Călătoria către sine: o alternativă la ciclul distracție-depresie / Ciprian Voloc

Reflectând asupra celor mai frecvent invocați termeni ai vremii noastre, numită, îndeobște, „epoca marilor depresivi”, cutez să afirm că totul gravitează în jurul… „distracției”: „să te distrezi cât mai bine!” ni se urează, de regulă, înainte de a ieși, într-o seară oarecare – precum multe altele -, alături de câțiva cunoscuți; „v-ați distrat bine?” suntem întrebați, de regulă, la întoarcerea din concediu; „a fost distracție mare?” suntem chestionați, întotdeauna, după o noapte petrecută la un concert în aer liber sau într-un club; „ce ne mai distram, în tinerețe!” își zic, de multe ori, amicii trecuți de patruzeci de ani, la o bere; iar exemplele pot continua aproape la infinit.

Termenul acesta trădează unul dintre resorturile profunde ale psihicului omului modern/postmodern, având legătură directă cu boala, suferința dominantă a ultimului secol: depresia. Depresia este, însă, nu doar opusul distracției, ci chiar anularea acesteia, fiind marcată de absența oricărei atracții către distracție, a imposibilității găsirii măcar a unei minime plăceri, bucurii, în actul distracției. Or, pentru a înțelege fenomenul, nu putem omite legătura ce există, în limba română cel puțin, între „distracție” și „distragere”. Distracția pare a însemna tocmai „a fi distras” de la ceva… E un soi de „abatere”, „deviere” de la un țel, de la un sens, de la o cale; or, devierea de la cale înseamnă tocmai abandonarea unui mod de a fi, de a călători, în lume, redirecționarea lui sau, în cel mai strălucit caz, abandonarea lui temporară, a călători însemnând – inclusiv la nivel etimologic – „a fi, a te afla pe cale”…!

Iată-ne ajunși, în acest punct, într-o situație paradoxală: distracția înseamnă „deviere” de la „a fi pe cale”, însă această deviere presupune, ea însăși, o mișcare în afară, generând, implicit, o altă „cale” (în cazul extrem, o anti-cale), una cu sau fără țel, cu sau fără un sens, dispunând de o demnitate ontologică – de regulă – inferioară, de un status secund aflat, mai curând – cu excepția sensului vechi, aristotelic – la granița rătăcirii sau chiar în plină rătăcire (dar care ajunge să fie cultivată ca fiind ceva pozitiv, în epoca noastră, „tehno”, a drogurilor și experiențelor extatice de tip somatic…).

E într-adevăr, distracția, un mod de a fi pe cale, adică o călătorie, un soi de călătorie…? Ideea însăși de călătorie denotă o stare de ne-odihnă. Dar una e neodihna ce perpetuează neodihna, învârtindu-se în cerc descendent, cufundându-se iremediabil în abis, alta e neodihna care își propune, ca țintă, odihna, glisarea la un nivel superior la care mișcarea nu mai este resimțită ca fiind stare de ne-odihnă, stare de „nestare”. A nu avea stare, a se plictisi, au devenit coordonate dominante și chiar definitorii ale omului contemporan. Pus în situația de a petrece, un timp oarecare, doar cu sine, omul de astăzi se consideră cel mai nefericit, într-o stare similară torturii – ba chiar tortură autentică. Titlul uneia dintre mările cărți ale omenirii – Către sine, de Marcus Aurelius – nu poate să îi mai spună mare lucru. Nestarea, neastâmpărul de care e cuprins s-au permanentizat de mult, propria persoană devenind o mare necunoscută și o spaimă. În era productivității accelerate și a consumerismului, omul a ajuns să se formeze ca un simplu pion în jocurile macro-economice ale capitalismului târziu, iar orice împrejurare care îl direcționează către sau îi impune a se lua în posesie (cum ar fi, de exemplu, izolarea la domiciliu, din varii motive, boala și perioada de convalescență, chiar perioadele depresive) este întâmpinată cu ostilitate, de omul însuși, generic sau individual. Deși, prin aceste situații, natura adâncă a omului se căznește să tragă un semnal de alarmă, semnalând o stare de anormalitate, de nefiresc, omul reacționează în modul în care a fost obișnuit, prin fuga de sine. Călătoria către propriul sine îi este mai străină ca niciodată, acesteia epoca contemporană substituindu-i călătoria ca mod de distracție, în cel mai bun caz călătoria ca hobby, de unde și blogurile de călătorie devenite, în ultima vreme, o modă. Problema constă în aceea că până și călătoria-hobby este, de cele mai multe ori, expresia aceleiași fugi de sine a omului contemporan, reflexul aceleiași mișcări „în afară”, aceluiași „urât” de care e cuprins, insul, de cum rămâne singur, față în față cu sine însuși, chiar și pentru o clipă, în propriul spațiu privat, fizic sau mental. Urâtul acesta, pe care îl experimentează în prezența propriului sine denotă, însă, un nivel scăzut al stimei, al iubirii de sine, în conexiune directă cu apetitul scăzut al dorinței de a se cunoaște pe sine. Mai mult, cu cât iubirea de sine e mai palidă, cu atât mai exacerbat este propriul ego, cu atât mai mult accentul cade nu pe înțelegerea acestuia și a resorturilor ce îl pun în mișcare, ci pe satisfacerea nevoilor sale, înnăscute sau dobândite, naturale sau artificiale (de unde și multiplele dependențe ce îl robesc, ce ajung să îl domine).

Numai un ego axat excesiv pe sine poate cădea în depresie. Deficitul de iubire a aproapelui își spune, astfel, în actul depresiei, ultimul cuvânt; el indică, în mod paradoxal, un deficit al iubirii de sine, dat fiind că un ego exacerbat, adeseori confundat cu iubirea de sine, constituie, în fond, expresia ne-iubirii de sine. Iubirea de sine este cu neputință în absența iubirii aproapelui, și invers! Insul îndrăgostit de aproapele său nu poate cădea în depresie, deoarece mereu se va găsi cineva care să aibă nevoie de ajutorul său, de prezența sa, astfel că nu va putea experimenta absența sensului vieții, a bucuriei de a trăi, a feedback-ului ce o alimentează și o amplifică. Cultivarea dragostei și a dăruirii către aproapele său constituie prevenția și totodată leacul, antidotul suprem și sublim al depresiei. Nu întâmplător un celebru dicton nuovo-testamentar spune tocmai așa: „iubește-ți aproapele… ca pe tine însuți”.

Rolul vital al iubirii de sine, al cunoașterii de sine, respectiv al călătoriei înspre propriul sine este pus, cred, într-o lumină suficient de clară. Pentru a ajunge să devină efective, ar fi nevoie de un shift în atitudinea omului contemporan, de o mișcare de sens opus sensului dominant și ritmului cu care s-a obișnuit, cu care l-a obișnuit mediul concurențial axat pe acumularea continuă de capital. De la călătoria ca „fugă de sine” la călătoria ca „căutare/regăsire de sine”, procesul nu poate fi spontan, sau instantaneu, decât în situații excepționale (așa-numitele „convertiri”, religioase sau profane), ci mai curând gradual. Tranziția presupune glisarea lentă, ce poate fi sau nu sistematică, către călătoria spirituală, către călătoria ca iubire, nu ca uitare de sine. Dacă, dintre cele două sensuri ale călătoriei, astăzi a rămas, predominant, aproape în mod exclusiv, unul… acesta nu este, însă, și cel mai profund iar, în situații de criză colectivă sau nu, își relevă insuficiența, incapabil să îl salveze, ba chiar generând, sistematic, crize individuale, fiind, totodată, în chip mai mult sau mai puțin camuflat, rod al acestora. Astfel se explică de ce călătoria – în forma ei comună, profană – îl distrage temporar, pe om, de la problemele care îl macină, lăsându-le intacte și regăsindu-le ulterior în forma lor inițială sau agravată; în loc să vindece, mai curând îmbolnăvește: călătoria – ca simplă distragere, distracție – a ajuns să fie înstrăinată față de sensul ei inițiatic. Chestiunea se originează în modul în care omul se poziționează în raport cu ordinea creației: dacă regnul vegetal suportă cu o seninătate aproape buddhică orice i se întâmplă, dacă regnul animal încearcă să se opună factorilor ce-i amenință integritatea, fără a părăsi, încă, ordinea lumii, omul se individualizează tocmai prin pasul „în afară”, prin răzvrătirea împotriva stării de lucruri existente și chiar prin subminarea acesteia, printr-un abuz constant și tot mai amplificat al libertății sale de mișcare, într-o derivă accelerată. Este, acesta, motivul principal pentru care marile tradiții spirituale, dar și tehnicile psiho-terapeutice contemporane restrâng, încă din prima fază, spațiul de mișcare, favorizând pozițiile statice de relaxare, de meditație, care creează, astfel, condițiile necesare focusării pe călătoria interioară, concentrării asupra progresului în spirit.

Meditația, „calea” care îl poate reda, pe om, sieși, ne apare, în această lumină, ca fiind antidotul orbecăirii, al descentrării, al pierderii de ființă generate de zbuciumul continuu și lipsit de înțeles la care ajunge să se rezume viața omului contemporan. Meditația presupune liniștire, pacificare, regăsire, armonizare și rearmonizare cu energiile profunde ale lumii. Fie că e vorba de meditația de tip oriental, de rugăciunea consacrată de tradiția iudeo-creștină, de tehnicile psiho-terapeutice dezvoltate relativ recent sau de reflexia profundă – devenită mod de a fi – asupra artei, literaturii, filosofiei, etc., meditația e o cale ce apelează exclusiv la forțele interioare ale omului, redându-i acestuia accesul la acel nivel profund al său. Prin actul meditației, omul întreprinde tocmai opusul a ceea ce îl învață, în mod constant, lumea: refuză să se mai lase „distras” de la problemele sale stringente, se confruntă direct și nevoalat cu propria natură alterată și pornește în căutarea acelei dimensiuni energetice pierdute, capabilă să o restaureze. În felul acesta, la un moment dat, el ajunge să fie – paradoxal – „distras” (!), din nou, de la cotidian, însă la un cu totul alt nivel, atunci când devine inundat de o stare – copleșitoare – de uimire, în fața misterului absolut al lumii, de cutremur, de beatitudine, de plinătate de sens și lumină. Dintr-un element pierdut, rătăcit, el devine un centru ființial, iradiind sens și iubire. Călătoria către sine l-a adus la acel nivel în care se poate spune că e redat, cu adevărat, lumii: chintesența oricărei călătorii spirituale.

, , , , ,
Articolul precedent
Nevoia de Divinitate şi refugiul în tine însuţi / Ioan Romeo Roșiianu
Articolul următor
„Sfidarea” vieții individuale de către Univers ca premisă pentru o spiritualitate „colectivă” / Ovidiu Nedu

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu