Când ochii se închid

Nu știu de-i vis, de-i amintire
Sau de-i aievea întâmplarea,
Nu știu de este amăgire
Sau realistă arătarea.
Dar am în minte de o viață
O bântuire neuitată,
O-nfățișare ca de ceață,
Fără culori, neconturată.
O față-i netedă, plăcută
Și animată de lumină,
O alta-i aspră, sumbră, slută,
Cu ghimpi de smoală și rugină.
Reprezentarea atractivă
E succedată fugitiv
De partea hâdă și nocivă,
Ce mă-nfioară eruptiv.

Templu

Am trupul asemeni unei biserici încuiate,
Cu ziduri reci și galbene, ca de ceară, pe afară
Și cu un interior înălțat spre cer și colorat.
Cu chipurile blânde ale celor dragi
Trecuți prin viața mea pictate pe pereți
Și cu înfățișarea părinților mei
Cinând în taină cu sfinții care i-au ajutorat
Sculptată pe Porțile Minunate,
Sub milostiva arătare a Dumnezeului treimic,
Făgăduitorul mântuirii.
Aici trecutul se-mpletește cu prezentul
Într-un viitor continuu.
Inima-mi bate puternic, ca un clopot,
Apoi mai intens și mai repede, ca o toacă,
Până devine un imn psalmic ce tremură în geamuri
Și se scurge cu stropi rubinii de lumină fierbinte.

Ancestrală

Aici este cea mai verde grădină
Creată vreodată de Dumnezeu.
Este atât de verde și de crudă,
Încât mustește și răcorește etern.
Peste verdeață sclipesc curcubeie
Cu raze în toate nuanțele verdelui.
Din cer coboară scări de lumină verzuie
Ce se preling pe deasupra apelor vii,
Ca un Duh pogorât peste frunze de smochin.
Aici se împletesc armonios tulpinile verzi
De măslin, chiparos și cedru cu lemn cinstit,
Iar în mijloc stau pomul vieții și pomul cunoașterii,
Presărați cu iarbă verde și nestemate verzi la rădăcină:
Crisolit sticlos, malachit diafan și jad criptocristalin,
Aventurin scânteietor, zircon adamantin și turmalină de sidef.
Îngenunchez în vegetație, închid ochii și cobor în inimă,
Ca să mă rog singur deoparte, în ascuns, acoperit de vivianit:
Părinte celest, slăvească-Te toți oamenii, așteptăm stăpânirea Ta,
Ne dorim cerurile și cele din ceruri, toate după cuvântul Tău,
Dă-ne hrană trupească și sufletească de care avem nevoie astăzi,
Judecă-ne și ne iartă după cum judecăm și iertăm și noi pe aproapele,
Ferește-ne de lupte și de încercări, căci Tu ești Împăratul și la Tine e Puterea,
Și a Ta este stăpânirea, și toți Ți se vor supune, și nimeni nu Ți se va împotrivi.
Slăvit să fii de toată creația, preamărit de toate vietățile, glorificat de eternitate. Așa să fie!

Utrenie

Slăvit fie Numele Tău
Că m-ai deșteptat,
Mi-ai trezit inima,
Mi-ai deschis ochii,
Și m-ai sculat din așternut.
Slăvit fie Numele Tău
Că în ziua a șaptea
Mi-ai îndreptat picioarele
Spre Biserică,
Spre templul sfânt,
Altarul Tău,
Locaș de închinare,
Spre Trupul lui Hristos
Și Cerul pe pământ.

Anii ca iarba trec

Sunt la Biserică.
Sau la mănăstire.
Este sâmbăta morților.
Sau e Duminică.
Spun o rugăciune.
Sau aprind o lumânare.
Astăzi s-a născut mama.
Sau astăzi a murit.
Când am văzut-o ultima oară?
Când am fost la cimitir?
Din anul curent
Scad anul 1954 după Hristos.
Sau anul 2007 după Hristos.
Și aflu câți ani a susurat fericirea.
Și de câți ani sunt orfan.

Nu am orgoliu auctorial

Nu am orgoliu auctorial,
Când scriu cuvinte-n loc să le vorbesc,
E-un fel timid în care le exprim,
Clădind idei, strigând cu buchii mute.
Prefer să tac și noaptea vreau să dorm,
Căci ziua e prea multă gălăgie.
Mi-e frică de cuvânt, de forța lui,
Prefer să stau în umbra lui șoptită
Și glasul meu tăcut să îl ascult,
Când scriu, citesc și când mă rog în gând.
Mă tem de-njurături și de blesteme,
Nu vreau s-aud obscenități vocale,
Tăcerea-i somn, iar somnul e visare,
Visez cuminte litere și psalmi,
Căci literele scrise sunt icoane,
Imaginea cuvântului rostit.

Anostă e plimbarea pe pământ

Anostă e plimbarea pe pământ,
Mai suportabilă-i călătoria-n gând.
Căci viața noastră toată se împarte
În viața mamei și a mamei moarte.

Pentru despătimire – pătimește

Sclav al oamenilor,
Rob al lui Dumnezeu.
Umilit de lume,
Umil în fața Lui.
Nedreptățit de umanitate,
Căută dreptatea divină.
Rabdă grija lumească,
Râvnește viața îngerească.
Ostenește-te în toate zilele,
Ia jugul și povara Crucii.
Pleacă grumazul, ca necuvântătorul,
Ca să poți fi oaia turmei Sale.
Alege calea îngustă și strâmtă,
Iar singura ta demnitate să fie credința.
Căci Hristos Și-a dus crucea,
A purtat coroană de spini,
A fost străpuns de suliță și cuie,
A băut oțet și vin cu fiere,
A fost bătut, vândut și judecat
Și I-a cântat cocoșul de trei ori.

Nu-s trubadur, aed sau grămătic

Nu-s trubadur, aed sau grămătic,
Azi, fericit, mă-ndrept spre casa ta.
Trăiesc acum, înamorat, viața-ți
Și alte vieți nu vreau să știu aievea.
Iubirea mea mă amețește foarte
Și părul tău e dor și mângâiere.
Nu vom vorbi, vom respira-n tăcere
Și vom privi vrăjiți sclipirea apei,
Vom auzi cum stele cad din ceruri
Și vom ofta adânc, ca-ndrăgostiții.
Eu voi iubi cu-ntreaga mea simțire,
Iar tu vei întreba de toate cele.
Căci eu iubesc, iar tu aștepți răspunsuri
Și cauți să-ți explic despre credință.
Dar voi pleca iubind cu amețire,
Strângându-te la piept, spre despărțire.
Și voi păși în prima parohie
Ca să aduc pioase mulțumiri.
Aici pendulul ceasului e mut
Și timpul se oprește-n veșnicie.
Tu vei rămâne singură-n tăcere
Să meditezi agnostic la destin.
Eu voi iubi, voi crede și lupta,
Orfan, creștin, înamorat și singur.
Eu cu iubire, tu cu întrebări,
Eu cu credință, tu cu frământare.

Nu am nimic

Nu am nimic și nici nu îmi doresc,
Căci ce primesc deloc nu-mi aparține.
Nu am nimic și nici nu îmi doresc,
Că ce-aș avea aș pierde negreșit.
Nu am nimic și nici nu îmi doresc,
Că nu-i nimic ce pot lua cu mine.
Nu am nimic și nici nu îmi doresc,
Căci totu-i vânt și fum, și amăgire.
Nu am nimic și nici nu îmi doresc,
Căci vai de cei cu bogății deșarte.
Nu am nimic și nici nu îmi doresc,
Gol m-am născut și gol mă voi întoarce.
Nu am nimic și nici nu îmi doresc,
Căci Domnul dă și Domnul ia talantul.
Nu am nimic și nici nu îmi doresc,
Doar scriu cuvinte și mărturisesc.
Nu am nimic și nici nu îmi doresc,
Eu doar slăvesc și binecuvântez.