Stultologia este discursul teoretic despre prostie. Istoria stultologiei, foarte discontinuă, urcă cel puțin până la Laus stultitiae a lui Erasm[1], în care umanistul olandez face elogiul a ceva ce n-ar mai fi recunoscut ca prostie astăzi. Dovadă că conceptul însuși al prostiei a evoluat în timp.

În latină, prostia se zicea stupiditas sau stultitia. Ambii termeni desemnează, etimologic, o stare de încremenire, de pietrificare, de nemișcare, de imposibilitate a acțiunii. De aici faimoasa „încremenire în proiect” cu care G. Liiceanu a contribuit la stultologia autohtonă[2]. În această perspectivă etimologică, prostul este cel care își pierde mijloacele în fața dificultăților practice și, în loc să acționeze cum ar trebui, rămâne stană de piatră, adică este redus la condiția unui obiect sau a unui animal („stă ca vita”), ca și cum nu ar avea minte. Altfel spus, prostul nu are minte (dacă o are vreodată) decât când nu-i trebuie, iar când îi trebuie n-o mai are. Mintea prostului este fie decorativă, fie pur teoretică, inutilă pe plan practic. De aceea spune proverbul românesc că unde este minte multă, este și prostie multă: mintea multă (adică, să spunem, un QI ridicat) nu împiedică pe cineva să fie prost. Prostia nu este opusul inteligenței, neinteligența (un QI scăzut), ci altceva.

În românește, prostia este la origine condiția celui prost, adică omului „simplu”, lipsit de noblețe, de maniere și de carte. La Ureche găsim expresia „prost de carte”, adică neștiutor, chiar analfabet. Termenul are în mod cert conotația inferiorității, Neculce opune oamenii de frunte celor proști, codașilor societății. Ca adjectiv, „prost” nu însemna doar lipsit de ceva, sau simplu („din oameni proști”), ci și rău, neprielnic, defavorabil („norocul cel prost”). Răutatea, inferioritatea, lipsa de calități, toate aceste defecte le-au fost atribuite, desigur, plebeilor de către membrii clasei dominante, boierimea. Ulterior, cel care prezintă aceste tare este socotit prost, chiar dacă nu aparține clasei de jos a societății. Indeniabil, „prostia” nu este, la origine, un termen pur descriptiv, precum „surditatea”, ci un termen evaluativ, impregnat de prejudecăți „clasiste”, adică o expresie a disprețului sau urii de clasă. Însă de aici la respingerea stultologiei ca expresie a „rasismului inteligenței”[3] este o cale lungă. Prostia nu este numai o proiecție ideologică a claselor sociale favorizate, ea are, din păcate, o bază obiectivă în realitatea socială. Faptul că ea a fost gândită pornind de la stereotipuri clasiste și rasiste nu înseamnă că proștii nu există decât în imaginația exploatatorilor, cam ca marxiștii culturali.

Studii relativ recente[4] au arătat că sărăcia, omniprezentă în istorie în clasele sociale „de jos”, are tendința de a favoriza un anumit comportament, ușor de asociat cu „prostia” în sensul curent al termenului. Oamenii săraci au tendința de a face alegeri ale căror consecințe sunt contrare celor mai bune interesele ale lor. Mai pe șleau, ei fac alegeri care îi mențin în sărăcie sau chiar îi înfundă și mai mult. Descrierea alienării muncitorilor industriali de către Adam Smith[5] confirmă pierderea abilităților intelectuale de către oameni deja analfabeți, care devin pe cât de stupizi și de mărginiți poate ajunge o ființă umană. Observațiile lui Smith sunt confirmate cu asupra de măsură și de Tocqueville[6]. Muncitorii abrutizați de munca industrială nu sunt capabili să înțeleagă nimic în afara domeniului foarte limitat al ocupației lor de zi cu zi. Unui muncitor care și-a cheltuit zeci de ani din viață ca să fabrice gămălii de ace de siguranță, mintea nu-i servește decât ca să găsească metode mai bune de a fabrica gămălii de ace de siguranță. Ea și-a pierdut în întregime flexibilitatea și puterea de cuprindere, nemaiservind decât la supravegherea acțiunii mecanice a corpului, în serviciul mașinii. Tocqueville arată cum muncitorul este prizonierul condiției lui și cum libertatea lui de drept este o sclavie de fapt, în orice societate bazată pe principiul diviziunii industriale a muncii. Condiția socială a muncitorului este, într-o societate capitalistă, un factor care favorizează stupiditatea, întrucât stupiditatea în masă este utilă capitalismului. Se găsesc la mulți scriitori liberali clasici considerații despre necesitatea economico-politică de a menține o mare parte a populației în sărăcie și prostie[7]. Prostia maselor contribuie la bunăstarea „generală” (de care beneficiază numai unii, anume cei care nu muncesc).

Ar trebui oare negat că majoritatea proletarilor din zorii capitalismului industrial erau întocmai precum îi descria Smith? Oare numai disprețul de clasă să explice portretul făcut muncitorilor de Smith sau Tocqueville? Mai degrabă ar trebui să acceptăm că muncitorii prezentau, într-adevăr, această rigiditate și atrofie a puterii de a judeca pe care o asociem, înaintea oricărei analize, cu prostia. Disprețul de clasă este răspunzător pentru generalizări și înnegriri abuzive, însă prostia atribuită celor simpli nu a fost o simplă invenție a boierimii sau a burgheziei. Ea a fost o caracteristică reală, statistic frecventă, a oamenilor din masele exploatate economic în veacurile trecute. Tocqueville arată cum sistemul industrial, în vreme ce degradează din ce în ce mai mult muncitorul, elevează din ce în ce pe exploatatorul lui, până la punctul în care numai în acesta din urmă se poate recunoaște spiritul, rațiunea, voința, ingeniozitatea, sensibilitatea, adică umanitatea. Acest om spiritualizat cu prețul îndobitocirii muncitorului este în măsură să-și dea seama că muncitorul nu pricepe nimic și este străin tuturor virtuților, mutilat în părți esențiale ale ființei lui, fiind chiar și laș, așa cum ne asigură Adam Smith (ceea ce este mai rău decât a fi stupid, pentru că burghezo-aristocrația nu mai poate conta pe muncitor nici măcar în calitate de carne de tun).

Gândirea stultologică în sânul societății capitaliste a culminat în secolul trecut cu o determinare a esenței prostiei prin prisma categoriilor de profit și de pagubă. După Cipolla[8], prostia este dispoziția constantă a unui agent de a acționa astfel încât să-și cauzeze pagube lui însuși, dar și celor cu care interacționează. Interacțiunea cu un prost este similară interacțiunii cu un hoț: de fiecare dată pierzi ceva: timp, nervi, prestigiu, bani. Prostul, ca și hoțul (sau „șmecherul”), te împiedică să realizezi un profit, să fructifici capitalul (de timp, de inteligență, de bani) pe care îl posezi. Șmecherul diferă de prost pentru că el de obicei trage profit din întâlnirile cu cei pe care îi face să piardă. Șmecherul se apropie astfel de omul „deștept”, care scoate și el profit din interacțiunile cu ceilalți, permițându-le în același timp să scoată și ei profit. Ar mai exista și o patra categorie, un personaj care pierde întotdeauna făcându-i pe ceilalți să câștige: fraierul.

Această tipologie sugerează că prostul prototipic nu poate fi, totuși, proletarul original, care își pierdea sănătatea și umanitatea ca să-i aducă profit capitalistului. Proletarului aceluia i se potrivește mai bine eticheta de fraier, iar capitalistului cea de șmecher (sau hoț) – care însă se pretinde deștept (nu pretinde el că îl face să câștige pe proletar, că îi propune un târg câștigător-câștigător?). Ba chiar ne putem întreba dacă mai există proști veritabili în capitalism, dacă nu cumva capitalismul a ameliorat raționalitatea generală, făcând din toți fie șmecheri, fie fraieri, dar nu proști. Prostul despre care vorbește Cipolla pare o himeră. Prostul veritabil, bag seamă, nu poate exista decât în capitalismul de stat: numai acolo „omul muncii” putea, în procesul muncii, și să piardă, și să-i facă pe toți ceilalți să piardă. Acolo statul însuși nu era nici măcar fraier, ci tot un prost. Prostia era atribut de partid și de stat.

Considerațiile inaugurale ale părintelui economiei politice și ale adepților săi conduc la ideea că, în multe cazuri, insul devine prost, nu se naște așa. Nașterea într-o clasă socială defavorizată mărește semnificativ șansele cuiva de a deveni prost. Într-un sens, se poate susține că nimeni nu e prost din născare, sau din fire. Prostia nu este congenitală, ea este o condiție care se dobândește în sânul familiei și al societății,  la care individul este adus sau redus.

Acest punct de vedere este modern. Un gânditor medieval precum Averroes considera că majoritatea oamenilor sunt iraționali din fire[9]. Ei au primit de la natură un tip de minte incapabilă să înțeleagă silogismele dialectice și demonstrațiile. Asentimentul lor nu se câștigă cu argumente sau demonstrații, ci cu cuvinte înflorite, acționând asupra emoțiilor lor. Într-un sens, majoritatea oamenilor sunt proști – ei nu înțeleg explicațiile raționale, nu pot urmări un raționament, etc. Parafrazându-l pe Anton Pann, se poate spune că prostia din fire n-are lecuire. Dotat cu o asemenea minte, individul nu ar evolua diferit în niciun mediu social. Nimeni și nimic nu l-ar putea face să triumfe asupra propriei prostii și să se dezbare de ea. Prostia apare, din acest punct de vedere, ca o limită naturală a capacității de a raționa a individului. Nu ca un viciu, ci mai degrabă ca un handicap.

Punctul de vedere modern își are cea mai bună expresie la Descartes, după care bunul simț sau rațiunea ar fi lucrul cel mai egal răspândit din lume[10]. Rațiunea este capacitatea de a judeca bine și de a distinge adevărul de fals. Nimeni, spune Descartes, nu se plânge că n-ar avea într-o măsură suficientă această capacitate, în vreme ce toți se găsesc insuficienți în ce privește sănătatea, forța fizică, frumusețea și altele. Această mulțumire universală cu propria rațiune indică, după Descartes, că oamenii sunt relativ egali cu privire la puterea de a judeca, adică la rațiune. Natura nu i-a făcut pe unii raționali, pe alții iraționali. Dacă unii judecă și raționează mai rău decât alții, este pentru că știu mai puțin bine să se servească de rațiunea lor. Ceea ce le trebuie nu este o măsură mai mare de rațiune, ci o metodă pentru a se servi de rațiunea pe care o au. Unii au o ușurință mai mare de a se servi de rațiune, un talent (dar natural, cum spune Kant). Alții n-au același talent, însă ar putea compensa prin metodă. Altfel spus – și aceasta este teza mea principală –, prostia nu este un viciu, nici un handicap, ci un soi de incompetență: incompetența în folosirea rațiunii, adică a anumitor capacități cognitive aproape universale. Incompetența, ca și competența, admite gradații, în vreme ce posesia unei facultăți nu admite așa ceva. Nu există, așadar, oameni mai raționali decât alții, ci doar oameni mai incompetenți în raționare decât alții. Are sens să spui că unii oameni sunt mai proști decât alții.

Dacă distingem, cum a făcut-o Kant, între două facultăți de gândire, sau două familii de competențe cognitive, numite intelect, respectiv rațiune, atunci putem distinge două forme de incompetență corespunzătoare. Schopenhauer a distins în chipul acesta tâmpenia (Dummheit), care este incapacitatea de a vedea legături cauzale, deci de a se servi de intelect, de prostie (Torheit), care este incapacitatea de a se servi de rațiune în ordinea practică[11]. Schopenhauer pare să vadă în aceste forme de incapacitate expresiile unei infirmități, a lipsei înnăscute de minte, datorată unei configurații nefericite a creierului. Dacă acceptăm însă teza egalității puterii de a judeca în toți oamenii, devine limpede că incapacitățile sunt expresii ale incompetenței, nu ale limitărilor naturale. Ceea ce nu înseamnă că limitarea naturală a inteligenței nu este o realitate. Însă aceasta nu ar trebui numită prostie, ci, dacă ne luăm după dicționare, netoție sau neghiobie.  Poți fi din fire neghiob sau din născare nătărău, însă prost devii. Dacă în practică netotul și tâmpitul se confundă, în teorie ei ar trebui distinși, cum distingem neînzestrarea de nepricepere.

Existența nătărăilor ne trimite să ne întrebăm asupra cauzelor prostiei. Pentru ce motiv competența de a se servi de mintea proprie nu a fost dobândită? Neghiobia pare să sprijine ideea că, în unele cazuri, limitele naturale împiedică dobândirea acestei competențe. Omul insuficient de inteligent, nătărăul, nu poate învăța cum să se servească de rațiunea lui. El devine în mod fatal tâmpit sau prost, dând impresia că îi lipsește minimul de minte, că n-are minte nici cât o găină. În alte cazuri, însă, factorii sociali fac ca oameni care nu sunt neghiobi să sfârșească proști. Încă în alte cazuri, indivizii înșiși, care nu sunt nici netoți, nici defavorizați, sunt răspunzători pentru propria lor prostie. Orice competență se deprinde prin eforturi de a o pune în practică, la fel și competența de a te servi de propria rațiune. Cel care nu face la vreme efortul de a se servi de rațiune, de a cultiva și exersa întrebuințarea acesteia, poate pierde uzul ei și deveni prost. Societatea noastră pare să permită mai mult ca oricând această trândăvie intelectuală conducătoare la prostia veselă.

Înțelegerea prostiei ca competență de a se servi de propria rațiune permite explicarea unui fapt ușor de constatat: foarte mulți proști își ignoră complet condiția și nu ar putea înțelege că sunt proști, chiar dacă cineva ar face efortul de a le arăta acest lucru. Aceștia nu pot face distincția între prostie și competență rațională, deci nu pot constata lipsa acestei competențe la ei înșiși. Mai grav, nu recunosc această competență la cei care au dobândit-o. Doi psihologi americani, D. Dunning și J. Kruger au făcut cercetări experimentale asupra acestei tulburătoare tendințe a incompetenților de a-și supraestima competența[12], și a celor foarte competenți de a și-o subestima. Rezultatele lor, pentru care au primit premiul IgNobel, dar care se bucură de mare popularitate, sugerează că Averroes avea într-o mare măsură dreptate, întrucât discuția rațională cu proștii nu poate avea sorți de izbândă. Nu numai că aceștia nu vor înțelege ce li se argumentează, dar nici măcar nu vor înțelege că nu înțeleg. Nu vor accepta că nu raționează bine, pentru că distincția dintre a raționa bine și a nu raționa bine nu are niciun înțeles pentru ei. Nimeni, zicea La Fontaine, nu este destul de inteligent pentru a convinge un prost că este prost.

Pentru a le câștiga asentimentul, atunci când ceva important depinde de colaborarea lor, trebuie folosită retorica. Procedeul pare însă imoral, întrucât vizează manipularea proștilor, tratarea lor numai ca mijloace. Pentru a evita într-o oarecare măsură imoralitatea, singura soluție este votul democratic, cu condiția ca numărul proștilor să nu-l depășească pe cel al celorlalți. Democrația este singurul mijloc non-violent și moral de a-i învinge pe cei pe care nu-i poți convinge, este deci singura protecție împotriva consecințelor politice devastatoare ale prostiei, cu condiția ca demografia să dea o mână de ajutor și ca proștii să voiască să joace jocul democratic. În momentul în care proștii sunt câștigați de idei antidemocratice, prostia se pregătește să triumfe în societate și să aducă cu ea o întreagă cohortă de catastrofe pentru toată lumea: nu trebuie să uităm că, după Cipolla, acțiunea prostească înrăutățește situația pentru toți, inclusiv pentru proști.

În ultimă instanță, prostia ridică întrebarea asupra importanței bunei întrebuințării a rațiunii. De ce ar trebui să conteze că unii o întrebuințează cu competență, iar alții nu? Sigur că cei care au o competență o consideră importantă și au tendința să-i judece pe ceilalți în funcție de gradul în care posedă și ei această competență. De pildă, unul dintre pionierii arheologiei submarine, atunci când a învățat să sudeze sub apă, îi judeca pe toți în funcție de abilitatea lor de a suda sub apă[13]. Însă se prea poate ca pentru cei care nu posedă competența respectivă importanța acesteia să pară nulă. De ce competența în întrebuințarea rațiunii ar fi preferabilă incompetenței?[14] Și de ce ar trebui privilegiat punctul de vedere al celui competent în utilizarea rațiunii? De ce să nu fie prostul măsura lucrurilor, a celor care sunt importante, cum că sunt importante, a celor neimportante, cum că nu sunt importante? Cred că nu se poate răspunde mai bine decât a făcut-o John Stuart Mill: „niciun om inteligent nu ar consimți să fie preschimbat într-un imbecil […] este mai bine să fii un Socrate nemulțumit decât un imbecil mulțumit […] Iar dacă imbecilul […] este de altă părere, este pentru că nu cunoaște decât o latură a chestiunii. Cealaltă parte a comparației le cunoaște pe amândouă”[15]. Observația lui Mill este complementară celei a lui Descartes: dacă nimeni nu se plânge că nu are suficientă rațiune, nimeni nu-și dorește să aibă mai puțină decât are. Orice om care a avut câteva accese de prostie în viața lui – adică orice om tout court – privește perspectiva de a deveni în mod permanent atât de prost pe cât a fost în momentele sale cele mai rele ca pe o catastrofă. Această oroare universală de prostire arată suficient de clar că e mai bine să nu fii prost decât să fii prost.

[1] Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei (1511), trad. Robert Adam, Antet, 2003.
[2] In Despre limită, Humanitas, 1994.
[3] Simtagmă datorată lui P. Bourdieu, in Questions de sociologie, Minuit, 1980.
[4] S. Mullainathan, E. Shafir, Scarcity: Why Having Too Little Means So Much, Times Books, 2013.
[5] Bogăția națiunilor (1776), V, 1.
[6] Despre democrație în America, vol. 2 (1840), partea a II-a, cap. 22.
[7] Cf. D. Losurdo, Contraistoria liberalismului (2005), trad. Alex Cistelecan, Tract, 2016.
[8] Legile fundamentale ale imbecilității umane (1976), trad M. Fulgeanu, Humanitas, 2014.
[9] Cuvânt hotărâtor (1179), trad. G. Grigore, Kriterion, 2001.
[10] Discurs despre metodă (1637), partea I la început.
[11] Lumea ca voință și reprezentare (1818), cartea I, §5.
[12] „Unskilled and Unaware of It: How Difficulties in Recognizing One’s Own Incompetence Lead to Inflated Self-Assessments”, Journal of Personality and Social Psychology, 77 (6/1999): 1121–1134.
[13] R. Sténuit, Lumile tainice în care m-am scufundat (1988).
[14] În ce privește utilizarea pumnilor, de pildă, este vorba de competență și incompetență în perspectiva scopului de a învinge un adversar lovindu-l cu pumnii. Nu sunt sigur că competența de a lovi un om cu pumnii valorează mai mult decât incompetența. De asemenea, mi se pare că incompetența de a mânui armele este, în cazul unui civil, mai valoroasă decât competența, dacă scopul bunei mânuiri a armelor este să rănești cu eficacitate sau să ucizi cu ușurință pe cineva. Este limpede că o competență este mai valoroasă decât incompetența numai dacă scopul în care este dezvoltată este moralmente bun, adică moral. Care este scopul final al întrebuințării rațiunii și în ce măsură este el bun?
[15] Utilitarismul (1863), cap. II.