În a.normal, roman publicat în colecția Biblioteca de proză contemporană a Editurii Litera, Andrei Velea ne lasă să întrevedem ceva din motivațiile sale intime. În primul rând pentru că poate, în al doilea rând pentru că are timp, iar în al treilea rând pentru că vrea să răspundă la Ce mai faci? și altfel decât cu Bine. Iar răspunsul e anormal de primitiv: Sex. E tot ce ne-a mai rămas. De ce ieșim în oraș? De ce ne căsătorim? De ce divorțăm? Ce căutăm în general? Andrei Velea a scotocit febril după un răspuns prin sacul gol al timpului nostru. Intrat cu totul în el, a zvârlit afară ceva budism, ceva tantrism, ceva psihologie, câteva titluri de filme, muzică, ceva politică și, bineînțeles, filosofie: E tot ce a mai rămas! Din acest punct de vedere, a.normal este un roman realist. Mai puțin realist este faptul că eroii săi (Bogdan și Daniela, secondați de o sumă de figuri dintre care cel mai interesant este omul trimis să monteze priza) reușesc să își camufleze teama de nimicnicie în tot felul de metafore și agonii savante ca ipostasuri animus și anima ale autorului însuși, contaminându-ne cu tribulațiile lor compulsiv-sexuale justificate de teorii psihologico-budiste ale fluidității eului. Sexul este drogul prin excelență în această casă de toleranță, în care, după cum sugerează – și nu fără temei – autorul, s-a transformat lumea.

Aflat la a doua tinerețe, Bogdan își câștigă dreptul de a amprenta planeta cu CO2 pritocind programe destinate automatizărilor într-un Galați până la care nu ar mai fi mult. Bogdan are idealuri politice și dorințe care țin de rutina câtorva plăceri (sex, socializare, lectură). El deschide gura îndată ce noi, ca cititori, deschidem cartea, adresându-ni-se pe un ton care ar ilustra o întâlnire, undeva, într-un pub, la o bere (unde sunt cognacul și cafeaua cu dichis, de altădată, adică ce ne trebuie, cum ar spune Eliade?). Bogdan, care se suspectează de anormalitate (de unde nesfârșite introspecții cumva neverosimile la un caracter mai degrabă spontan), își povestește viața sexuală marcată de căsătoria cu o Mădălină, apoi de adulter și divorț. Bogdan suferă, se judecă cu asprime, dar se îndreaptă spre soluția practică în asemenea cazuri: altă halbă, altă femeie, altă baterie. Și, cu toate că nu-i un om religios (decât prin tradiția căreia îi aparține), găsește în filosofia budistă explicația nefericirii sale consumate ritualic.

Între timp, abia momit în postura de confesor anonim, în anticamera notarială a eliberării de celălalt (tranzitată de personaje pitorești și de conjugale perspective către ceea ce a precedat momentul), cititorului îi zboară pur și simplu scaunul de sub șezut, proiectându-l … într-un reportaj despre cât de mult s-a schimbat Galațiul, ca să fie strivit apoi cu o scenă de autentic stradal picată din cer senin, în care, între un Iaso, coaie, hai că ai pus botul! și un Baftă, șmechere, te pup pe portofel, inoportunul Mișu își verifică umorul de polițist pe spinarea lui Bogdan. Este ceva în stilul androidului Data din Star Treck în efortul său de a deveni mai uman. Și numai Dumnezeu știe cât de normală ar fi fost o asemenea întâlnire: pe lângă faptul că din gura unui Mișu android această explozie de vulgaritate artificială ar fi fost aplaudată ca foc de artificii, profesia lui Bogdan, de inginer programator, ar fi părut mai bine justificată prin reiterarea mirajului narcisistic din Odiseea spațială 2001, în care omului nu-i mai este permis să facă nimic din ceea ce, în accepțiunea mașinii, ar putea compromite omul.

Prima parte a romanului denotă mai degrabă o imaginație de regizor ritmată cu pedanterii didactice (,,Mă simțeam ca-n Porțile percepției a lui Huxley, cartea care a inspirat toată generația hippie și a dat numele formației The Doors”; sau: ,,Era cinci noiembrie a doua zi și de abia ne uitaserăm la V from vendetta, film inspirat de anarhistul englez Guy Fawkeas, cel care a vrut să arunce în aer clădirea Parlamentului Britanic în 1605 și care a inspirat celebrele măști folosite de hackerii de la Anonymous”), în vreme ce panseul interior filează din când în când între tonul referatului și infatuarea omului beat: ,,Credința că sufletul există e principala sursă a nefericirii, ne explică înțelepții budiști”; sau: ,,Pentru noi, creștinii, e de neacceptat asta, sufletul este etern. Nici psihologii noștri nu sunt cu toții de acord, pentru ei sinele e nucleul dur ce trebuie apărat cu orice preț. Cu o concesie: Carl Rogers. În psihologia lui Carl Rogers, sinele există, dar nu este acel bulgăre dens împrejurul căruia să desfășori atâtea strategii de apărare, ci, fluid, el se disipează, se dizolvă în experiențele vieții. E o intuiție fundamentală pe care a preluat-o de la frumosul nebun, existențialistul Soren Kierkegaard”. Da, Bogdan s-a îmbătat – dar când?

În fine, cu toate derapajele stilistice, prima parte rezistă, finalizată cu o frază excelentă care ar fi trebuit să dea nota dominantă și să fie fraza de început a romanului: ,,Mădălina se păruia cu o descreierată de la celălalt miting de protest când am sărutat-o în mijlocul furtunii ca să se calmeze. Un fotograf  ne-a surprins și a devenit poza fanion a acelor proteste. Mii de distribuiri în mediul virtual  și mesaje de felicitare  din toată țara. Așa a devenit relația noastră oficială, fiindcă nici cei de la partid nu știau că suntem împreună”. La fel de bună ca deschidere și captatio benevolentiae ar fi fost și următoarele versuri: ,,Mașinile, inteligente. Gerul, sticlos. Mă simt concret și viu. Cerul, albastru curat. (…) Eram frumoși și normali atunci, prinși în dragoste și implicări sociale. Nervi abstracți dau să se înfiripe. Un nod în gât mă face să inspir adânc aerul tare din apropierea Dunării”.

Dar, să revenim la suflet și la problema eului. Orice ar spune Carl Rogers, ori Soren Kierkegaard, experiența atestă următorul paradox: cu cât mai multe beri, cu atât eul va refuza să se dizolve, ba chiar își va înălța strigătele cocoșești peste ogradă și chiar peste sat, în orice caz peste cele 19 propoziții ale lui Carl Rogers despre raportul individ-univers, dintre care le vom cita numai pe primele cinci, pentru mai buna înțelegere a anormalității lui Andrei Velea: 1. All individuals (organisms) exist in a continually changing world of experience (phenomenal field) of which they are the center. 2. The organism reacts to the field as it is experienced and perceived. This perceptual field is „reality” for the individual. 3. The organism reacts as an organized whole to this phenomenal field. 4. A portion of the total perceptual field gradually becomes differentiated as the self. 5. As a result of interaction with the environment, and particularly as a result of evaluative interaction with others, the structure of the self is formed—an organized, fluid but consistent conceptual pattern of perceptions of characteristics and relationships of the „I” or the „me”, together with values attached to these concepts (Client-centered therapy: Its current practice, implications and theory, London 1951, https://en.wikipedia.org/wiki/Carl_Rogers#Nineteen_propositions). Deci, dacă sufletul nu pre-există, ci rezultă ca reacție a unui organism individual la mediul aflat în continuă transformare, atunci nici Bogdan, nici Mădălina nu au greșit. Ei sunt părți ale lumii aflată în continuă prefacere. Doar că nu se mai suportă. Mădălina, mai realistă, știe că totul s-a terminat. Bogdan încă încearcă, doar pentru a da în gropi și a stimula ura legitimă a deja fostei partenere. Deși n-o auzim pe Mădălina (ceea ce este nedrept), totuși nu putem să nu-i dăm dreptate în ciuda lui Bogdan și a naivităților sale livrești. Mădălina știe, pentru că femeile pur și simplu știu. Bogdan are nevoie de argumente care să-i aprindă din nou lanterna magică, iar un discurs al Mădălinei ar spulbera farmecul acestei naivități pe care autorul o vrea explorată până la ultimele consecințe.

În Galațiul anilor 80, în cartiere precum Micro 19, copilăria foșgăia în întunericul spiralat al blocurilor-turn: îți trebuia lanternă, deci aveai nevoie de baterii. Așa încât, procurarea bateriilor, care să-ți dea putere asupra întunericului programat la ore fixe de către Partid, era puternic-motivațională. Pentru Bogdan (copil al comunismului) femeia este o baterie, o metaforă a autonomiei și a libertății în întunericul lumii fără nici un dumnezeu. Când bateria i se termină, Bogdan se conectează on line, compulsiv și provizoriu, la alte surse de energie cu conotații sexuale, pentru că, până și în întunericul cel mai deplin, tot îți mai rămâne bucuria propriei sexualități. Apoi o descoperă pe Daniela, cu care, crede el, o înșală pe Mădălina. Nu o înșală, ci doar o înlocuiește, la fel cum Daniela își înlocuise și până la el, cu nenumărați anonimi, resursa propriului soț consumată în actul procreării căutând, ca în întunericul comunist, tehnici de eficientizare a bateriei, tehnici tantrice, de amânare indefinită a orgasmului (ținta predictibilă spre care personajele romanului accelerează constant), adică a singurului obstacol, pe cât de natural pe atât de paradoxal, în calea fericirii (plăcerea supremă sau suspendarea conștiinței timpului prin identificarea cu o singură notă muzicală, cea mai pură și mai înaltă, a propriei ființe, este zidul implacabil pe suprafața căruia oamenii se văd proiectați sub formă de zoaie în urma efortului de a-și dovedi că există).

În a doua parte, uzul persoanei I se transferă Danielei, partenera lui Bogdan întru adulter, care ia povestea de la capăt, într-o apologie lirică a conceptului de ”parașută”. Deși întâmplările povestite s-au mai auzit, ele nu plictisesc din moment ce sunt redate în spiritul lor. Culmea este că vocea auctorială este mai convingătoare în ipostaza sa feminină decât în cea masculină. Andrei Velea este mai convingător ca Daniela decât ca Bogdan. Pesemne, în structura personalității sale, anima e mai puternică decât animus. Spre deosebire de Mădălina (un zombie sexual), Daniela are motivații umane: ceea ce o face să coboare în infernul căsătoriei este dorința de a avea copii (nu există altă dovadă a atașamentului unei femei pentru un bărbat decât dorința ei, exprimată, de a-i naște copii). Cu Daniela se poate, prin urmare, discuta. Doar că, în compania unui soț absent, nu înțelege decât limbajul sexual.

Soțul Danielei, la fel cu electricianul deja pomenit, este un personaj interesant prin tăcerea sa, prin recluziunea în fața televizorului și a dozelor de bere. Ce gândește el, ce simte? N-o vom putea decât presupune. În ce ne privește, l-am auzit răsuflând ușurat în sinea lui de individualitate organică, în vreme ce Daniela intra sau ieșea din casă, după caz, în vârful piciorușelor ei adulterine. Un om de o calitate superioară, un om cult (cum este prezentat chiar de către Daniela, care-i redescoperă farmecul cu prilejul unui grătar) ar fi neverosimil să zacă fără reacție (era să zic erecție… fără să fi suferit o comoție cerebrală vreau să zic) în vreme ce nevastă-sa își face de cap cu cine apucă. El are reacții, are o viață interioară bogată pe care (și tocmai asta îl face atât de interesant) nu o manifestă. Iubind-o pe Daniela, dorește el să o lase liberă tocmai pentru că o iubește? Așa sună leit-motivul acestui roman: ceea ce iubești lași liber. Dar cine lasă liber ceea ce iubește? Dumnezeu însuși este gelos pe cei pe care-i iubește. De ce soțul Danielei nu este contaminat de această febră adulteră? De ce Bogdan însuși nu eșuează în fața unui televizor, sau a internetului, pradă băuturii? În ciuda acestor inconsistențe, Andrei Velea reușește pe alocuri să-și prindă cititorul în visul timpului fără repere, acolo unde, dedându-se actului povestirii, dezinstrumentalizează limbajul, îl scoate din aria sa utilitară și îi pune în valoare natura mercurială.

Cele mai inspirate pagini le reușește Andrei Velea prin vocea Danielei, încă lingându-și degetele după Insuportabila ușurătate a ființei (,,în poezia de dragoste a tuturor  timpurilor, femeia dorește să primească greutatea trupului bărbătesc. Cea mai mare greutate este totodată imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea este apăsarea, cu atât viața este mai legată de pământ, mai reală, mai adevărată” – Kundera, în traducerea noastră), dar fără a cădea în pastișă: ,,Îmi amintesc un citat din Sfântul Augustin, parcă. Spunea cam așa: Iubirea mea e greutatea mea; prin ea merg oriunde merg. Nu știu dacă mi-l amintesc perfect, dar e ceva pe aproape. Am o amintire legată de acest citat. Îmi plăcea, atunci când făceam dragoste, să se lase cu toată greutatea asupra mea. Mă încânta asta. Îi spuneam: Ești singura greutate pe care o suport. Nu știu dacă ăsta o fi sensul acelui citat … Ortega Y Gasset voia să explice ceva legat de faptul că iubirea este precum gravitația, că atrage ca un magnet acea persoană, curgi firesc către ea, tinzi să te contopești cu ea. Uneori, explicațiile de acolo mi se păreau prea rigide. Trebuie să fii filosof să spui obiectul iubirii, în loc de iubit, sau iubită, în loc de el sau ea… Dar treceam ușor peste asta, îmi plăcea mult cartea. Am reținut citatul de mai sus. Nu suportam nicio altă greutate, ci doar pe a lui. Îmi plăcea să remarc asta cu voce tare după ce făceam dragoste. El îndepărta toate punctele de sprijin și se lăsa cu tot trupul pe mine, lipindu-mă de așternuturi și făcându-mă să mă simt atât de împlinită”. Depășind frazarea sacadată a lui Milan Kundera, Andrei Velea ne prinde, iată, în poezia unor meditații care dau consistență introspectivă personajului Daniela (Insuportabila ușurătate a ființei dă impresia de sughiț, de început perpetuu, lectura transformându-se repede într-o vânătoare de citate de-a lungul unei povești căreia o preferăm pe cea din a.normal – de altfel, Kundera însuși s-a exprimat defavorabil despre propria carte, al cărei succes se datorează titlului, inspirat și el din La pesanteur et la grâce, a Simonei Weil, și mai ales ecranizării lui Philip Kaufman, cu excepționalii Daniel Day-Lewis și Juliette Binoche).

Confesiunea Danielei reprezintă prin stil și conținut al doilea element de rezistență al romanului a.normal și, totodată, climaxul acestuia, Daniela oferind o sumă de răspunsuri la întrebările lui Bogdan. Remarcăm în treacăt interesanta corespondență în oglindă între pasajele în care Daniela face psihologia justificativă a adulterului și cele din confesiunea lui Bogdan (Bogdan: ,,Înșelam dintr-un soi de răzbunare pe sine și pe toată situația în care ne aflam. Și nu ascundeam nimic, voiam să se afle”; Daniela: ,,Oricât de ciudat ar suna, am înșelat mereu cu motiv. (…) Am făcut mereu tot posibilul să se afle”).

Din multe puncte de vedere, a.normal sugerează un ecou literar la saltul în gol care este filmul Bitter moon (deși, la Andrei Velea, cititorul, culcușit de bine, de rău, în rolul voaiorului jurnalifer, sau al partenerului de chat cu înclinație narcisistă, este supus unui teribil tangaj între pub, ziar, sala de curs, cabinetul de psihoterapie, sau digresiunea filosofică). Ceva leagă însă, fundamental, cele două scenarii: anume naivitatea feroce a protagoniștilor, ingenuitatea lor sexuală comparabilă cu a oricărui patruped. Nici Nigel, eroul din ”Bitter Moon”, nici Bogdan, nu înțeleg nimic (deși e colosal cât pot să explice!). Roman Polansky, prin personajul Mimi, analizează tema iubirii dincolo de sexualitate. Dacă pentru Nigel, Mimi e o jucărie sexuală de care se plictisește în cele din urmă, pentru Mimi, Nigel este fericirea însăși. Mimi se dăruiește fără rest lui Nigel pentru că, pentru ea, timpul s-a oprit. Dar Nigel îi refuză acest rai numărând secundele și convertind involuntar iubirea ei în ură. Drept urmare, Mimi își distruge iubitul așa cum un pictor și-ar distruge opera când îi reflectă contrariul așteptărilor. Odată Nigel în scaunul cu rotile, Mimi îi dăruiește un pistol încărcat, pe care, deși în mâna lui, și-l destinase sieși. După confesiunea acestei fatale confuzii despre semnificația iubirii, Nigel o împușcă, punându-și apoi capăt zilelor (pistolul e preferabil căsătoriei din a.normal, iar glonțul, ca posibilitate de a amorsa un efect artistic, e preferabil divorțului). Dar nu pentru că, în sfârșit, ar fi înțeles-o pe Mimi, nu pentru că ar fi întrezărit perspectiva dedicației ei sexuale, ci din pură disperare, din neputința de a se mai supune unui iad pe care știa că-l merită. El o împușcă pe Mimi așa cum ar fi împușcat un câine rănit fatal de iubirea pe care i-o purta. Pentru el, iubirea era o simplă denumire a sexului. Pentru Mimi, era fericirea însăși privită din pragul sexualității.

Deși a văzut filmul, Bogdan nu a înțeles acest lucru. Nici Andrei Velea, din moment ce, prin intermediul Danielei, încearcă să dea sens compulsivității sexuale prin tehnici ,,tantrice” de amânare a orgasmului – cum ar veni… ca să nu ne plictisim după ce o facem o dată, sau de o sută de ori, mai bine să amânăm cât de mult plonjonul în zid, prin cele mai (a)normale experiențe sexuale practicabile. Cităm:

,,Nu ejaculase de aproape o săptămână și făcuserăm dragoste în fiecare zi. Tremura tot și aștepta semnalul meu, moment amânat îndelung de mine. Atunci m-a luat de mână și am intrat în cadă” – cu un autocontrol tantric demn de o menajeră fanatică, Bogdan vrea probabil să protejeze covorul, sau parchetul, în orice caz, fire practică, nu vrea să aibă după ce curăța. ,,Erau câteva lumânărele aprinse pe margine. Părea un fel de ritual magic. A venit cu două pahare de vin și s-a cuibărit între picioarele mele. Stăteam cu fundul [n.n. asta ca să nu credem că stătea cumva în cap?] pe marginea căzii, el jos. Turna vin peste pulpele mele și mă lingea cu o poftă pe care doar amânarea cu o săptămână a ejaculării o creează [n.n. ce-ar fi fost dacă ar fi amânat-o o lună?!]. Împrejur aburi. Era serios și erect, ca-ntr-un adevărat ritual tantric. Îmi săruta sexul și mă privea în ochi cu o fixitate care făcea să-mi treacă fiori prin tot trupul. Urinează, îmi șoptea [n.n. în Bitter Moon, Mimi urinează pe televizor, simbolul lumii al cărei produs mental degenerat era (din nefericire pentru ea) însuși Nigel]. Nu mai făcusem asta. Eram un pic inhibată, recunosc. Era o barieră peste care trebuia să trec. Încă una dintre cele peste care tot trecusem în ultimele săptămâni. Urinează, îmi șoptea. A mea e orice picătură din tine! Mă reda mie, abia acum mă descopeream cu adevărat. Urinează… Am închis ochii. Nu-mi mai aparțineam. Reușisem, prin sexualitate, un fel de exteriorizare care îmi făcea mult bine. Mă simțeam liberă, evadasem din propriul eu. Am țipat și am dat drumul șuvoiului care-mi presa vezica. Nu m-am uitat efectiv, m-am bucurat doar de orgasm. Simțeam buzele lui acolo și nimic nu mai conta. L-am auzit cum geme în timp ce ejaculează. Alături de tine mă simt normal, mi-a spus sărutându-mă. Toți suntem normali, i-am spus. Normalitatea e largă ca viața. Am râs amândoi, rușinați. Eram fericiți!” – sublinierile ne aparțin.

Trecând peste dificultatea tehnică evidentă a unei asemenea performanțe (coitus reservatus până îți iese pe urechi, ceai de vezică servit la momentul oportun pe post de ceai verde pentru păstrarea misterului, depunerea ei, în echilibru, pe marginea căzii, în fund, printre lumânărele, în fine, escaladarea căzii și așezarea în poziția optimă cu două pahare de vin), excesul de detalii (am sugerat ,,eliminarea” lor, spre binele textului, prin subliniere) dăunează acestei scene altfel antologice, diminuându-i potențialul erotic pe măsura reacției comice pe care-o generează. Evident, chiar și după experiența ploii de aur, Bogdan tot fără busolă este (pentru moment mi-am pus întrebarea dacă nu cumva și-ar fi putut imagina restul vieții ca pe o succesiune de nevoințe tantrice finalizate prin dușuri urinare).

Epilogul, reușit de altfel, înverzește abia la capătul unei ramuri călărite de un oarecare Sebastian care nu adaugă trunchiului decât o confirmare în plus, indirectă (dar pe nu mai puțin de patruzeci și cinci de ,,frunze”), a fluidității Danielei. În schimb, în logica stilistică a construcției generale, această poveste secundară (relatată, cum altfel, chiar de Sebastian însuși) corespunde grefelor din prima parte. Dacă a.normal ar fi un film, atunci e ca și cum, în absența regizorului, cineva a improvizat aceste scene, iar la montaj nu s-au mai îndurat să le taie.

Anormalitățile, mai ales formale și structurale, sunt ignorate de recenziile care au prefațat sau au postfațat această apariție editorială (tonul a fost dat de trailerul Editurii Litera și de textul ,,Andrei Velea – a.normal Romanul lor, romanul nostru”, al Flaviei Iosif, în revista Ficțiunea OPTm) într-o hipnoză parcă pentru jumătatea plină a paharului. Iar când paharul este plin de dă pe-afară, ca în Drama vieții ca posibilitate, de Smărăndița-Elena Vasilachi, până și Andrei Velea exclamă: ,,Între plăcerile faptului de a scrie, se numără și lectura cronicilor care apar. Mai ales că unele dintre ele sunt, de-a dreptul, la fel de bune sau poate chiar mai bune decât textul despre care fac vorbire. (…) Citindu-l, mă mir că am scris o carte despre care se poate vorbi atât de frumos!” (postare din 21 noiembrie a.c., https://www.facebook.com/andreiveleascriitor/posts/5761850137186417). Într-adevăr, ca într-o reiterare patologică a lui simt enorm și văz monstruos, la Smărăndița-Elena Vasilachi, faptul că trei personaje intră pe rând în confesionarul romanului pentru a-și șopti la urechea cititorului păcatele devine structura tripartită a unei continue și dinamice relații de polifonie, Andrei călcându-l pe poalele-i ontogenetice pe Descartes, ca un nou Einstein al ipotezei relativității depline, profet și mesia al ideii că anormalitatea nu se deosebește de normalitate decât prin fix nimic (,,Linia melodică a sonatei livrești este arondată unei singure întrebări: Prin ce se deosebește normalul de a.normal? Răspunsul se autodemască vitriolant: Prin nimic! Așa cum ontogeneza carteziană a încercat să împace spiritul (res cogitans) cu materia (res extensa), Andrei Velea (re)confirmă ipoteza relativității depline (…)”), cangrenarea conjugală din primul capitol fiind elongată și în partea a II⁠-⁠a a romanului ca un ecou sau, mai precis, ca un bis solicitat lui Pink Floyd (am citat din Drama vieții ca posibilitate de Smărăndița-Elena Vasilachi, revista Ficțiunea OPTm).

Ceea ce scriem aici, noi considerăm a fi o cronică normală. Cum să nu ne uimească atunci acest entuziasm baroc, care a viralizat întreg mediul literar, de la București la Galați, de la Tulcea la Brașov)?! Și niznai am fi rămas, dacă nevoia de a cita exact nu ne-ar fi descoperit cum acest pojar încinge de fapt o singură sobă – una cu trei fumuri. Un fum Editura Litera și colecția Biblioteca de proză contemporană (coordonată de Doina Ruști), un fum revista Ficțiunea OPTm (în al cărei bord redacțional se regăsește Doina Ruști), un fum Asociația Creatorilor de Ficțiune (prezidată de Doina Ruști și pe lista filialelor căreia filiala din Galați este prima, cu Andrei Velea președinte – filiala brașoveană e prezidată de Laurențiu-Ciprian Tudor, care semnează prefața a.normalului). Umila excepție (de-a dreptul eretică în această encomiastică de grup) se datorează lui A. G. Secară (el însuși membru al Asociației Creatorilor de Ficțiune), într-o intervenție cenacliferă de o dezarmantă sinceritate: „Dacă privim fragmentul ca pe unul filosofic, e foarte bun. Ca jurnal intim, e aproape bun. Problema e că încă nu avem de-a face cu un roman. Fragmentul prezentat este, cred, cel mai vulnerabil. E doar un punct de plecare. Rama filosofică e prea extinsă. Trebuie reconstruit cu armele romanului”. Reconstruit, romanul bate, ce-i drept, la ușă, chiar energic. Mai trebuie să-i și deschidă cineva. De preferat ar fi să fie chiar Andrei Velea, iar nu, de pildă, colegul nostru Bogdan Silion (chiar dacă are toate calificările necesare, inclusiv pe aceea de membru al Asociației Creatorilor de Ficțiune-filiala Galați), care (în recenzia sa intitulată Ceea ce iubești lași liber – a.normal de simplu, publicată pe BookHub) ne conjură: ,,(…) nu trebuie niciodată să uităm că avem în față un roman și nu un reportaj sau o pagină de jurnal (…)”. Nu trebuie? Totuși, ba-i reportaj, ba jurnal, ba prelegere… Uităm! Mai ales când, din plinul unor exprimări memorabile (,,Trasă din cazanele în care se produsese tăria, fantezia mea se concentra în picături care amețea auditoriul”, ,,Creierul îmi bâzâia ca o insectă strânsă din ce în ce mai tare în pumn, iar granița dintre fantezie și realitatea pragmatică devenea subțire ca foaia de țigară”) cădem în goluri care ne lasă fără simțul gravitației (,,Cam așa i-am descris doamnei terapeut situația”, ,,Dunărea fierbe, așa se numește fenomenul”, ,,Pentru fanaticii normei, anormalitatea este ceva respingător”). Cădem, adică, în zodia romanului hibrid, rezultat din recenzii și cronici care țin de cultul jumătății pline – cum ar veni (în religia celor care cred în ficțiune) un fel de varză cu șarpe, din moment ce găsim Asociația Creatorilor de Ficțiune în Registrul Entităților de Cult!, pe situl acesteia fiind înscris, cu litere de aur: ,,Asociația are ca principale domenii de activitate Revista Opt motive-publicație de profil, [precum și] organizarea unor evenimente de promovare a fenomenului artistic (festivaluri, lecturi, realizarea de materiale artistice etc.). Pot face parte din ACF toți cei care cred în arta hibridă” [s.n.].

321 vizualizări
Articolul anterior
Despre stranietatea Frumuseții Zborului (o cheie de lectură care nu este a Sfântului Petru)
Articolul următor
A fi sau a nu fi a.normal

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut