Motto: „… câmpiile nu se opresc la cer… de parcă cerul însuși ar fi o câmpie.”
Neluș Oană – pictor

Care să fie motivația unui artist? Hedonism, compulsivitate, dorința de a salva lumea, cunoașterea de sine?… Intuitiv, instinctiv, senzitiv, religios, elev al câtorva maeștri ai școlii românești de pictură modernă (Sabo Stelian, Vasile Pop, Simion Mărculescu), Neluș Oană (n. 1958) nu este condiționat de prejudecăți academice (chiar dacă, odată emigrat în Australia, a studiat la nivel academic artele vizuale în Melbourne). Se bucură de fani pe mai multe continente și se află cu o lungime de pensulă mai aproape de visele sale decât pictorii pentru care pensula a devenit extensie a antebrațului și a degetelor. Neluș Oană pictează direct cu mâinile, așezat uneori de-a bușilea peste suprafața de lucru, folosindu-se de degete și de cuțit pentru detalii și desen. În aceste condiții, tehnica lui (pe care alții au adoptat-o de nevoie) este definitorie. Dragi îi sunt căpițele, lanurile de grâu și de maci, viile, toate copleșite de ceruri complicate, în care furtuni din petale de crizantemă materializează vântul. Procesul de transformare a întregului său trup în pensulă a reținut ecouri din Van Gogh, cristalizându-se într-un stil propriu. Văzându-l cum pictează (autorul a pus la dispoziția publicului două filmări edificatoare: https://www.youtube.com/watch?v=wOHF2wIkKdA,https://www.youtube.com/watch?v=dAcRtgEdTps), ai putea să te gândești la situația paradoxală a unuia care caută înaintea lui, de jur împrejur, pe sub el, un obiect valoros, cum ar fi un inel din aur tocmai pierdut – dar cu bucurie (de unde paradoxul) și, într-un anume sens, ca un orb. Ne-am mai putea gândi și la canavaua unui puzzle muzical pe care artistul îl „rezolvă” ca prin magie, cu mișcări ample, energice, dirijorale. Și trebuie să te apropii până la nivelul detaliului maximal ca să auzi ce aude Neluș Oană când pictează. Altfel, imaginea de ansamblu, peisajul, abia dacă trezește vagi nostalgii campestre, iar ceea ce recunoaștem ne și asurzește până la punctul în care avem senzația de liniște. În fond, ca într-un joc de-a v-ați ascunsa, Neluș Oană își prelungește, cu fiecare tablou, copilăria și lămurirea imaginii de dincolo, transformă suprafața alb-opacă în fereastră a unei lumi secrete. Așa credem că i se și explică succesul: oamenii cei mai diverși (sensibili și vii) vibrează (mai mult, sau mai puțin conștient) la această apocalipsă a culorii. Dar ceea ce mărturisește Neluș Oană nu sunt neapărat amintirile propriei copilării (așa cum crede de multe ori el însuși), ci, camuflate, intricate în structura acestor vise cu căpițe și maci, amintirile unei experiențe petrecute cu mult înainte de 1958. Ce pictează Neluș Oană? Viziuni și reverii cromatice, arhetipale, de care sufletul său se va fi mânjit pe când sălășluia încă liber, printre idei. Ca în transă, le scoate la lumină în serii practic inepuizabile (inflația nu produce devalorizare, ci mai degrabă un efect warholian), pe măsura forței cu care izvorăsc din subconștient. S-ar zice că pictura lui Neluș Oană este un caz fericit de realizare de sine. Iar publicul aplaudă tocmai această performanță oferită aproape ca spectacol al unui modus vivendi: performanța de a fi fericit și, în consecință… de a înflori de zeci de ori într-un an, ca o paradoxală orhidee.

Trecându-i în revistă seriile picturale, vom înțelege că nu subiectul contează, că ne aflăm în fața monotoniei viguroase a unui râu în care unii se oglindesc, alții se scaldă, câțiva lămuresc aurul… care curge, curge, întru eterna glorie a Domnului. Evident, Neluș este un om religios. El aparține, la fel ca Van Gogh, tradiției protestante. În consecință, dorind să salveze și pe ultimul sărac, pe ultimul bolnav, el pictează și reușește să salveze pe câțiva, atingând astfel, în mod paradoxal, acea stare pe care Van Gogh nu a reușit să o atingă tocmai pentru că a vrut, mai întâi ca pastor, apoi ca predicator, în fine ca pictor (din ce ar fi vândut), să-i salveze pe toți (ajunsese să picteze un tablou la trei zile, apoi la două, apoi unul pe zi… peste o mie de lucrări dedicate nevoii de a ușura durerile lumii, dintre care a vândut doar una). Societatea (căreia îi place echilibrul și moderația, raționalitatea înainte de toate) l-a refuzat pe Van Gogh. Când își dădea literalmente haina de pe el, când trăia pe scândură hrănindu-se ca un pustnic de dragul „mâncătorilor de cartofi”, al minerilor, al prostituatelor, societatea l-a acuzat de exagerare în interpretarea Evangheliei. Prin petiție publică, l-a alungat și i-a închis atelierul. Și pentru că societății nu i-a plăcut această înțelegere a Evangheliei, l-a picat pe studentul Van Gogh, pe rând, la examenul de pastor, apoi la cel de predicator, chiar și la acela de pictor. Împușcat pe un câmp de doi golani, muribundul Van Gogh a preferat să ia asupra sa fapta, ca sinucigaș, refuzând privilegiul de a fi îngropat alături de trădătorii idealului creștin constituiți în societate. Despre opera sa, tezaurizată și trasformată în valută forte, se vorbește acum ca despre un fruct al nebuniei, al sifilisului și al absintului, când nu a fost decât fructul nebuniei de a fi om.

A-l compara pe Neluș Oană cu Van Gogh nu este exagerat, ci necesar. Fiecare dintre aspiranții la titlul de pictor și mai ales la cel de artist ar trebui să își asume comparația cu acest etalon al picturii universale. Și iată, cu această ocazie, le oferim prilejul, mai ales celor care astăzi, ignorându-i motivația umană, îl admiră pe Van Gogh fie pentru că nu se pot abține, fie pentru că nu își pot permite să nu îl admire. De pildă, în cazul Neluș Oană, lucrurile sunt clare: a fost dentist, s-a apucat de pictură, rezultă că i-a plăcut să picteze. Pictura este telosul căruia i s-a livrat de la un moment dat cu trup și suflet. Dar telosul lui Van Gogh? A vrut acela să picteze? De ce a încercat mai întâi ca pastor, apoi ca predicator? Răzvrătit și contestatar al doctrinei vaselor alese (motiv pentru care a și fost marginalizat de societatea protestant-rigoristă în mijlocul căreia trăia), Van Gogh a bătut la porțile picturii în disperare de cauză, sperând să găsească astfel mijloacele pentru a-și împlini nevoia de a schimba favorabil destinul celor mai nefericiți și mai numeroși dintre semenii săi. Însă, schimbătorii de bani i-au refuzat talantul, pentru că talantul său era de a arde suferința lumii în focul iubirii – ceea ce ar fi însemnat pentru schimbătorii de bani să închidă prăvălia. Deci (și ne dăm seama cât de straniu sună) ceea ce, la Van Gogh (etalonul picturii) a fost mijlocul de a forța societatea să își reverse grăsimea peste oasele descărnate ale tuturor muribunzilor, la un Neluș Oană este scop în sine.

Dacă ratarea lui Van Gogh s-a datorat, după toate aparențele, titanismului său, reușita lui Neluș Oană se datorează unui binecuvântat bun simț, care-i indică jocul și distracția ca soluție universală. Fără să fie din rândul celor ce n-au mai fost vreodată, Neluș rămâne o pasăre rară în lumea pictorilor: dedat actului artistic ca unui ritual al ieșirii din timp, el încearcă intuitiv să recupereze cât mai mult din experiența liturgică a eternității. Iar cei care-i prețuiesc talantul o fac intuind probabil, în tablourile sale, atmosfera respirată de cineva care, tot o dată la câteva ore, lipsește de aici pentru a hălădui într-un alt tărâm. Expresionist și fauvist (trimite uneori la Tonitza, prin roșul-negru al macilor, alteori la Chagal, sau Munch (prin evanescența lichidă a peisajelor), încărcătura simbolică a motivelor sale este mai degrabă accesibilă. De pildă, motivul recurent al corabiei are în spate experiența evadării pe un pescador din spațiul concentraționar comunist al României, dar și experiența biblică a pescuirii minunate, a predicației evanghelizatoare. Și credem că aici e „secretul” artei sale: Neluș Oană, dorindu-și cel mai mult pe lume să picteze, nu pictează, el predică, nu pictează, ci evanghelizează, ascuns în pictură ca în magia unui joc. Starea de bine pe care Neluș Oană o procură prietenilor săi (știuți și neștiuți) rezultă, credem, din faptul că el ne evacuează pur și simplu din tablourile sale, redându-ne astfel… liniștea (asemenea soluții vin întotdeauna cumva neașteptat, rezolvând cele mai complicate probleme din categoria nodului gordian). Nimic abisal în tablourile sale cu efect de nevralgin oferit firesc, ca soluție finală. În fond, în peisajele sale depopulate, avem societatea în care trăim: plină de forme, dar lipsită de viață, colorată, dar minată de contraste violente, reci și tăioase, copleșită de rozul-trandafiriu-cadaveric al cerului, care accentuează fauvismul unei arte închinate Apocalipsei. La o primă și fulgurantă confruntare cu lucrarea de mari dimensiuni dedicată florii soarelui, un receptor anonim a evocat spontan senzația confruntării cu un zid. O impresie asemănătoare cu cea a criticului Albert Aurier despre anumite pânze de Van Gogh: „(…) ziduri orbitoare de lumină clădite din cristale și soare”. Dar, dacă la Van Gogh predomină galbenul, iar zidurile sunt structurile unei lumi mântuite, la Neluș Oană predomină cumva negrul, iar zidurile sunt cele ale unei lumi supuse unui purgatoriu cromatic, în care omenirea se rezumă la două antropomorfisme (excentrice și excepționale în pictura sa), mai exact la două portrete de clovni, unul râzând, celălalt plângând. Adică la măștile celor mai superficiale atitudini uman-posibile. Cu toate acestea, este, fără îndoială, o lume a Chipului – însă una în care s-a resorbit orice asemănare. Cine știe? Poate că cei mai buni dintre oameni, ascunși de Neluș Oană sub forma căpițelor, a gardurilor de țară, a macilor, a spicelor de grâu, așteaptă acum, atenți, resorbiți în Chip.

Articolul anterior
Obiecte extrem-improbabile

1 comentariu. Leave new

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut