Pot, doi iubiți mediocri, să pună în practică o mare iubire? Poate, un matematician modest, să rezolve oricare dintre problemele matematice, nesoluționate încă, ale ultimelor secole? Poate, un astronaut insuficient pregătit, să ducă la bun sfârșit o misiune spațială delicată, dificilă? Pot, niște actanți sociali fără educație sau niște revoluționari de duzină să realizeze o societate armonioasă?

Cu alte cuvinte, poate, un subiect mediocru, să transmită un mesaj de mare calitate? Dar nu în sensul simplei declamații: nu doar a-l transmite papagalicește, ci a-l (trans)pune în practică? Situația este de cel mai mare interes, astăzi, dat fiind că, într-o lume în care modul democratic de a fi este considerat idealul spre care trebuie să se tindă, delegarea unor persoane, de către niște mulțimi libere, în vederea reprezentării și implementării intereselor lor, a transmiterii unui mesaj reprezentativ pentru o anumită comunitate, constituie un fapt ce nu poate fi lăsat la voia întâmplării.

Problema e cu atât mai importantă cu cât poate fi discutată, deopotrivă, în contexte ce țin de spațiul sacru și de cel profan: în context religios (unde delegarea unei persoane de legătură, care să intermedieze relația cu divinitatea, este comună), în context cosmic-natural (unde râul genetic, de care vorbea la nivel științific Richard Dawkins, iar la nivel filosofic Arthur Schopenhauer, îi delegă pe indivizii diferitelor specii a-i purta genele), respectiv în context socio-politic (prin reprezentativitatea unor personaje ce dobândesc putere de decizie asupra unor colectivități).

La o primă vedere, în contextul sacralității instituționalizate, dacă ne raportăm la religia creștină, vom sesiza că, la întrebarea de mai sus, răspunsul este unul afirmativ: anume, da, un subiect mediocru poate transmite un mesaj calitativ superior sieși, prin chiar persoana liderului religios, a preotului, prin actele ritualice pe care acesta le săvârșește (actul euharistiei, îndeosebi), prin acele materializări ale revelației, în genere, cărora preotul le este mijlocitor.

Dar această viziune vine în opoziție cu aceea axată pe modelul antic al eroului. Ba, mai mult chiar, ajunge să se sufoce, treptat, împrumutându-se, pe nesimțite, de la aceasta din urmă.

Problema constă în faptul că teologia creștină insistă, explicit, asupra faptului că operativitatea actului liturgic nu este nicidecum afectată de calitatea morală și profesională a celui ce îl pune în practică. Din perspectivă teoretică, acest punct de vedere e de înțeles, dat fiind că forțe superioare operatorului de ritual, de sorginte divină, trebuie să intervină pentru ca ritualul să fie mai mult decât un act teatral. Cum însă forțele divine nu pot fi direct percepute și nici atestate, ele oferindu-se și manifestându-se, în spațiul profan, în mod indirect, această poziție a condus, în practică, pe de o parte la nemulțumiri ce au generat Reforma și Contrareforma, pe de altă parte la repoziționarea oarecum instinctivă a credinciosului pe linia unei viziuni mai curând antice, astfel încât a început să caute așa-zișii „preoți cu har”, adică acei preoți care întruchipează, în făptura lor, ceva din personalitatea eroului de odinioară! Cu alte cuvinte, în mentalul popular deja s-a implementat ideea că unii preoți sunt „mai cu har” decât alții, deși, strict teoretic, conform teologiei creștine, harul nu depinde, în vreun fel, de personalitatea preotului. Conform mentalului popular, preotul veritabil este și trebuie să fie cel ce se comportă și acționează într-un mod similar eroului antic, cel care, prin excelență, se ridica el însuși, prin personalitatea sa, la înălțimea rostului, menirii sale, el fiind cel ce vehicula un mesaj, un conținut căruia nu îi era, cu nimic, inferior.

Cu alte cuvinte, problema în cauză poate fi reformulată în termenii relației dintre vehicul și conținutul său. Este, ori trebuie să fie, aceasta, o relație esențială sau neesențială, una contingentă sau cauzală, respectiv supracauzalã? Obținem următoarele posibile combinații:

– esențial și contingent,
– esențial și cauzal,
– esențial și supracauzal,

respectiv:
– neesențial și contingent,
– neesențial și cauzal,
– neesențial și supracauzal.

