturul vine şi le mănâncă ficaţii! Şi mâinile le sunt legate de stele şi de pietre! Să se mai îmbrăţişeze acum! Şi eriniile, făpturile răzbunării, copiii iubirilor cu picioare rupte, cu ochii scoşi, vin, vin, şi-n lumea voastră, şi-n lumea umbrelor!

Hellena: O, zei, de ce totul nu-i decât o comedie în care aş putea iubi pe toţi cei ce-mi plac?

Hektor: Decât? Când ochii Andromacăi erau fulgere doar pentru Atât!

Corul: Atât! Atât! De iubirea voastră nu ştie nimeni! Şi nici nu va şti!

Hektor: Şi visele în care am îmbrăţişat-o? Şi imaginile ei, când închideam ochii, şi când i-am închis pentru totdeauna! Şi numele ei, venindu-mi pe buze, în ciuda conştiinţei!? Ce, să-i cer socoteală zeului somnului? Zeiţei frumuseţii, adevărului? Nu se cade!

Corul: Femeia poate omorî orice iubire! Hellena să o facă!

Hellena: N-am făcut-o nicicând! O, poate de aceea… Dar cum să mă lase inima, când iubirile sunt nişte fiinţe atât de drăgălaşe, ca nişte pui de animăluţe!

Corul: Le pui într-un sac şi te duci şi le arunci în mare! O moarte frumoasă!

Hellena: Într-un sac!? Moarte frumoasă!?

Corul: Este o moarte în apele mării! Valuri, nisip, soare! Ce vrei mai mult? Nimeni nu trebuie să afle de iubirea ta pentru Hektor! Şi a lui Hektor pentru tine!

Hellena: Dar… n-a fost nimic! Am schimbat doar nişte priviri, nişte cuvinte, am visat poate cum ne îmbrăţişam…

Hektor: Poate m-am gândit cam mult la ea, la binele ei, de fapt… Dar cine nu s-ar îndrăgosti de Hellena, tocmai de Hellena! De ce-aş ascunde Adevărul? Ce este ruşinea?

Corul: Zeii au Adevărul lor, au istoria lor de dincolo de istorie! Adevărurile care schimbă Ordinea sunt minciuni! Hektor, nu ai fost trimis aici să învii o iubire care nici nu prea a fost, după cum bine ziceţi, când nu te poţi învia nici pe tine! Ruşinea este tot ce nu vă face zei!

Hektor: Nu-mi place ca iubirile mele – n-am fost lacom să iubesc, n-am fost un afemeiat! – să fie doar comedii! Am fost un erou şi un erou ştie să iubească! Chiar şi discret! Bun: până la urmă, luminaţi-mă! De ce am fost trimis la Hellena? De ce nu o găsesc pe Andromache? Ce să fac doar cu mesajul obscur al lui Ahille?

Hellena: Care este acesta?

Hektor: Să te pregăteşti!

Hellena: Pentru?

Hektor: Iubirea lui este neţărmuită!

Hellena: Ahille? Asta ce mai este? Dar tu? Dar Paris? Mai ales, Paris, el unde este? Umbra lui? Ce joacă de zei este asta?

Corul: Să vină zeiţa Nebuniei! Să o ia în braţele ei pe fata lui Zeus! Să o consoleze cum poate şi ea! Noi să dansăm pentru miezul nopţii! Să cântăm, să dansăm pentru toate iubirile uitate, încurcate ale lumii!

 

(Zeiţa Nebuniei o ia pe Hellena, o duce afară din scenă. Corul cântă şi dansează. Cortina)

 

 

Scena a IV-a

Hektor. Apoi Nebuna.

 

Hektor: Aştept de-atâtea nopţi un mesager. Aşteptarea asta mă omoară din nou! Şi Hellena a dispărut. Mi-e dor de ea, ca şi de Andromache, ca şi de Astyanax… Nu fiţi cruzi, nu mă întrebaţi de cine-mi este mai dor! Din ce-am înţeles, Andromache este dusă sclavă pe undeva, Astyanax, oh, Astyanax, copilul meu, cel care trebuia să fie regele Ilionului, este ca şi cetatea, praf şi pulbere! Iar eu mă gândesc la Hellena! Mai mare nebunie ca dragostea nu-i! Poate doar gândul la un om! Şi la ce bun? La ce atâta aşteptare!? A unui semn, a unui simplu semn, eu, un simplu duh care pur şi simplu nu pot să mă duc! Doar stau aici, lângă aceste ruine…

Nebuna: Te-am auzit! Dar tu nu eşti Hektor! Eşti o umbră!

Hektor: Da! De mii de ori, aşa este… Şi?

Nebuna: Şi eu o caut pe Hellena! Vreau să-i fac felul, ca unui pui de găină! N-o să mă crezi, dar din dragoste!

Hektor: Ei, da, asta chiar nu o să o cred!

Nebuna: Şi cum este să fii… duh?

Hektor: La fel! Nu vezi? Aştept! Aştept următoarea schimbare!

Nebuna: Ba-ţi aştepţi mândruţa curviştină, care nu ştie să pună un simplu şi curat „nu”!

Hektor: Unii oameni sunt mai complicaţi!

Nebuna: Prinţule, nu-i lua apărarea! Dar de ce o aştepţi? Că doar voi, duhurile, nu prea puteţi, nici măcar să vă îmbrăţişaţi! Adică, ce ştiu eu!

Hektor: De fapt, nici nu mai ştiu nici măcar dacă o aştept pe ea! Şi în viaţa reală, să ştii, nu a dat prea multe semne de viaţă, ca să spun aşa… A încercat să fie o soţie… cum trebuie! Avea ceva bună creştere, bun simţ…

Nebuna: Da, mai ales după ce a început războiul!

Hektor: Ştii prea bine că a fost doar un pretext! Cauze economice, de strategie, ambiţiile lui Agamemnon…

Nebuna: Da, da… Mai ţii minte când… te-ai îndrăgostit de ea?

Hektor: Întrebare grea! Sunt oarecum confuz… Viaţa trecută devine din ce în ce mai ştearsă… Culorile din ce în ce mai cenuşii…

Nebuna: Dar când a fost?

Hektor: Când mă întorceam împreună cu fratele meu, Paris, spre casă şi am poposit în Sparta… Cred că da… Şi el se îndrăgostise, nebunul…

Nebuna: Şi tu ce i-ai spus?

Hektor: În seara aia băusem cam mult… Şi n-am vrut să trezesc sclavele. Sclavele iubirii! Frumoase, proaspete, din insule… da, mă gândeam şi eu, nebunul, la Hellena…

Nebuna: Dar Andromache?

Hektor: Taci, ce treabă are soţia cu sclavele iubirii?

Nebuna: Hellena era o sclavă?

Hektor: Evident că nu, nebună ce eşti! Şi Andromache era acasă, acasă, înţelegi? Şi… i-am spus lui Paris că am putea să o răpim sau să o convingem să vină cu noi… Hellena nu părea o femeie fericită! Şi Menelaos se purta urât…

Nebuna: Şi te-ai gândit că tu ai putea să o faci, nu?

Hektor: Eu mă gândeam la Paris, el chiar era fericit şi sincer… Adică şi eu eram sincer, dar nu puteam să-i stric bucuria…

Nebuna: O, zeilor, deci Hektor…

Hektor: O, nu, doar nu de asta toată aşteptarea asta! Războiul a început din cauza mea, a nebuniei mele… Nu, ba da…Şi eu, şi eu…

Nebuna: De n-ar fi prea târziu, de n-ar fi prea târziu! De-ai putea să întorci totul, totul… Strânge o armată de duhuri, prinţule, şi întoarce timpul, întoarce-l, stoarce-l, să-mi cadă fiinţele dragi înapoi în braţe!

Hektor (dărâmat): Taci, nebuno, taci! Nu poate fi adevărat… adevărul! Nebuno, cum te numeşti, să nu-ţi mai zic cum numai mie ar trebui să-mi spun! Nebun, nebun de legat!

Nebuna: Hellena mă numesc, Hellena şi din Hellada am venit şi eu, dar din dragoste adevărată, nu din lăcomie! Iar, tu, Hektor, ai mii de morţi pe conştiinţă! O lume întreagă!

Hektor (îşi pune mâinile în cap, se agită, încearcă să o facă pe nebună să tacă, dar trece prin ea!): Hellena, nebuno, eşti peste tot, cred că şi în Olimp sau în Parnas, ori în Hadesul de aici, tot peste tine aş da, nume de fiară a iubirii, de potop, de sfârşit de lume!

Nebuna: Mă duc să spun lumii întregi, nimic mai dulce decât adevărul şi iubirea!

(Iese)

 

Hektor: Se spune că adevărul te face liber! Dar parcă-s ancoră pe fund de mare şi marinarii-s înecaţi cu toţii! Din iubire, chiar prostească, de parcă iubirea-ar putea fi prostească, să distrugi o lume! Şi să mori fără să ştii asta! Aş fi vrut să o îmbrăţişez măcar o dată, de două ori, de trei ori… Noaptea aceea nu se pune… Nici n-am ştiut că-i ea… Şi-acum, să aştept, să tot aştept… şi să fiu neputincios ca un îndrăgostit care nu poate ajunge la cea pe care o iubeşte! Ce n-aş mai da un război pe-o nouă viaţă! Andromache, Hellena, Astyanax, părinţi, fraţi, surori, nepoţi! Să caut un templu în picioare, poate voi afla ce trebuie să cer zeilor!

(Iese)

 

Scena a V-a

Hellena, Corul.

 

Hellena: Aflu că eu nu-s… numai eu! Că eu aş fi o impostoare! Că adevărata Hellena ar fi undeva prin Egipet! Şi-atunci, eu, eu… Cine sunt? Eul meu perfect, de ce nu este în ceruri? Aş fi eu doar un chip din aer, o imagine goală, chiar de însufleţită, dar acest picior, aceste plete, acest gât pe care mulţi l-ar vrea tăiat de arme sănătoase, ce sunt? Demeter, Dionisos, poate nu am fost îndeajuns de dezmăţată? Şi nebuna aia care spune că mă iubeşte şi că e bucuroasă că nu sunt doar eu vinovată, ci mai ales Hektor, pe care eu, zău aşa, chiar nu mai ştiu dacă l-am iubit sau numai m-am jucat cu el!

Să fiu acum mireasă unei umbre, când soţul meu e încă hăituit prin munţi? Dar ce e iubirea unei mirese pentru o umbră? Să mă întorc la… Menelaos? Dar dacă eu nu sunt eu? Nu-mi mai spuneţi Hellena! Căutaţi-mi alt nume! Că doar nu pentru un nume au murit atâţia oameni!

Şi aud acum că Ahille, Ahille adevăratul, dacă înţelegeţi, umblă după adevărata Hellena, să o ia şi să fugă în lume, departe, pe o insulă de la miazănoapte! Cică tot din dragoste, dar dacă dragostea nu este şi ea tot un nume? Şi atât!

Dar nu mai bine să lăsăm simţurile să hotărască minciuna care este? Iubirea chiar are piele, trup şi oase? Buze de muşcat, gât de adulmecat ca lupul flămând în iarna grea, sâni bogaţi ori umbre, coapse amare, genunchi ca nectarul de lămâie, umeri neranţule, călduri demne de palme şi degete lacome! O, trupuri de miere, voi nu puteţi minţi! Voi, zei!

Corul: Cine ne invocă, ne strică liniştea după un război atât de lung?

Hellena: Sunt eu, Hellena, un nume!

Corul: Fiinţa-ţi strigă?

Hellena: Cine mai ştie? Dacă nu eu am iubit, atunci cine? Dacă nu eu m-am jucat de-a iubirea, atunci? Dacă nu eu am minţit… Dacă strig acum: Tezeu, Menelaos, Paris, Deiphobos, Hektor, oare va veni cineva? Care dintre copiii mei îmi vor cânta, chiar dacă eu sunt sau nu sunt Hellena!? Da, poate nu sunt eu aceea, şi aedul acesta este un nebun şi el…

Corul: Care aed?

Hellena: Un orb şi el care crede că iubeşte dacă scrie despre femei cu degetele în nisipuri trecătoare… Sau despre zeiţe! Sau despre numele meu sau al zeiţelor! Despre viaţă şi iubire! Un farsor căruia i-aş juca o farsă adevărată, cât un război adevărat!

Corul: Hellena să se oprească! Zeii nu mai înţeleg nimic!

Hellena: Mai bine! De ce ar trebui să înţeleagă ei totul?

Corul: Să fie o greşeală a fiinţei? Hellena să nu creadă mai mult decât ar putea! Să nu simtă totul, ori mai mult decât ar putea crede. E mai sigur! Să vină un dans al furtunilor, care să aducă senzaţia… noului!

(cortina)

 

Scena a VI-a

Hellena. Apoi Nebuna. Corul

 

Hellena: De ce n-ar fi şi iubiri farse, nu numai iubiri adevărate? De ce să suferim din pricina lor? De ce să nu ne prefacem că şi murim? Sau să şi murim, dar să nu ne pară rău. Să fim duri, să fim greci şi troieni în acelaşi timp. Să iubim şi să nu iubim în acelaşi timp. Puteţi? Vedeţi? Da, putem fi măcar o brumă de zei şi zeiţe, dacă nu chiar o furtună de gheaţă. Dar iată că vine Nebuna! Care crede că mă iubeşte! Ce comedie!

Nebuna: Hellena! Ce mult mă bucur că te-am găsit, în sfârşit!

Hellena: Da, Hellena, te înţeleg… Şi eu mă bucur!

Nebuna: Am auzit că Ahille te caută şi el!

Hellena: Nu, Ahille, înainte de a-l omorî pe Hektor, i-a promis că mă salva pe mine şi pe Andromache şi ne va duce undeva, departe de lumea fără de măsură… Dar Ahille a murit şi el! Paris l-a omorât, cu ajutorul corului…

Corul: O parte din cor!

Nebuna: Umbra lui Ahille! Dacă vrei, pot fi eu Ahille!

Hellena: O, zei, chiar nimic nu poate fi serios pe lumea asta? De ce sunt lăsată să supravieţuiesc mereu? Nu merit o tragedie simplă, până la capăt? De ce nu sunt numai eu? De ce un dublu? Sau poate mai multe dubluri? De ce trup şi suflet şi nu împreună?

Nebuna: Eu pot fi sufletul tău, sau trupul tău…

Hellena: Nu, mulţumesc…

Nebuna: Te-am îndrăgit dintotdeauna… Poate chiar suntem surori! Tot din părţile Spartei sunt şi eu… O, şi cât te-am urât până am aflat că, de fapt, vina e a lui Hektor!

Hellena: Care vină?

Nebuna: Că te-au răpit, că a început grozăvia…

Hellena: Nu m-a răpit nimeni! Eu am vrut să vin!

Nebuna: O, nu! Eu chiar ţin la tine şi acum trebuie să te învinuiesc iar! Nu se mai poate aşa, trebuie să schimb ceva!

Hellena: Este drept că Paris mi-a propus, dar eu eram îndrăgostită de fapt de Hektor… Dar nu i-am spus-o niciodată! Nu se face, nu-i aşa? Şi nici n-o să recunosc vreodată! Ce rost ar avea? Ar deveni zeii mai buni?

Nebuna (începe să ţipe şi iese strigând): Hellena îl iubea de fapt pe Hektor, Hellena îl iubea de fapt pe Hektor, pe Hektor…

Corul: Bine că toată lumea spune că este o nebună!!! Nimeni nu o să o creadă! Oricum, tot Hellena e mai vinovată!

Hellena: Mulţumesc, este bine să ştiu că toate sunteţi de acord!

Corul: Nu toate, dar nu ne putem contrazice prea mult! Oricum, este prea târziu şi se vor găsi destui care nu vor crede chiar toată povestea!

Hellena: Sincer, chiar este obositor să porţi o asemenea vină! Cred că aezii chiar m-au urât! Sau măcar numele meu!

(Iese şi ea)

 

Scena a VII-a

Corul. Intră Hektor.

 

Hektor: Pân’ aici cu comedia! Sau cu tragedia! Ce vor zeii să-mi spună lăsându-mă aici, nicăieri? Că n-am răscumpărat greşeala, că n-am iubit cum trebuia? Unde este Hellena, unde este Andromache… Ce sunt ruinele unui război pe lângă ruinele unui suflet? Hei, zeiţelor, de ce nu mai faceţi un concurs, să aleg eu zeiţa cea mai frumoasă? Sau zeiţa cea mai focoasă!

Corul: Să nu-ncercăm să vorbim despre viaţa intimă a zeilor! Doar nebunii şi-o pot imagina!

Hektor: Nebun să fiu! Şi să compun imnuri femeilor iubite, zeiţelor, copiilor mei… Între lancea, spada şi scutul meu, lăsaţi cuvintele să mă chinuiască precum haina otrăvită pe Herakles! Să mă mănânce pielea precum destinul de a nu putea fi mai mult decât m-au întins oasele pe care Ahille mi le-a făcut prieteneşte arşice… O, zei, de ce nu ne-aţi lăsat un acasă în care să iubim tot cum simţurile ne cer! Apollo, care este măsura nemăsurii?

Corul: Hektor îşi cântă omenia din el! Rupt între Hellena şi Andromache, nici un sfârşit de lume nu l-a liniştit! Nu s-a născut Homer pentru el! Zeii n-au găsit altă caznă decât să-l lase să aştepte aici, nici ei nu ştiu ce! Sisif pare a fi fericit pe lângă el, Prometeu deja e mulţumit că a găsit leacuri pentru suferinţe de ficat…

Hektor: În temple, pustiul îmi răspunde, cu tot corul morţilor… Iată cum îndrăgostirea şi nehotărârea sunt nişte zeităţi neisprăvite, care pot aduce jalea! Eu, aparenţa, am adus ciuma! O, nebunie, zeiţă, iubeşte-mă cum ştii tu, măcar tu! Şi mă ia, du-mă-n stele! Nimic din ce-am distrus nu mai pot reface! Fără voi, zeiţe! Lăsaţi doar comedia să cucerească trecutul!

Corul: Şi sângele cui îl lăsăm? Şi durerea? Nu se poate comedie fără tragedie!

Hektor: O, zei, eu, cel care mă lăudam ca un copil că obişnuiesc să arăt doar adevărul, că nu suport făţărnicia, de unde neantul care mi-a umplut ca apa inima, de ce nu mă mai pot ascunde de mine, căror demoni să mă închin pentru iertare, că zeii mi-au uitat şi numele! Bine mi-a zis Rhesos că mă mulţumesc să-ndur, dar eu chiar am stârnit nenorocirea şi acum cât o armată de babe mă plâng că aste braţe de vânt nu pot face nimic! O, zei, recunosc, am greşit… Am crezut că sunt omul perfect, soldatul perfect, soţul perfect… Am vrut să fiu, dar am greşit din ce în ce mai mult! Desigur, recunoaşterea greşelii este prea târzie… Zeilor din zei le lipsesc urechile, ochii şi celelalte… În imperfecţiunea lipsurilor lor, sunt perfecţi, iar eu mă învârt ca un şobolan într-un butoi gol… Eu, care ameninţam cu biciul şi cu tăierea capetelor, m-aş bucura să mi se poată tăia al doilea cap, al umbrei, de-aş înţelege, de-aş înţelege… De-aş şti măcar ce să cer, şi toate cuvintele astea care se ascund din ce în ce mai mult… Când voi rămâne fără ele, liniştea mă va mântui, sau vor veni toate fiarele infernului să mă locuiască?

Da, încep să uit cuvintele… Cea care mi-a dat viaţă! Toţi ar trebui să ştim cuvântul… Unii spun că e primul pe care-l spunem! Iată că eu l-am uitat… Uitarea să fie iertare? Tăcerea? Ah, ce unghii are tăcerea asta… Ce tăiş, ce aşchii sub unghii! Hei, femeie pe care te-am iubit! Cum să te mai numesc!? Femei! Femeilor! Dar soldaţii mei? Dar unde-mi sunt picioarele mele de strigoi? Mă împrăştii, mă sparg ca o amforă, ca o… cum îi mai zice? Dar arătarea aceea ca un fel de inimă? Mâna… Pielea, ochii… Ze… Oc… And… Hell.. Cop… Numele… Meu… So… Ze… Ţărâna cetăţii mele, cenuş… Iubi… Agap… Ero… Err…

(Printr-un joc de lumini şi umbre, Hektor dispare)

 

Corul: Pentru zeii care au răbdare, dispariţia oricărui om este un ritual demn de o distracţie pe cinste! Hektor a greşit, s-a pierdut, pagubă-n stele! Să-i uităm şi numele şi fiinţa! Începe o nouă zi! Să ne bucurăm!

 

Scena a VIII-a

Corul, Hellena, apoi nebuna.

 

Hellena: L-am iubit pe Hektor, sau nu l-am iubit? L-am iubit pe Tezeu… Sau nu? Menelaos? Paris? Atâţia bărbaţi? Să fie Ahille adevăratul sortit? La aproape 40 de ani, să mă mai gândesc la soartă? La adevărata iubire? Când am fost martora distrugerii unei lumi? Spun unii că principala cauză! Bine că nu spun că şi Atlantida a dispărut tot din cauza mea! Eu sunt Hellena, mai mult decât viaţa şi decât moartea! Cuvântul care nu poate să dispară, nu poate fi uitat! Carnea mea nu-i decât cuvânt! Pe care poţi să-l sfarmi, să-l săruţi, să-l sugi, să-l mănânci ca pe miere ori ca pe măsline, cuvântul în care te poţi îmbrăca sau nu pentru a te duce la templu, Pandora este celălalt nume al meu!

O legendă mai veche spune că mama mea este, de fapt, Nemesis! Comedie sau tragedie, răzbunarea este surâs al zeilor! Poate vor ierta cândva, dar tot cu sânge şi durere vor mângâia! Şi vor şterge durere cu durere! Iar oamenii se vor uita amintire cu amintire! Unde este Hektor? Chiar zeii tac. Uneori! Poate de cele mai multe ori! Dar din tăcerea lor, atâtea vieţi, atâtea frumuseţi! Şi apoi iubiri care orbesc sau doar chiorăsc… Şi zeii privind la aceste vieţi trecătoare ca la teatru! Zei pasionaţi de vieţi de muritori! Vrând eroi, eroine, forţând trădări, iubiri, trăgând iţe, tăind fire de tort, plictisindu-se, luând-o de la capăt, protejând, uitând, pedepsind! Ce dacă nu mi-a plăcut de Dionisos? Dionisos să-i orbească pe Paris şi Hektor? Doar pentru a mă pedepsi pe mine, un cuvânt, un simplu cuvânt căruia îi plac viaţa, mângâierile, muşcăturile, îmbrăţişările bărbatului care mă iubeşte, mă doreşte, mă frământă precum cel care a frământat cerurile şi pământurile dintâi pentru un viitor cât de mic? De ce n-au răbdare zeii cu iubirile noastre?

 

(Intră alergând Nebuna, care o îmbrăţişează pe Hellena)

 

Nebuna: Stricata mea dragă, iubeşte-mă! Doar tu mi-ai rămas! Mângâie-mă, strânge-mă, adu-mi aminte de toţi cei pe care i-am pierdut! Zi-mi pe numele lor, să-i învii, să-i visez în numele lor! Fii toată durerea lumii, iubeşte-mă cu toată aceasta! O, da, omoară-mă! Omoară un om cu mâinile tale, nu prin bărbaţii şi armatele tale! Ce poate fi atât de greu, să omori o fiinţă ce te imploră! Eu sunt numele tău, de vrei să scapi de tine, ia acest pumnal, aceste pietre…

Corul: O, vai, s-au trezit tenebrele! S-au odihnit prea mult!

Nebuna: Zei, cântaţi numele meu, ridicaţi-mi numele lângă voi! Iubiţi-mă!

Corul: Noi iubim altfel, nu vreţi să ştiţi, că atunci când noi iubim cu adevărat, schimbăm lumi!

Nebuna: Liniştiţi-mă, sângele mă arde cu fiinţa celor pierduţi! Arde, arde! (iese de pe scenă pentru a reveni mai târziu)

Hellena: Şi de ce n-am schimba şi noi lumile iubind? Când vor veni pacea şi războiul înfrăţite pentru adevărata iubire?

Corul: Ţie, copilă de zeu, îţi este uşor să vorbeşti! Vei fi iertată prin firea noastră! Doar numele tău le va rămâne celor din ţărână! Dar oamenilor nu le va rămâne decât Zeiţa despărţirilor, numele tău, iubind până la sufocare amintire după amintire! Şi zâmbetul nostru, nu numai răzbunare, ci şi înţelegere! Îmbrăţişează nebuna ce se întoarce! Până la capăt îmbrăţişeaz-o cu puterea ta de fată de zeu! Să plece de aici! Învaţă, nume, ce este şi mila! Apropi-o de umbrele celor dragi ei! Ucide din dragoste şi vei fi mai aproape de zei!

 

(Nebuna intră din nou în scenă; este luată în braţe şi sufocată cu buzele, cu mâinile, cu întreaga fiinţă de către Hellena)

Hellena: O, tu, fiinţa numelui meu! Copilă străină mie! Femeie a bărbaţilor mei! Femeie, mamă a copiilor mei! Pacea să fie acum cu tine! Nebunia cuvintelor să se liniştească şi ea! Zeiţa poate fi mulţumită! A fost o moarte frumoasă doar pentru ea! Primeşte jertfa mea!

 

Scena a IX-a

Hellena, Zeiţa Nebuniei, care intră, invocată fiind, corul şi apoi Menelaos şi suita sa.

 

Zeiţa: Până când să fiu mulţumită? Până mai ieri era atâta viaţă pe aici! Şi-acum, doar pustiu… Trebuie să caut o nouă cetate vie, aici nu mi se închină prea mulţi! Ce să fac doar cu câţiva păstori şi oile lor betege!? Cu câţiva ţapi nu pot admira prea multe tragedii! (Se apropie de trupul neînsufleţit al nebunei) Hm, supusa mea! Hellena, până nu te vor încolţi eriniile, ce-ar fi să te joci de-a nebuna, dacă nu vrei să înnebuneşti? Ori de nu poţi! Nu de alta, dar văd printre arbori cum se apropie, cum să spun, unul dintre soţii tăi! Nu că ar fi ceva rău în asta! În a avea mai mulţi bărbaţi, vreau să spun! Ce nebunie mai mare poate fi!

Hellena: Deiphobos sau Menelaos? De parcă ar mai conta!

Zeiţa: În sfârşit, va fi o scenă demnă de mine! Să mă aşez mai bine!

 

(Intră Menelaos, destul de obosit, dar mulţumit)

 

Menelaos: O, dar iată o nouă veche văduvă! Poţi veni în braţele unui oştean căruia i-a fost ani şi ani dor de tine! Nu-ţi fie teamă! La urma urmelor, atâţia ani, dacă ne străduim, putem uita totul şi să spunem că abia ieri ne-am despărţit în aşternutul fierbinte! De-atâta vreme, nici nebun de furie nu mai pot fi!

Zeiţa: Dar te străduieşte! Nu-ţi fie lene! Doar te-a făcut de râs!

Menelaos: Hai, vino, micuţa mea Hellena!

Zeiţa: Este dus cu capul! Cred că femeia asta merită măcar o bătaie soră cu moartea! Şi ăsta ce face? O îmbrăţişează? (cei doi chiar se îmbrăţişează) Şi chiar ţine îmbrăţişarea asta! Este nebun de legat! Omule, au murit mii de oameni din pricina ei! Da, tu eşti victorios acum, ce-ţi mai pasă!

Menelaos: Ştii de unde vin, Hellena? Frumoasa mea Hellena, tulburătoareo…

Hellena: Strigau unii că-l vânezi pe Deiphobos! Cel mai… nou soţ al meu!

Menelaos: Se ascunsese prin văile de la răsărit! Nu i-am dat nicio şansă! Un alt Paris! Un nevolnic, ca tot Ilionul! Când l-am încolţit, n-a scos nici un sunet! Doar şi-a scos spada şi s-a pregătit de luptă! Dar noi am început să tragem cu arcurile, să aruncăm suliţele… Când n-a mai putut, a horcăit şi şi-a dat duhul! Acum eşti liberă din nou, adică poţi fi soaţa mea din nou… De dragul vremurilor bune, de dragul copilei noastre…

Zeiţa: Chiar îmi vine să mă arunc în capul lui de bărbat fără de coloană… Hei, eu sunt zeiţa nebuniei…

Menelaos: Este drept că probabil vom merge la vreun templu să ne purificăm…

Hellena: Bărbate, sinceră să fiu, nu mai ştiu nimic, nu mai sunt sigură de nimic…

Menelaos: Doar n-o să vorbim despre iubire acum!

Hellena: Iubire? Un cuvânt? Ce-am simţit, ce ne-a rămas? O să îmbătrânim împreună? Până când zeii…

Menelaos: Într-o săptămână, două, plecăm… Mai strângem ce mai putem, mai încărcăm corăbiile… Poate vin vremuri liniştite! M-au cam ajuns şi pe mine rănile, oboselile… Dar tare îmi mai eşti dragă!

Zeiţa: Sigur Hellena este o vrăjitoare! Cum am auzit pe mulţi! De eram în locul mototolului ăsta! Nebunia nu mai este decât o pace oarecare! Discordie, unde eşti?

Mă duc! (Iese)

 

Scena a X-a

Hellena, Menelaos, Corul. La un moment dat intră umbra lui Ahille trasă de Zeiţa Nebuniei.

 

Corul: Drama noastră n-are un sfârşit anume! Doar drama oamenilor! Obosiţi, fără de vlagă, robi bătrâneţii care vine fără de veste, poate chiar de la naştere, orice aţi crede altfel, oamenii, aceste umbre ale noastre, păpuşi de lut câteodată, vor miracole, vor poveşti, legende, mituri… Noi, în dărnicia noastră, cu muze sau fără, dăm cuvinte pentru toate astea… Dăm şi iubiri, şi nebunie, întunecare, iată şi un bărbat redat Hellenei, sau o Hellenă întoarsă unui soţ!

 

(Menelaos şi Hellena se odihnesc unul în braţele celuilalt, viaţa e grea, cu multe războaie, sic! Zeiţa Nebuniei apare dintre arbori trăgând după ea umbra lui Ahille, legată la ochi)

 

Menelaos: Dar pe cine văd? E umbra celui mai viteaz dintre noi…

Ahille: Nu umbra, ci cuvântul meu, numele meu salvat de către zei! În cinstea faptelor mele. Zeii vor să-mi dăruiască cea mai frumoasă dintre femei, răsplată!

Corul: O, nu, din nou! Care zei, dacă nu vă este cu supărare?

Ahille: Nu mi-au spus cine sunt, nu i-am văzut, precum vedeţi, eu nu mai văd! Dar călcâiul meu simte o iubire cum altele nu sunt!

Menelaos: Ahille, dragul meu prieten, să nu-mi spui că ai venit după Hellena! Ar fi greu de crezut, când ea abia bărbatul şi-a regăsit!

Ahille: Tu eşti, Menelaos? Dar nu de Hellena ta este vorba! Ci de femeia care este adevărata Hellena, cea demnă de urcat la zei… De stat lângă Hera şi Hebe, soţia lui Herakles, bucurând prin prezenţa lor zeii…

Hellena: Da, aşa sunt zvonuri, că ar mai fi o Hellena, adevărata Hellena… Şi eu aş fi, sau cealaltă, doar „un chip umflat cu aer”, doar o imagine însufleţită, tăiată din văzduh de Hera! Doar un nume! Ca al trandafirilor, al florilor în genere, al peştilor şi altor animale…

Corul: Minuni mari mai suntem în stare să făptuim, spre mirarea unora!

Ahille: Şi de unde o să ştiu eu care este adevărata Hellena, cea care mi-a fost promisă!

Menelaos: Na, că aţi pus-o! Şi eu, soldat bătrân, aproape bătrân, de unde ştiu ce am în braţe!? Ce comedie! Ce alt război să mai începem pentru dreptate?

Ahille: Nu pentru trupul ei, ci pentru numele ei!

Hellena: Între nume şi mine, până aici! Ajunge sângele, ajunge durerea! Să vină măreţul Zeus, să râdă cu noi de hotărârea sa! Ajunge! Să mergem pe Leuke cu toţii, să sărbătorim viaţa pur şi simplu, cu umbre sau nu! Să aleagă Ahille între mine, Medeea, Iphigenia ori Polyxenie, ori să rămânem cu toţii, să fim demoni puri cu toţii sau doar nume, să uităm de necazuri, copii să fim din nou, fără de răutăţi, să ne jucăm de-a bucuriile vieţii, zeii să schimbe lumea iubind, iubind…

Menelaos: Şi eu, şi eu?

Hellena: Menelaos, Hektor, Paris, Tezeu, Deiphobos, Ahille, doar numele vă este altul, altfel bărbaţi cu toţii! Răbdare aveţi, şi veţi fi ca zeii… Să mergem pe Leuke, să ducem şerpii iubirii acolo! Minuni vrem, tată ceresc, ne ajută! Se poate şi vrem!

(Grupul dispare, bine dispus, în pădure)

 

Corul: Ce linişte de început de lume! Aproape seară, greierii cântă despre războiul troian! În sfârşit, pace! Păstorii cântă, mieii zburdă… E bine, totul este bine! Să mergem şi noi pe Insula şerpilor!

 

(Ies, dansând şi cântând. După ce se lasă liniştea, la un minut, două, intră alergând Hellena)

 

Hellena: O caut pe Hellena! N-aţi văzut-o? Am venit să o salvez! Hellena, unde este Hellena? Cine a iubit-o pe Hellena? Cine?

(cortina)

8 august 2016

164 vizualizări
Articolul următor
Constelațiile nu au spațiu suficient pentru suferințele noastre

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut