Un oraș viabil economic, activ, prosper, incluzând, în afară de zone fremătătoare, mari oaze de liniște, un oraș cu clădiri istorice, cu monumente, lucrări de artă, străzi curate, instituții în serviciul comunității, un oraș care îmbină funcționalitatea cu pitorescul, asigură mobilitatea socială, oferă perspective tinerilor și facilități vârstnicilor, este unul în care merită să trăiești. Străduința de a transforma o astfel de viziune în realitate ar trebui să reprezinte finalitatea oricărui act de planificare și amenajare urbană.
Dat pe mâna dezvoltatorilor imobiliari, fără norme și limite, orașul poate căpăta foarte rapid aspectul unei jungle urbane. Îngrămădirile de clădiri greoaie, fără stil, trântite la întâmplare, cu trotuare înguste, ocupate cel mai adesea de vehicule care nu au unde parca, cu spații verzi neîngrijite, arbori prăfuiți, ofensează simțul estetic și transformă locuirea într-o povară. Și când nu te simți bine în orașul tău, tentația abandonării lui devine o chestiune de timp până se concretizează. Mai ales dacă ești tânăr.
Pentru primarul unui oraș ieșit cu traume din perioada industrializării forțate, cum e și al nostru, odată asigurată viabilitatea economică (investiții, oportunități de afaceri, locuri de muncă), ar trebui să prevaleze grija pentru conservarea și valorificarea patrimoniului moștenit (clădiri, monumente, străzi vechi) și a spațiilor de recreere. Întreținerea acelor spații-sanctuar, unde locuitorii se pot deconecta de la ritmul cotidian trepidant: parcuri, grădini, pergole, scuaruri umbrite de arbori, sunt cel puțin tot atât de importante ca marile lucrări de infrastructură, optimizarea traficului sau ridicarea clădirilor de birouri. Și pentru a nu se eschiva de la această datorie, persoana care ocupă vremelnic jilțul de primar, nu trebuie să-și apere, oportun, viziunea precară luând un scor electoral favorabil, ori un sondaj de opinie („satisfacția locuitorilor”) drept aprobare completă și necondiționată a prestației de până atunci. Din simplul motiv că aceștia se pot acomoda incredibil de repede cu urâțenia, murdăria și sărăcia, poluarea sonoră, așa cum s-a întâmplat pe vremea când răsăreau ca ciupercile ghetouri din beton armat. Să reflectăm o clipă: câți locuitori ai urbei au cerut „Păpădia”, înainte ca un inginer de la Șantierul Naval (regretatul Mircea Roibu) să aibă ideea duplicării originalului ei din Japonia? Câți au avut, după 1989, ideea reamplasării publice a statuii lui I. C. Brătianu, aruncată într-o remiză de comuniști? Și câți au cerut transformarea locului viran de la „Pastilă” în parc pentru tineri, înainte ca această inițiativă să devină realitate? Aceste benefice realizări au premers, în general, cererii sociale, mulțumită unei viziuni echilibrate, atente atât la aspectul estetic, cât și la memoria istorică a comunității.
Oare nu ar trebui, înainte de orice suflecare a mânecilor, să reflectăm puțin la tipul de oraș în care ne-ar plăcea să trăim? Ce înseamnă, în fond, un oraș frumos? Cu siguranță, pentru antici, normele frumosului erau altele decât ale noastre. Dacă nu le mai putem adopta integral, putem, în schimb, învăța de la ele, apelând, de pildă, la evocarea plină de farmec a filosofului Roger Scruton:
„«Pe acest deal…, întemeietorii Colophonului i-au ridicat un templu zeiței Artemis și astfel s-au pus sub paza zeiței, dedicându-i festivități și învățându-și copiii dansurile lui Artemis. Templul era din piatră, cu coloane ionice, căci așa era stilul arhitectural din Lydia. Nu era mare, dar proporțiile sale erau atât de perfecte, încât colophonienii au interzis orice construcție în apropierea lui și au sădit o grădină, cu tei și carpeni, care să servească drept incintă templului. Iar din dialogul dintre templu și grădina sa a crescut cetatea. Unii au adus în dar la templu mobilier și statui; alții au înfrumusețat grădina cu peluze, arbuști și fântâni.
(…) Sunt multe lucruri de învățat de la grădini și, mai ales, de la grădinile de genul celor pe care le descriu aici. Fiecare obiect este acolo fără nici un scop exterior sieși. Până și noi, când vizităm incinta, ne lăsăm în urmă scopurile. Ne plimbăm la umbră, ne împrospătăm spiritele cu vederea apei limpezi care strălucește peste pietrele de chihlimbar și ascultăm păsările cântând deasupra noastră… Mai mult, grădina este un loc social. Oamenii se intersectează unii cu alții, intră în conversație, poate se joacă împreună sau stau unul lângă altul în pace.
(…)
Pentru modul meu de a gândi, o adevărată stradă este ca o grădină – adică un mijloc și nu un scop. Este ca un loc în care zăbovești și cântărești; unde te întâlnești și conversezi… Noua stradă nu este un scop, ci un mijloc: este un pasaj dintr-un loc în altul. Clădirile care se ivesc de-a lungul marginilor sale sunt doar aruncate acolo, jignind atât pământul, cât și cerul cu incapacitatea lor de a se conecta la oricare dintre ele.
…Curând, în fața fiecărei case a apărut un spațiu public, un spațiu care era la fel de sfânt precum grădina de lângă templu. Pentru a-și exprima mândria față de oraș și pentru a marca pământul nu ca al meu sau al tău, sau al lui, ci ca al nostru, cetățenii au început să decoreze acest spațiu public. L-au pavat cu pietricele, l-au placat pe fiecare parte cu dale de ardezie lustruită și au ridicat mici altare din porfir sau marmură, ca zeii să se simtă acasă pe stradă, care era strada tuturor” .
Desigur că orașul modern se confruntă cu numeroase provocări care nu existau în vremurile evocate de autor: exod rural, hipertrofie urbană, criza spațiului (de unde țâșnirea pe verticală), trafic motorizat, poluare. De asemenea, spre deosebire de vechiul polis sau de târgul medieval, orașul de azi este puternic diferențiat morfologic și funcțional: există zone rezidențiale (de locuit), comerciale (cu piețe, magazine), industriale (fie grupate pe platforme, fie diseminate – mica industrie), zone de transport (triaje, gări, străzi magistrale, șosele de centură, port), în fine zone verzi și de agrement. De aceea, soluțiile de planificare urbană nu pot fi globale, ci adecvate zonelor funcționale corect identificate.
Oricum, în ziua de azi, înmulțirea fără precedent a automobilelor personale pune probleme legate de trafic: străzi cu mai multe benzi, semaforizare inteligentă, locuri de parcare și alte facilități pentru șoferi. Totuși, experiența marilor orașe a demonstrat că lărgirea axelor rutiere la oricâte benzi nu poate prelua integral fluxurile de autovehicule în continuă creștere. În aceste condiții, a pătrunde cu mașina personală peste tot nu mai poate continua. Nu putem avea simultan și patrimoniu istoric bine conservat, sau spații de recreere, și acces neîngrădit pe patru roți. Să ne gândim la șirul kilometric de autoturisme parcate de-a lungul falezei superioare în după-amiezele de week-end, vara. În toate modelele de succes, un transport public modern și eficient reprezintă forma principală de mobilitate a locuitorilor în interiorul orașului.
Deci, ce înseamnă astăzi un oraș frumos, un oraș în care te simți bine?
Depinde cui îi este adresată întrebarea; dacă întrebi un vârstnic, ar dori parcuri curate cu bănci și arbori umbroși, fântâni susurătoare, transport în comun dacă se poate gratuit, piață ieftină, termoficare funcțională. Liceanul va spune că nu se poate lipsi de aquaparc, terasă, club și mall, angajatul middleclass, de semaforizare inteligentă sau pasaje („să nu stai în trafic”), parking, grădinițe și școli cu ștaif, locuri de joacă securizate, piste de biciclete.
Un lucru e cert: cu greu poți mulțumi absolut pe toată lumea. Prin urmare, în amenajarea urbană este nevoie de un compromis, astfel încât fiecare grup social să se simtă reprezentat. „Un spațiu public nu este un spațiu fără proprietate, ci unul în care numeroasele sfere de proprietate se opresc în fața unei granițe negociate” (R. Scruton, op. cit., p. 184). Această negociere, dialog deschis, efectiv și nu mimat, înseamnă respectul oricărui edil pentru concetățeni și pentru oraș.
Prin ce mijloace s-ar putea înscrie municipalitatea pe acest drum al normalității?
Veghind asupra regulilor de construcție și urbanism, prezervând stilul arhitectonic propriu, estetica urbană. Îngrijind și lărgind spațiile verzi, creând spații de convergență socială; evitând, înainte de orice, arhitectura impersonală, soluțiile urbane proiectate ca scop în sine și nu în serviciul binelui comun. Făcând din comunitate parte a soluțiilor acolo unde nu există expertiză verificată. Și asta tot spre binele public, deoarece, o spunem din nou, oamenii nu își cunosc întotdeauna interesul.
Din păcate, nu așa înțelege să procedeze actualul primar al Galațiului, domnul Ionuț Pucheanu. Domnia sa a ales, de ani buni, să purceadă la modernizarea orașului consultând comunitatea mai degrabă formal și implementând, apoi, proiecte care s-au dovedit insuficient gândite și discutate.
O fi, nu zicem, animat de cele mai bune intenții; pavajele domniei sale – nu. Ele sunt descurajant de alunecoase pe vreme umedă, iar monotonia cromatică îi trădează lipsa de gust, o grabă stahanovistă, și preferința pentru antreprenori încântați să-și lichideze stocurile de materiale de proastă calitate și terne. Cu excepția unor promenade pietonale reabilitate în respectul confortului corporal și estetic (cum sunt cele de pe strada Brăilei, din Coșbuc și până la inelul de rocadă), străzile, scuarurile, piațetele și esplanadele orașului au fost podite aproape exclusiv cu pavele gris, dintr-un material compozit (imitație de granit) și sfărmicios. Edilii noștri se pare că nu înțeleg că atunci când te hotărăști să înlocuiești pavajele și bordurile, o faci pentru decenii, nu pentru câțiva ani. (De fapt, vechile dale din granit de Măcin ale Galațiului, aveau peste o sută de ani când au început să fie înlocuite, mai mult sau mai puțin justificat).
Râvna demiurgică a actualului primar ar putea fi pusă în serviciul unei cauze mai nobile. Bunele intenții și ambiția de a rămâne în istoria urbei ca un gospodar plin de proiecte, nu țin locul unei regenerări urbane atente la trecut, și nici ocrotirii corespunzătoare a rarefiatelor zone verzi. Graba și mijloacele precare de realizare explică numeroasele greșeli de urbanism pe care le-a patronat. Între cele mai stridente se numără o serie de parcuri „reabilitate”. Oare de ce acest verb, indicând restituirea funcționalității inițiale a unui spațiu, echivalează, pentru unii planificatori, cu defrișarea arborilor și cu înghițirea peluzelor de către suprafețele din beton și piatră seacă? Fotografiile de mai jos arată deosebirile flagrante între aspectul a două zone înainte și după reabilitarea „marca Pucheanu”. Este vorba de Parcul Eminescu și Parcul „Spicu”, care au suferit adevărate agresiuni peisagistice.
Un alt exemplu de bani publici îngropați în structuri din beton este parcul de la Elice, care nu avea absolut nici o nevoie de „reabilitare”. Fusese reamenajat doar de nouă ani, cu gust și materiale de calitate, arăta ca nou, iar teii și arborii de mătase se dezvoltau frumos.
În afară de borduri și dale, domnul primar Ionuț Pucheanu mai manipulează și alt gen de „prefabricate”: verbale. Cu care „plachează” interlocutorul atunci când este în încurcătură. Am avut ocazia să asist la dialoguri între domnia sa și grupuri de cetățeni. Este volubil, simpatic și binevoitor, atâta timp cât nu atinge cineva un punct nevralgic. Dacă este întrebat, de exemplu, de ce a trebuit să ghideze privirile și pașii către statuia lui Costache Negri din Parcul Spicu prin două ziduri inestetice din beton (care pornesc din dreptul coloanelor de la Administrația Financiară) și nu prin garduri vii, răspunde: „Așa-i proiectul”! Ca și cum beneficiarul se află în slujba proiectantului și nu invers;
Dacă e întrebat de ce ciopârțește arbori falnici, spune că „toaletează” coroana;
De ce taie unii arbori sănătoși? Râde superior: „Primăria s-a dotat cu un scanner pentru copaci, care le detecteze viciile ascunse!” Insiști asupra crizei spațiilor verzi, simulează mirarea: „Cum, nu știți că Galațiul are cel mai mult spațiu verde pe cap de locuitor?” De parcă nu am fi pus piciorul niciodată în Timișoara, Iași, sau Brașov!
Cum explică opțiunea (rareori încălcată) pentru monotonia cromatică a trotuarelor? Dar pentru luminile supărătoare montate în pavaj? „Așa e și în Spania și Suedia. Ați fost în Suedia?” De ce nu este prevăzută nici o peluză, nici un arbore în intrândul acela cenușiu? Păi, „e piațetă”… Sau, dând-o pe glumă: „Vreți un loc cu verdeață? Știți unde să mergeți…!”
Aici îi dăm dreptate domnului primar, pentru că domnia sa numără la spațiile verzi și cimitirele…
Dincolo de aceste aspecte criticabile, meritele actualei primarului actual, atâtea câte sunt, trebuie recunoscute. Nu se poate nega că social-democratul Pucheanu, cu sprijinul Consiliului Local, a fost un primar pus pe treabă, foarte activ în cele două mandate încheiate. A reparat școli, străzi, a înlocuit conducte, a achiziționat tramvaie noi, a introdus sistemul digital de gestionare a mijloacelor de transport public, a instalat mobilier stradal, a relocat dughene, a înființat locuri de joacă, a igienizat spații și a plantat un număr apreciabil de arbori. Nu am vrea să lăsăm impresia că tot ce a întreprins domnul Pucheanu în privința zonelor verzi a fost greșit. Reabilitarea Parcului Carol (CFR), precum și a altor spații îi mai spală din păcate. I-am cere, totuși, să lucreze cu arhitecți și peisagiști consacrați și cu materiale de calitate, chiar dacă sunt mai scumpe. În plus, includerea în proiectele de reabilitare și a sumelor necesare operelor de artă în aer liber sau în muzee.
Ne plângem că nimeni nu ne vizitează orașul, că vasele de croazieră austriece nu opresc la Galați măcar pentru 3 ore, dar – ce le oferim? Un târg prăfuit cu peluze și străzi neudate? Orașul are nevoie de o restaurare arhitecturală fidelă și bine pusă în valoare, de teatru, de muzică, de artă stradală, de muzee, biblioteci și cinematografe, de festivaluri de top. Atractivitatea unui oraș întotdeauna costă. Dar întotdeauna merită, dacă te gândești întâi la oameni și nu la ambițiile și socotelile personale.
Mult timp după revoluție, prioritatea zero a Galațiului, corect identificată de municipalitate, a fost reabilitarea infrastructurii. Mai întâi de toate, un oraș trebuie să fie funcțional. Astfel, preocuparea pentru aspectul estetic al orașului a fost, în general, trecută pe planul al doilea. După atâtea decenii, credem că a venit timpul pentru orientarea investițiilor către tot ceea ce dă strălucire unui oraș: decorațiuni, mozaicuri, monumente, grupuri statuare, fântâni elegante. Într-un cuvânt, către arta urbană. De la organizarea taberelor de sculptură în metal din anii ’70, reluată, punctual, imediat după Revoluție, preocupările pentru decorarea orașului cu lucrări de artă în aer liber au fost uitate. Adevărat, astfel de opere de artă sunt scumpe. Însă, la urma-urmelor, de ce se cheamă că mai trăim într-un oraș?
Galați. Cale de rulare reabilitată
