Nu demult, în lumea aceasta haotică și exuberantă pe care o cunoaștem cu toții prea bine, se întâmplase o minune… Acum, când nu mai credeam că un asemenea lucru poate fi posibil, iată că aceasta s-a produs! Și totul din dorința unei viitoare mame care, după ani de chin și încercări, când aflase că va aduce pe lume un copil, în nemărginita sa bucurie, a îndrăznit să-și pună o singură dorință: să fie pur ca lumina soarelui!
Cine spune că trebuie să avem mare grijă cu dorințele, pentru că se pot oricând îndeplini, bine mai zice! Iată de ce spun acest lucru: Duhul Facerii, care este, totodată, și ocrotitorul fetușilor din pântecele mamelor, nemaiauzind până acum o asemenea dorință, se gândi mult cum ar putea îndeplini misiunea aceasta de maximă importanță. Dacă mama și-ar fi dorit ca micuțul să fie sănătos, ar fi fost mai simplu. La fel dacă Duhul ar fi avut ca misiune să-i ofere înțelepciune, curaj, bunăstare și altele. Dar de ce și-o fi dorit mama atâta puritate? După lungi meditări, Duhul își spusese: Pentru că astfel, fiind pur, le-ar avea pe toate celelalte! Dacă ești pur, poți dobândi înțelepciune, curaj, cumpătare, iar aceasta din urmă atrage după sine sănătatea… Prea bine, mămico, dar cum pot eu realiza acest lucru? Ce sarcină grea mi-ai mai dat! Și cum puritatea copilului ar trebui să fie în acord cu lumea în care ar avea să se nască și să trăiască, bietul Duh s-a gândit și s-a tot gândit: Dar soarele e puternic… dacă ia foc de atâta puritate? Dacă nu aleg ce trebuie pentru micuț? Care e puritatea ideală? Cât gramaj ar trebui să aibă? Cum trebuie dozată? Trebuie oare dozată? Și s-a tot frământat, până ce-i veni o idee: Asta e, așa voi proceda: îl voi lăsa pe el să aleagă! Micuțul își va alege singur lumea în care va trăi!
Un asemenea gest, nici că mai făcuse vreodată Duhul Facerii! Sau, cel puțin, pentru noi, nu ne amintim să fi făcut așa ceva! Ne-a aruncat efectiv în lume, lăsându-ne să ne izbim de toate cele, fie ele bune sau rele.
Hotărând acestea, îi propusese viitorului bebeluș să pornească într-o călătorie magică printre lumile posibile, pentru ca, în final, s-o aleagă pe cea potrivită lui. Zis și făcut! Primul drum ducea spre Lumea Tehnologiei. Nu ajunsese bine la destinație, că un vuiet puternic aproape că îl asurzise pe micul făt.
̶ Nu înțeleg ce e cu zgomotul acesta! Ce se aude? întrebă micuțul.
̶ Este zgomotul produs de cele mai înalte antene, îl lămuri Duhul Facerii. Bun venit în Lumea Tehnologiei!
̶ Dar este insuportabil! continuă fătul.
̶ Te vei obișnui cu el! Orice lucru construit de om are avantajele și dezavantajele sale. Zgomotul este unul dintre inconveniente.
̶ Dar ce aduce bun tehnologia?
̶ Păi, să vedem… Printre beneficii putem enumera accesul rapid la informații, faptul că putem cunoaște lumea prin intermediul Internetului, precum și faptul că putem comunica rapid unii cu alții, folosind anumite aparate, numite telefoane.
̶ Wow! M-ai pierdut! Internet, telefoane… Pare fascinant! Dar cum funcționează acestea?
Duhul facerii îi explică pe îndelete micuțului cum pot fi utilizate toate dispozitivele, îi prezentă chiar și micul ecran al televizorului, mă rog, îi arătă și modelele mai noi, care nu sunt tocmai mici. Cel mai mult îi plăcu fătului magia culorilor. Înțelesese utilitatea tuturor lucrurilor văzute, a aparatelor magnifice, a fabricilor și uzinelor în care acestea erau realizate. Observase, însă, că, în final, se simți foarte obosit. Și ceva îl întristase în mod deosebit: faptul că vedea oamenii epuizați la sfârșitul unui program de muncă. Dar cel mai mult îl frapase faptul că, la sfârșitul zilei, ei își găseau relaxarea tot în ecranele telefoanelor sau în cele ale televizoarelor.
̶ Nu înțeleg un lucru, zise nedumerit micul făt. De ce aleg oamenii să privească toate aceste imagini în micile aparate, când ele sunt infinit mai frumoase în realitate? Tot ceea ce dispozitivele ne prezintă, sunt copii ale lumii reale. De ce trebuie să copiem lucrurile, în loc să le contemplăm în felul în care ni se prezintă? De ce lumea își consumă toată energia vitală astfel, în loc să se bucure de lumea reală care este fermecătoare! E ca un Paradis! Tu știi cum arată Paradisul, Duhule? E locul acela minunat în care am fost proiectat: cu flori multicolore și înmiresmate, cu verdeață, păsări și râuri curcubeu, cu soare zâmbăreț, cu lună impunătoare și stele sclipi-căzătoare! E magnific!
̶ Știu, știu, micuțule! îi răspunse Duhul, privindu-i nedumerirea și nostalgia în ochi. Ceea ce nu știi tu este că și eu am participat la proiectarea ta! Mi-ai pus atât de multe întrebări, încât nici nu știu la care să răspund mai întâi. Cert este că oamenii și-au dorit mereu mai mult. Sunt însetați de cunoaștere, le place să descopere… Ei își doresc perfecțiunea!
̶ Și preferă să uite de perfecțiunea lucrurilor reale?
̶ Nu, nu preferă! Mai degrabă, uită… uită neintenționat, uită și atât.
̶ Dar e chestiune de alegere!
̶ Mai întâi aleg, așa e! Dar apoi, uită: de lucruri, de semeni, chiar și de ei înșiși.
̶ E atât de trist… Dar, Duhule, ce sunt mașinăriile acelea pe roți care fug atât de repede?
̶ Acelea sunt mijloacele de transport. Ii ajută pe oameni să meargă oriunde își doresc.
̶ Păi… nu au picioare? De ce nu merg cu propriile lor picioare? Eu abia aștept să le folosesc!
̶ Au și le și folosesc, desigur! Însă, mașinăriile te ajută să ajungi mai repede la destinație sau să parcurgi distanțe lungi de drum, într-un timp relativ scurt. Unele dintre ele pot zbura în înaltul cerului și te pot duce unde vrei tu! Chiar și într-o altă lume!
̶ Chiar și într-o altă lume? E cel mai fascinant lucru pe care l-am auzit până acum!
̶ Face parte dintre avantajele tehnologiei! Sunt multe altele…
̶ Miroase ciudat! îl întrerupse micuțul. Simt că mă sufoc… Pare că s-a schimbat aerul!
̶ E o fabrică prin zonă. Poluarea, o altă problemă!
̶ E o lume poluată? Cum așa? De ce nu se desființează toate fabricile, dacă sunt nocive?
̶ Pentru că oamenii nu ar mai avea unde să construiască mașinăriile.
̶ A, da! Uitasem că ele sunt realizate în fabrici… Și, totuși, oamenii preferă poluarea? Adică, autodistrugerea?
̶ Mmm… da!
̶ Ce lume ciudată! Cum să renunți la aerul pe care-l respiri, la semeni, la tot ce e mai pur, la tot ceea ce ar trebui să fie mai de preț?
̶ E clar că lumea acesta nu e tocmai pe placul tău!
̶ Deloc, Duhule! Nici că aș putea locui aici vreodată. Îmi poți arăta și altele?
Următoarea destinație aleasă de călăuza micuțului fusese Lumea Muncii-pe-Brânci. O lume învecinată cu cea a Tehnologiei, unde oamenii roiau, asemenea albinelor, de dimineața până seara și în care doar trântorii mai aveau dreptul la fericire. Nici nu trecuse bine de graniță, că pe micul făt îl și apucă groaza.
̶ Dar, Duhule, oamenii nu au deloc răgaz aici! observă fătul.
̶ Păi ei muncesc pentru a avea tot ceea ce-și doresc!
̶ Dar câte dorințe poți avea?
̶ Nenumărate, îi răspunse Duhul cu blândețe. Dorințele nu se termină niciodată.
̶ Și de ce nu se odihnesc?
̶ Pentru relaxarea îi costă.
̶ Ce-i costă?
̶ Bani.
̶ Dar ce sunt banii?
̶ Hârtii sau metale pe care le dăm în schimbul produselor și serviciilor cu ajutorul cărora ne putem satisface nevoile și dorințele.
̶ Și de unde au oamenii bani?
̶ Îi obțin muncind.
̶ Adică oamenii muncesc până la epuizare, în schimbul unor hârtii și metale pe care, la rândul lor, le dau pentru a primi altceva?
̶ Exact!
̶ Pentru a-și satisface nevoile și dorințele?
̶ Întocmai!
̶ Și scopul final care este?
̶ Acela de a fi mulțumiți sau chiar fericiți.
̶ Este absurd! Oamenii de aici nu prea par a fi fericiți!
̶ Păi… nu sunt.
̶ De ce nu sunt?
̶ Pentru că nu poți cunoaște fericirea dacă nu îți rezervi timp pentru tine și pentru cei dragi ție. Munca nu se termină nicicând, dar trebuie să înveți să-i mai pui și capăt, ceea ce, din păcate, cei mai mulți nu pot face. Ei nu se mai pot opri!
̶ Am observat că oamenii aceștia nu stau niciodată, Duhule! Ei nu se relaxează! Dar de ce nu-și rezervă timpul despre care îmi vorbești? Ce-i oprește să se bucure alături de familiile și prietenii lor?
̶ Ei bine, micuțule, goana după avuții. Oamenii uită, adesea, că ele vin și pleacă, le acumulează, pentru ca, mai apoi, să le risipească, iar, în final, rămân aruncate în lume, ale tuturor sau ale nimănui.
̶ Doar să muncești, în vederea a… nimic, fără a te bucura de frumusețile vieții? Nu, merci! Du-mă în altă lume!
̶ Chiar ești curios să cunoști lumea vecină celei pe care tocmai ai vizitat-o?
̶ Mmm… mă pui pe gânduri, dar hai s-o vedem!
Și au pornit spre următoatarea lume: Lumea Depresiei și a Anxietății. Aici oamenii nu mai roiau precum albinele, ci asemenea muștelor: în toate direcțiile, lovindu-se de pereți și fugind de propriile fantasme. Erau veșnic speriați, îngrijorați, tremurau și tresăreau, murmurau și vorbeau singuri, amestecând răsul cu plânsul, realul cu imaginarul, neștiind încotro se îndreaptă. Unii își smulgeau părul din cap și urlau, rostind vorbe fără rost. Micul făt era îngrozit. Terifiat! Pentru prima oară simți o teamă pe care n-o putea controla și-i spuse Duhului:
̶ Mi-e frică! Vreau să fugim cât mai repede de aici!
̶ Liniștește-te! Nu are cum să ți se întâmple nimic rău! Cu mine ești în siguranță! Vom pleca acum!
̶ Dar ce au oamenii aceștia de se comportă astfel?
̶ Ei sunt cei care au venit din celelalte lumi, căutând un trai mai bun. Toți emigranții ajung aici. Este un loc al angoasei și al disperării. Niciodată nu au fost mulțumiți de realizările lor și și-au dorit mai mult, tot mai mult…
Văzând cât de mult se întristase fătul, Duhul Facerii se hotărâ să-l ducă pe acesta într-un loc ceva mai vesel: în Lumea Distracției și a Jocurilor de Noroc. Era o lume a petrecerilor care se întindeau de dimineața și până seara, a hainelor scumpe, a mașinilor și iahturilor luxuoase, a jocurilor de toate felurile și a muzicii date la maximum.
̶ Wow! Ce lume fascinantă! exclamase micul făt. În sfârșit, pot vedea și oameni care se distrează! Și ce parcuri minunate!
̶ Întradevăr! Petrecerile se țin lanț aici.
̶ Și nimeni nu muncește! Ce bine! E așa la infinit?
̶ Nici chiar… În acest loc, oamenii cheltuie toți banii pe care i-au agonisit.
̶ Cum adică pe toți? Nu-și păstrează nimic?
̶ Nu prea! Când te prinde jocul, simți că nu mai ai limită. Vezi tu bărbatul acela, de acolo, care plânge?
̶ Da! Văd! E un om trist! Sunt și oameni triști aici?
̶ Sunt! El este supărat, pentru că și-a irosit toată munca de o viață pe distracții. Iar acum, știi tu unde va ajunge?
̶ În Lumea Depresiei și a Anxietății?
̶ Exact! Te prinzi repede, micuțule!
̶ Nu are sens! Nu poți risipi toți banii în felul acesta! De ce s-a mai chinuit să muncească atât de mult? Mai bine nu trudești deloc! Efectiv, stai și contempli frumusețile naturii și te bucuri de viață, fără să mai depui vreun efort. Nu merge și așa?
Auzind acestea, Duhul Facerii, se hotărî asupra următoarei destinații: Lumea Lenei. Ajunși acolo, micul făt văzu oamenii cum stau degeaba, fără să miște un pai. Nu munceau, dar nici nu se distrau. Nu puteau face nimic. Totul, în jur, era secetos. Nici măcar nu aveau ce mânca.
̶ Bieții oameni, exclamase micuțul, nu au ce să mănânce! Trebuie să le fie tare foame!
̶ Nu au, pentru că nu vor.
̶ Cum este posibil să nu vrei de mâncare?
̶ Le este lene să cultive. Vezi tu vreo recoltă pe aici? Vreun pom fructifer?
̶ Nu, nu văd. Totul pare lipsit de viață. Chiar și localnicii!
̶ Să știi tu, micuțule, că dacă nu muncim, nu putem trăi! Un trai bun și fericit, presupune și puțină trudă!
̶ Dar eu nu am văzut niciun om fericit până acum! Mai sunt și alte lumi de văzut?
Și astfel, Duhul Facerii îl purtă pe micul făt în toate lumile existente: Lumea Competitivității, în care trebuia să depui efort până la epuizare totală pentru a fi mereu primul; Lumea-Celor-Grăbiți, a cărei premisă era Totul trebuia să fie gata până ieri; Lumea celor Puternici și Bogați, care se întreceau în a-și etala averile acumulate; ultima destinație fiind Lumea-Celor-Care-Conduc-Lumile și care îi păru fătului cea mai anostă dintre toate lumile posibile, fiind lipsită de viață interioară.
Vizitând toate aceste lumi, micul făt simți o tristețe copleșitoare, de parcă toată ființa lui ce avea să se nască în curând, urma să se descompună în părți minuscule și să se disipeze în gigantul Univers.
̶ Ei bine, micuțule, i se adresă Duhul fătului, eu mi-am făcut datoria de călăuză și te-am purtat prin toate lumile existente. Acum este rândul tău să decizi care dintre ele îți va reprezinta cel mai bine puritatea. Deci, ce alegi?
̶ Aleg să nu mă nasc! răspunse răspicat nenăscutul.
Pe Duh îl bufni râsul. Râdea în el, podidindu-l lacrimile, care i se prelungeau șiroaie pe chipu-i bătrân și înțelept. Cu ochii plini de bunătate și gingășie îl privi pe micuț, adresându-i-se cu o voce caldă și blândă:
̶ Dragul meu, din păcate, acest lucru nu este posibil. Nu suntem noi cei care alegem să ne naștem, după cum nu stă în firea lucrurilor să decidem asupra propriului sfârșit.
̶ Dar… cine alege pentru noi?
̶ Păi, vezi tu… , doar Marele Creator o poate face.
̶ Și cine este Marele Creator?
̶ Este cel care printr-o suflare a creat omenirea și tot printr-o suflare o poate, oricând, risipi. Doar El poate decide asupra destinului fiecărei ființe. De aceea, este foarte important să-I împlinim voia, găsind în noi înțelepciunea de a lua cele mai bune decizii. Iar tu, care ești sortit să te naști ca o ființă pură precum lumina soarelui, cu siguranță, vei găsi calea pe care să o urmezi, pentru a te descurca în orice lume ți-ai alege să trăiești. Nu uita, micuțule, că tu vei putea lumina orice lume!
Fătul căzu pe gânduri… Oricât de mult se străduia el să ia o decizie, nu o putea face. Găsise suferință în fiecare lume pe care o vizitase. Nu intenționa să oprească durerea, ci doar să o diminueze, pentru că un singur lucru era cert: aceasta era provocată de nechibzuința oamenilor. Ei își doreau tot, de la averi, merite și laude, până la obținerea cunoașterii absolute. Iar acest din urmă fapt era cu adevărat imposibil. Oamenii doreau, cu alte cuvinte, să dețină tot ceea ce aparținea Creatorului lor. Simțea că se sufocă în pântecul mamei sale. Ceva, cineva, o voce interioară, îi spunea că nu este obligat să aleagă între lumile explorate. Știa că poate mai mult de atât. Și, deodată, parcă avu o revelație:
̶ Vreau propria lume! Da! Vreau o lume mai bună!
Auzind acestea, Duhul rămase mut de uimire. Era singurul copil care a avut posibilitatea de a-și alege lumea în care urma să trăiască. Dar el tot n-a fost mulțumit! Și-a dorit mai mult! Să fie oare dorința de putere ascunsă în inima lui? Sau spiritul de competitivitate? Să fie asemenea celor pe care îi critica? se întreba Duhul. Dar nu, acest lucru era cu neputință, deoarece el era prea pur, prea bun, prea înțelept, își răspunea bătrânul. Atunci, ce să fie? Soarele! Asta e: va fi pur ca lumina soarelui! Soarele nu e numai pur, el e și puternic, dar în sens pozitiv! El poate arde tot ceea ce este rău, pentru a renaște în loc bunătatea, el încălzește pentru a dezmorți sufletele înghețate, el luminează și menține viața! O parte din el se va rupe pentru a prinde viață sub chip de om! Micuțul este fiul său! Lumina trimisă în lume și care va purta numele de Noul-Venit!
̶ Vei primi ceea ce ți-ai dorit, vei avea o lume doar a ta! exclamă Duhul.
̶ Pot primi în dar propria mea lume? O lume în care să mă nasc, să trăiesc și să pot fi fericit?
̶ Da, poți, dar acest din urmă lucru depinde doar de tine! De felul în care vei alege să-ți construiești lumea!
̶ E magnific! Nu am cuvinte să îți mulțumesc, Duhule! Îți voi fi veșnic recunoscător! Voi avea mare grijă de darul meu și promit să nu te dezamăgesc!
̶ Ia spune-mi, micuțule, acum că ai primit ceea ce ți-ai dorit, unde te-ai gândi să-ți așezi propria lume?
Reflectă puțin fătul și răspunsul veni negreșit:
̶ În centrul celorlalte lumi. Acolo va fi lumea mea!
̶ Și cum de-ai luat această decizie? întrebă Duhul, mirat de înțelepciunea nenăscutului.
̶ Este foarte simplu! Dacă lumea mea va fi poziționată în centrul tuturor lumilor existente, atunci ea le va putea influența pozitiv pe celelalte, pentru că va fi o lume mai bună! Chiar așa o voi numi: O Lume Mai Bună!
Văzând câtă grijă avea fătul pentru lumea ce avea să o construiască din temelii, Duhul Facerii se aplecă ușor către dânsul și, cu aceeași blândețe cu care-l obișnuise, îi șopti:
̶ Odihnește-te, micuțule, pentru că mâine urrmează să te naști! Visul tău va deveni realitate!
Adormise, într-o liniște deplină, cu vorbele Duhului în minte și în inimă, fără a se gândi la ce va urma să fie.
O dată cu ivirea primei raze de soare pe cerul încă nedezmeticit, Duhul Facerii anunța intrarea în lume a Noului-Venit. Îl sărută de rămas-bun și-i deschise ochișorii încețoșați, pentru ca prima licărire ce va avea s-o vadă, să fie reflectată de ochii mamei lui. Aceasta îl privea cu dragoste nespusă și-i era deajuns să se știe doar alături de el și de tatăl său în lumea cea nouă.
Îl crescu cu bunătate și îngăduință, având încredere deplină în alegerea ce-o făcuse pentru micul ei prunc, ca dar de viață: puritatea absolută, pe care doar lumina soarelui o poate reflecta. Credea cu desăvârșire, fără a se fi îndoit măcar o clipă, că aceasta va fi o lume mai bună decât tot ceea ce existase până atunci. Îl plimba prin câmpiile bătute în smarald, vorbindu-i despre frumusețea și utilitatea lucrurilor ce-l înconjoară și nu uita să-l învețe necontenit acceptarea și iubirea.
Tatălui său îi revenea sarcina de a-l purta prin pădurile întunecate și pe piscurile semețe ale munților. Admirau împreună, adesea, zborul cuceritor al păsărilor cu aripi de voință larg deschise, impregnându-i curajul și dreptatea.
Însă, cea mai înaltă virtute pe care Noul-Venit o moștenise de la părinții săi era cumpătarea. Muncea, dar își oferea și răgaz pentru a-și limpezi gândurile, dorea, dar dorea cu limită. Era fericit! Atunci înțelesese ceea ce le lipsea locuitorilor celorlalte lumi: echilibrul.
Alături de părinții săi cunoscu lumea în cea mai pură formă a sa, așa cum doar la Facere mai fusese. Crescuse, de acum, și era pregătit să hotărască cum va orândui căminul în care se născuse. Nu uitase nicio secundă de promisiunea pe care o făcuse Duhului: aceea de a crea O Lume Mai Bună. Trăia într-o lume desăvârșită, dar nu era de ajuns să o păstreze doar pentru el și familia sa. Trebuia să o facă cunoscută întregii omeniri, s-o împartă cu ceilalți și simți că a sosit momentul să deschidă granițele.
Oameni de pretutindeni au vizatat lumea cea nouă, minunându-se și bucurându-se de farmecul ei. S-au deschis drumuri și s-au creat legături cu celelalte lumi, s-au exportat bunuri și s-au transmis mai departe valori. S-a dezvoltat turismul, străinii petrecând aici vacanțe de neuitat. Unii au decis chiar să se stabilească într-O Lume Mai Bună. Nu era om care să nu fi auzit de existența acesteia. Devenise faimoasă!
Poate că cel mai mare beneficiu al noii lumi era acela că nu se percepeau taxe și impozite. Oricine putea veni și pleca, după bunul plac. În schimb, exista o regulă de maximă importanță: Toți vizitatorii și localnicii trebuiau să practice cumpătarea!
O perioadă, fiecare a respectat valoarea supremă, însă, cu timpul, lumea a uitat de ea și a început fiecare a se înfrupta cum și ce fel a putut. Excesele nu mai conteneau, oamenii dorindu-și din ce în ce mai mult. Exportau bunuri de mare preț, în cantități uriașe, furau, vindeau, mințeau și își umpleau buzunarele, încercând din nou sentimente precum: teama, furia, dezgustul, deznădejdea, tristețea, pe care de mult nu le mai resimțiseră. Nu se mai bucurau de nimic. Începură a pune la cale planuri și lupte de obținere a puterii. Se stabileau ierarhii și se instaura haosul.
Nimeni nu mai asculta de Noul-Venit, cu excepția părinților săi și a unei tinere gingașe, venite din Lumea Muncii-pe-Brânci. Fata aceasta, mult prea dragă sufletului său, era de o cumințenie rară și luase hotărârea de a se stabili într-O Lume Mai Bună, văzând cât de bine este orânduită ea și cât de multă siguranță îi poate conferi. Îi era recunoscătoare Noului-Venit pentru faptul că a ajutat-o să muncească cu rost, învățând-o, totodată, să se bucure de roadele muncii sale. Între cei doi se legase o prietenie strânsă, astfel încât, întemeietorul noii lumi era decis, de ceva vreme, să o ceară în căsătorie.
Martor la nechibzuințele oamenilor, Noul-Venit luă o decizie radicală, singura în măsură să redea lumii pe care, cu greu, a creat-o, puritatea inițială: aceea de a-i expulza pe toți din căminul său și de a închide granițele pentru totdeauna. Știa că aceasta ar fi singura salvare, dar se temea de faptul că tânăra va refuza să-i fie soție, pentru că urma să fie separată de părinții ei, care se făcură vinovați de nenumărate nelegiuiri.
Învâțând de la tatăl său curajul, Noul-Venit își luă inima-n dinți și-i ceru mâna fetei, vorbindu-i deschis despre planul său de a-și salva propria lume. Surprinzător de repede, tânăra, care a deschis ochii în el, acceptă propunerea de a-i deveni soție și de a-i oferi urmași lui și pământului pe care amândoi îl iubeau atât de mult.
Martori le-au fost părinții Noului-Venit, alături de păsările cerului, viețuitoarele pământului și ale apelor. Iar peste ani, martori vor fi copiii copiilor copiilor lor, care ne vor putea spune dacă au reușit să păstreze nepervertit căminul pe care l-au creat, trăind, cu adevărat, într-O Lume Mai Bună. Până atunci, nu ne rămâne decât să găsim granițele acelei lumi, pe porțile căreia, Noul-Venit a bătut în piatră ultimele sale cuvinte adresate celor expulzați:
Ați căutat o altă lume și ați găsit-o, dar, orbiți de lăcomie, ați uitat că sunteți parte din ea! Căutați fericirea acolo unde nu este, când, de fapt, ea se află sub voi, călcată de propriile voastre picioare… Acordați-vă răgaz pentru a vă privi, fie și preț de o secundă, de sus în jos, urmând singura rază de soare pe care am lăsat-o să pătrundă în lumile voastre, ca o ultimă speranță de care să vă agățați! Iar dacă aceasta vă dezmorțește sufletul și vă luminează interiorul, este posibil ca din voi să renască O Lume Mai Bună!
Antonia Bayer este elevă în clasa a XI-a la Liceul „Mircea Eliade” Galați.
Profesor: Romina Mihaela Rusu