Abandon cercurilor și vasului gri

să ne-ncercuim! eu mi-am salvat patimile cu mâinile tale,
demult ajungându-le și, modelate astfel, le las să ne fie alt început.
îți mai pot radia undelor, fără derivă, încât să nu ne mai lipsim
mai mult ca ieri; e o esență ce-am prins-o, totuși, pentru totdeauna
lipită de urmele noastre și mă gândeam să-mi închid cercurile numai cu ea;
tocmai de aceea, ajută-mi să-ți știu a-ți scădea uitarea
și neștiutele limbi pentru minte și inimă, chiar și-ale noastre,
vibrându-ne; cascadă unu-ntr-altul: un singur cerc cuvântător
și mai sus de toate trupurile trăite.
doar noi l-am găsit, cum sferă-n propriul ceas ne lunecă intens
întâiul instinct de pe trepte, chei, vase și drumuri aflate în popas
și întinzându-l, unul spre altul, ne-am povestit împânzirea gustului,
furtul evidenței și orice bunătăți risipitoare ale sângelui.
cu toate acestea, în adulmecările ce-o să-ți vină îndrăgostirii femeilor
de orice atingere carnală din privire, un vas gri stelar amintește-ți,
așa cum ea îți lunecă pe mâini, încât și noi să ne ajungem.
peste bordul acestui timp constant m-am prins chiar
să nu mă mai arunc și valurile tale pământești să
țină-n viață, întreagă, vasului nostru și inimii tale
inima trupului meu de care, de tine-n abandon,
mi-e dor să nu mai uit.

Povestea, după cum el spunea

îl întâlnesc în orice vibrație,
de la T0 și după voia sa;
treptele sunt așezate, astfel, în bătăile ceasului:
acolo ne sunt calendarele, locul și tot ce eu nu am știut;
dacă scad rotațiile (desigur ale mele),
”pot simți cum povestea chiar este
în ce se întâmplă, exact și pe minut”;
într-adevăr (el mi-a spus),
”sumă de mine a trebuit să ies –
de minți, alegeri într-una singură”:
dragostea m-a născut în iubire abia când am erupt!

În două dimensiuni

firul pe care am fi putut merge
ne unise de-atunci în două dimensiuni;
dacă le-am da la o parte, precum o ceață,
și-acum ca-n ultima zi din viitor,
aceeași rană am simți cum se-nchide.
deja vin de acolo, punte între noi,
fără nimic pe care să poți merge, atinge
și orice desfășurare picură dor precum o aură.
cel mai greu e că-ți pot lăsa
doar jocul tău de cărți cu plăcerile și frumosul
și orice înțelepciune a iubirii, așa cum te-am recunoscut,
când timpul se scurge exact acum
suspendându-mi amintirea
în cea dintâi reîntâmplare despre noi.

Lumina ce să fi fost

îi puteam fi pereche
chiar când se făcea vânt –
nimic mai simplu să-i fi fost căzută pe aripi,
precum odinioară sălbaticii ademeniți
cu mărgele de sticlă și tot ce-mi imagina lumii;
atunci nu știam decât păcatul de-a muri
și el părea să-mi respire ultima dată viața,
atât de inofensivă lui. apoi, adunată în eros primar
ca-n apropierea totalei învingeri,
țipător, colorat și crud, lunecos
precum un pântece de șarpe
ce ne-nghițea egal,
dar viclenindu-mă femeie,
vechiul dans, adierea ori răvășirea
și șoapta dorinței de altele,
cum totuși putea îndestula în mine;
… i-am tot lunecat așa o vreme sângele
și am continuat a vorbi cu ridurile lui
atât de singure
și, în tot ce nu deslușea,
i le-am netezit, preschimbată astfel,
pentru șarpe, gloria iubirii de el și femei
și pentru o lumină ce să fi înflorit…

„La vie en rose”

… așa a fost primul tău dar:
cu întristările precum vulturii
alungați de-ndestulare,
un trofeu ludic, purtat în cutia „La vie en rose”,
muzicală și însiropată,
așteptându-ne, legați la ochi
și cu ochelarii la marginea patului;
… iar ultimul – doar un fir –
prins de-a cădea unul într-altul,
cum atingerile, mai firesc decât orice,
ne fi fost știut, rotund, din altă zi
secvențial desfășurată…

93 vizualizări
Articolul anterior
Autobuzul 13 sau forma bucuriei. Noi poeme vorbite
Articolul următor
Scrisori

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut