Nu sunt cronicar de treatru. Din acest motiv, ce urmează să scriu reprezintă o perspectivă subiectivă. Ca abordare, plec de la o interogația care, probabil, este în mintea oricărui scriitor profesionist de cronică de teatru: cum ar trebui să fie scris un asemenea text, astfel încât ceea ce spui să nu povestească piesa, să nu o descrie. Altfel, pe fugă și sub urgențele care ne condiționează viețile într-un ritm alert și pragmatic, pentru ce altceva ar mai merge cineva la teatru, de vreme ce poate citi o cronică?
Sarcina mea, însă, e ușoară. Această piesă nu poate fi povestită. Dar poate fi, e necesar să fie, reflectată, trăită, experimentată în mod propriu de fiecare dintre noi. Asta dacă avem disponibilitatea unui exercițiu interior, sau a ruperii din alergarea cotidiană, sau – de ce nu – a unei experiențe terapeutice prin artă!
Întregul spectacol este construit ca arheologie a sufletului. În fapt, exercițiul interior și experiența terapeutică reprezintă scopul spectacolului, cauza inițială și cauza finală a acestuia. Am fost invitați să căutăm acea dispoziție pe care o aveam aproape instinctual în copilărie, atunci când ni se citeau povești. Acum, însă, răspunsul la invitație trebuie făcut conștient, trebuie căutat și menținut în mediul dat de sala de teatru, unde, până una alta, există actori și spectatori. Dar acest mediu își dezvăluie condiția privilegiată dacă găsești dispoziția de a fi parte la desfășurarea poveștii. Numai în acest fel vei avea una din revelațiile care te vor însoți ceva vreme după încheierea „spectacolului”: atunci când ți se citește o poveste, nu mai există distanțe ci locuri, nu mai există timp, ci durată, nu mai există scena și sala, actorii și spectatorii. Există doar povestea… Această poveste care, așa cum este spusă, mărește totul sub o lupă cu totul specială – a sinelui, care înțelege că viața este încercare și alergare de umplere a golului… cu dramele ei de tot felul, cu reușitele și eșecurile, cu bucuriile și tristețile ei…, cu suișuri și coborâșuri.
Povestea este despre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Adică despre viață? Sau despre moarte? Sau despre amândouă? Aș spune că despre niciuna dintre ele. Este o poveste a sinelui – prima revelație – și a fiecăruia dintre noi, care, în propria alergare, alături de celălalt și împreună cu celălalt, este în căutarea sensului și umplerea golului… cred că acesta este motivul pentru care actorii citesc fragmente ale textului, ale aceluiași text care curge neîntrerupt, doar cu ușoare volute și sincope special alese. Este a doua revelație: actorii nu întruchipează personaje, ei sunt propriile lor voci și priviri – și atât. Actorii sunt ei înșiși, care devin noi înșine… fiecare dintre noi suntem și devenim parte și întreg din povestea aceasta a sinelui.
Suntem cei care acum ascultăm și suntem în povestea care se toarce fără voia niciunuia dintre noi… Veți vedea că, pe scenă, chiar actorii ascultă povestea – toate se petrec în vederea și auzul tuturor și totul este manifestare a ceva non-individual – asta pentru că, ne amintim, actorii nu mai sunt doar actori, spectatorii nu mai sunt doar spectatori…
Este povestea oamenilor care sunt „doar viață”, doar umplere, doar sens.
Este povestea vieții pândită și urmărită de moarte.
Și, până aici, am mai înțeles un lucru: că fiecare dintre noi purtăm în sine, de la naștere până la moarte, demnitatea omenescului care se zbate să devină împărăteasă (anima) și împărat (animus). Și această demnitate le spune celorlalți: „Sunt aici!, asemenea vouă, a celor care alergați după viață și vreți să dați viață și să lăsați ceva în urma voastră. Pentru că toți ne dorim să devenim propria noastră poveste care să fie spusă de către cei ce ne urmează!” Cu atât mai mult se vede acum că povestea este a sinelui care vrea să fie auzit și văzut!
A treia revelație: se suprapun planurile. Dar, oare, nu cumva se întâmplă asta pentru că lumile se suprapun? Lumea tuturor vârstelor omului, cu lumea teatrului ca poveste, lumea scenei care se proiectează nu doar în fața spectatorului ci în proiecție– pentru ca toate să se unifice în singura lume care există și are consistență în sine: lumea omului. Realul și imaginarul se suprapun. Nu știu în care moment al poveștii începe să se întâmplă asta. Poate chiar de la început, când auzul îți este invadat de ritmul alert al cuvintelor, ritm care este susținut până la sfârșit, aerul este tras în piept cu pofta celui care se apucă de viață și vrea să o alimenteze – hiperoxigenarea nu se întâmplă doar în planul biologic, metabolismul care însoțește povestea cuprinde amețitor sinele – un prieten care a văzut spectacolul mi-a mărturisit că era aproape să leșine! Povestea este metabolismul sinelui.
Actorii se dedublează: ei rămân actori, dar devin cititorii și ascultătorii de pe canapea, iar la un moment dat devin proiecții ale sinelui care ia chipul câte unuia dintre ei… un sine unificat în mai multe chipuri. De aceea cred că pe scenă nu se joacă teatru, ci este reconstruit un întreg univers psihanalitic – a patra revelație.
Povestea, așa cum e spusă, are o fractură. Dacă rămânem în planul metabolismului sinelui, fractura se arată în exclamația-sentință „Ce soarta crudă să nu mori!”. Această sentință este depășită rapid într-o altă afirmație de natură abisală: „Nu pot sa mor în lume!”. Omul nu poate muri în lume. Poate doar sa moară pentru lume sau împotriva ei. Dar întotdeauna în afara ei. Pentru că lumea, chiar dacă pândită la fiecare pas de moarte, este a vieții, iar moartea este și ea captivă în această lume pe care încearcă să o submineze dar nu poate nicicum ieși din ea. Și poate că nimeni dintre muritori nu poate muri pentru sine sau pentru altul și nici măcar nu poate fi prezent la propria moarte pentru că nu poate îmbrățișa lumea ca să o cuprindă cu tot cu moartea din ea.
În universul-metabolé al poveștii înțelegem cum căutarea nemuririi este pentru sine un chin. Și nu ar trebui să fie așa, pentru că „Ce soarta crudă să nu mori!”. În acest metabolism pe care regia și textul reușesc să-l arate, actorii devin doar voce, spectatorii devin doar auz. Însă, în ciuda faptului că totul se petrece în voce, auz, text, scenă, proiecție, totul e redus la o esență fără dimensiune, până într-un moment când totul devine lumină, multă lumină. Orbitoare. Pentru că suntem în Tărâmul acela, căutat și pentru care fiecare dintre noi suferim și la care fiecare dintre noi năzuim. „Valea plângerii este locul care nu era..”, iar Făt-Frumos devine valea plângerii pentru că noi devenim însăși Valea…
Metabolé, adică!
Spectacolul reușește să scoată și să arate din poveste nu sensul, ci, mai degrabă înțelesul: avem în fața noastră și în noi ceea ce suntem: basmul memoriei și al uitării, singurele care dau sens fugii de moarte și căutării nemuririi. Este o în-scenare reflexivă, care te obligă să gândești și să dai dreptul unor întrebări să prindă formă în tine. Întrebări care, deopotrivă, închid și deschid. Acum chipurile încep să arate suferința – proiecția este covârșitoare, impactul prea puternic. Acum fiecare chip devine suferință, în chinul ființei care stă să se nască sau stă să moară. Ființa scrâșnește – luați sensul propriu al cuvântului! – povestea ajunge să fie strigată, vocile urlă, semn că ceva stă să iasă din sine, Făt-Frumos din propria viață, universul din proptelile sale. Și povestea stă să iasă din propria poveste. Cu un scrâșnet, cu o mușcătură din sinele prea plin și prea gol de nemurire. Realul și imaginarul nu mai pot fi disociate fără să fii străbătut de îndoieli, pentru că imaginarul s-a insinuat de la început, insesizabil, precum ispititorul… ca să pună stăpânire. Ești luat într-acolo cu tot cu scenă, cu tot cu sală, cu actori, cu spectatori… Ni s-a spus de la început asta, dar, evident, nu aveam cum să înțelegem: Suntem, fiecare dintre noi, o poveste! – a câta revelație e asta?
A doua fractură și ultima revelație este aceasta: basmul este povestit de moarte. Ea nu e doar personaj, ci e însuși povestitorul. Dimensiunea imaginară, cea în care sălășluiesc arhetipurile și universul este metabolé iar singurul personaj și actor rămâne sinele (Făt- Frumos) în căutarea-de-sine (procesul de individuație – Jung) – dimensiunea imaginară face din teatru o poveste sacră, hipnotică, a cărei mantra recurentă este numătătoarea de la 1 la 5 – împotriva celor cinci simțuri pe care trebuie să le reducem fenomenologic, sau magic, sau mistic pentru a putea să rămânem față în față cu noi înșine.
Ceea ce mă conduce către interpretarea ultimă. Morții i se oferă cuvântul abia în ultima clipă, când ea trebuie să spună povestea sinelui – clipa când sinele este încolțit și strigă să fie lăsat să povestească el, căci până acum a fost într-o continuă căutare, alergare, consumare… Pentru că doar în această ultimă clipă moartea poate vorbi, clipa aceasta trebuie dilatată așa încât să poată fi spusă întreaga poveste – de aici ritmul alert al lecturii, impus de undeva de dincolo. Rupt din când în când de mantra celor cinci numere – simțuri, asemenea semnalelor care tresar pe un monitor ca să ateste că viața încă mai pâlpâie în noi. Clipa devine poveste iar noi am stat preț de o clipă față în față cu noi înșine!
Această a doua ruptură sur-vine la sfârșit, când este necesară întoarcea din călătoria – poveste și reașezarea fiecăruia dintre noi în lumea-de-deasupra, adică urcușul din adâncul – abis al sinelui sau coborâșul din imaginarul – înalt al spectacolului – creație. Cu această piesă teatrul se revelează ca idee care, pentru a prinde carne, are nevoie de unitatea dintre text și viziunea regizorală. Tocmai de aceea, textul vine după regie. Pentru că textul nu e doar o poveste iar povestea este un pretext plecând de la care textul crește aproape natural. Ceea ce rezultă din unitatea regie-text este cu totul ne-natural, adică nu mai ești lăsat în umbra naturii, ci ridicat la semnificația ei.
Iar spectacolul nu mai e doar atât, ci teatru therapeutic: e poveste – flux în care respirația își ia resursa vitală din altă parte și din altceva decât oxigen.
Și exercițiu de psihologie abisală.