Cu alte cuvinte, relația dintre vehicul și conținutul comunicat poate fi esențială sau neesențială, iar transmiterea conținutului poate fi contingentă, cauzală sau supracauzalã. În termeni filosofici, vom spune că relația e esențială când între vehicul și conținutul vehiculat există o comuniune de ființă, când agentul transmițător este afectat de conținutul transmis și ajunge să îl trăiască, efectiv, să îl întrupeze în persoana sa, în felul acesta persoana devenind, ea însăși, o întruchipare vie a conținutului, o transpunere a acestuia (adică a unei esențe universale sau generale) la nivel individual-personal. E chiar situația definitorie modelului eroului antic, civilizator, prezentat în manieră idealizată la nivel mitic, dar de regăsit inclusiv în variantele antice, medievale sau moderne, istorice, ale eroului. Eroul civilizator poate fi purtătorul unui mesaj sau unei misiuni divine, situație în care relația sa cu mesajul transmis este esențială și supracauzalã, sau poate fi un erou profan, un deschizător autonom de drumuri, care își asumă un destin superior, în nume personal, dispus fiind să se sacrifice pentru binele colectiv, caz în care relația e esențială și cauzală. Bineînțeles că acțiunile sale pot genera și evenimente care nu au o legătură directă, necesară, cu misiunea asumată, întâmplări neprevăzute, de ordin secund, ce țin de difuzarea în diferite medii a mesajului, de situațiile paradoxale ce pot fi create în anumite contexte ori de receptări subiective ale acestuia, astfel că se poate vorbi, inevitabil, și de o relație esențial-contingentă.

Situația devine opusă, însă, modelului eroului, în cazul relațiilor neesențiale, astfel încât nu mai este deloc de mirare atunci când o relație neesențială generează fapte contingente, aceasta fiind chiar norma, ceva de așteptat. Situația se acutizează în cazul relațiilor neesențiale dar cauzale, atunci când mesajul transmis de agent e altul decât cel invocat, anume unul pe măsura lui – în mod evident, calitativ inferior. Faptul e vizibil atât în cazul oficiantului religios care nu izbutește să interiorizeze preceptele sacre, afișând un comportament, în plan profesional și social, generat de chiar această ratare, cât și în cazul reprezentantului politic, fie autoproclamat (revoluționarul) sau delegat (omul politic), care, fără a interioriza valorile grupului în numele căruia a ajuns la putere sau care l-a propulsat acolo, ajunge să acționeze în mod străin, ba chiar contrar intereselor acestuia. Spre deosebire de liderul religios, liderul politic, într-o societate profană, secularizată, este singurul de care depinde implementarea viziunii, realizarea modelului social propus. Situația devine de-a dreptul cronică în societățile declarat ateiste, acolo unde revoluționarul se consideră agent al realizării unei lumi noi, menite să anuleze, prin apelul la forța brută, neregulile lumii precedente. Nu întâmplător marii scriitori ruși ai secolului XX s-au întrebat, printre altele, cum a fost posibil ca o șleahtă de dezaxați coalizând, în jurul lor, tot felul de scursuri umane, amețiți de mirajul comunismului proletar să își imagineze că pot zămisli o lume mai bună decât cea pe care tocmai au distrus-o (Emil Iordache, în cartea Nobelul rus, abordează tangențial, dar explicit, problema).

De la paradoxul acesta istoric, nefast, ajungem la paradoxul inerent ultimului tip de relație, neesențial-supracauzalã, de regăsit atât în planul sacralității, cât și în cel profan. Dacă în primul caz menirea e atinsă indiferent de agentul prin care se realizează, voia divină apelând, inevitabil, la mijloace improprii, imperfecte, pentru a se impune și materializa (anume, la elemente ale lumii căzute), în cel de al doilea, anume în societate, situația pare a fi reprezentată cel mai bine de partidele politice și de organizațiile extremiste de orientare religioasă, care își imaginează că sensul social-politic este dublat de unul religios, că sensul evoluției vieții sociale trebuie să corespundă, să se armonizeze aceluia al vieții religioase, așa cum este văzută de către ele, că în spatele evenimentelor istorico-sociale se ascunde, mai mult sau mai puțin vizibil și camuflat, un sens divin. În cazul acestor partide sau organizații, mai mult sau mai puțin politice, raportul invocat ar trebui, în mod normal, să fie unul esențial iar implementarea misiunii invocate să nu fie doar cauzală, ci supracauzală, însă situația devine periculoasă prin aceea că exponenții unor asemenea grupări pretind o generare a evenimentelor de tip supracauzal, dar ei înșiși înfățișează și întrupează un raport neesențial (mimând, numai, conștient sau nu, pe cel esențial), situație care se potrivește cel mai bine partidelor și organizațiilor religioase extremiste, cochetând cu intoleranța și violența.

Dacă am neglijat ceva, în cadrul analizei de până acum, acel lucru pare a fi tocmai contextul cosmic-natural al relațiilor invocate, evoluția cosmosului și a naturii vii încadrându-se cel mai bine relației esențial-cauzale, fără a ignora pe cea esențial-contingentă. Însă, în momentul în care un concept precum evoluția speciilor, al lui Charles Darwin, intră în scenă, este dificil de exclus chiar relația de tip esențial-supracauzal, în natură, fapt valabil și pentru teoria Big-Bang-ului și a evoluției cosmice. Bunul simț indică faptul că ceva se ascunde în spatele acestor procese, o realitate misterioasă care face ca unul și același lucru să aibă (cel puțin) două dimensiuni. Se naște astfel o complexă dialectică între acțiunea omului și cea a naturii, respectiv a divinității. În consecință, când natura sau divinitatea acționează prin om, omul se vede nevoit să discearnă între forțele proprii și cele mai presus de el, aici interpunându-se interpretarea…

Pe de altă parte, atunci când omul este cel ce acționează prin om, și ține a impune, istoriei ideea care se vrea a fi mai presus de istorie, cine o va pune în practică? Tot el? Anticii, am văzut, rezolvaseră problema: eroul, acel exemplar uman mai presus de medie, ce provoacă și chiar depășește natura umană (de menționat că figura eroului a bântuit, chiar, întregul Ev Mediu, trecând oarecum într-un con de umbră astăzi, retrăgându-se din istorie în lumea imaginației) era soluția. Chiar divinitatea, când s-a întrupat în Iisus, a făcut-o într-un exemplar uman deosebit, exemplar, ceea ce denotă măsura nebănuită în care mentalul creștin a fost și este încă marcat de cel antic! Astfel se face că, în mod inconștient, oamenii încă mai caută acest exemplar uman deosebit, în persoana preotului, văzătorului în duh, taumaturgului, șamanului etc. Însă în lumea profană, cotidiană, a etern repetitivului banal, lucrurile nu stau, de fapt, astfel. Dacă intervin, atunci când o fac, divinitatea și forțele spirituale, ba chiar natura, se manifestă prin oameni care, de cele mai multe ori, nu se ridică la aceste standarde, însă, în chiar inima aceastei manifestări, motivația și scopul ultim rămân ascunse. Banalul poate fi, așadar, expresie a ceva mai înalt decât el, însă nici o certitudine nu ne este dată, totul ține de domeniul interpretării, lecturii unor semne și simboluri. Simbolistica, în general, funcționează după exact acest principiu: mesajul e mult mai înalt decât simbolurile însele. Iar faptul că, în timp, apar specialiști în lectura acestor semne și simboluri, numiți instituțional sau auto-iluminați, cu pregătire de specialitate sau autodidacți, nu îi plasează, neapărat, în domeniul relației esențiale cu obiectul. Confuzia, mai curând indistincția, între tipurile de relații și raporturi analizate, reprezintă, din păcate, o realitate cu consecințe dintre cele mai nefaste. De pildă, aderența omului la ideile revoluționare utopice, religioase sau seculare, chiar predilecția sa pentru doctrinele autoritare și regimurile dictatoriale, în anumite împrejurări istorice, adică pentru relația de tip neesențial-cauzal, pretins relație esențial-supracauzală, a fost pusă în relație cu adeziunea sa subconștientă la modelul religios întrupând același tip de relație. Mai mult, dacă liderul revoluționar sau dictatorul adoptă și afișează un comportament auster, de tip ascetic (fapt care, culmea, a putut fi constatat, în cazul unor personaje istorice), e chiar un plus, analogia fiind și mai completă, deși, evident, la un nivel superficial.

Nu ne rămâne decât să reflectăm atent, de fiecare dată când ne confruntăm cu comportamentele diverșilor actanți sociali care ne reprezintă sau pretind să ne reprezinte, la natura relațiilor pe care, cu adevărat, dincolo de aparențe, le întrupează și care se traduc, mai mult sau mai puțin vizibil, în modul lor de exprimare și manifestare.