Conceptul de „societate civilă” a fost folosit pentru prima oară de Aristotel în „Etica nicomahică”, koinonia politike, şi a fost tradus în latină prin societas civilis, termen introdus de Cicero. Aceşti gânditori antici nu distingeau statul de societate, însă gândeau cetăţenia ca pe o participare voluntară la treburile (publice) ale cetăţii, pe care individul, prin natura sa de om raţional, putea să o modeleze contribuind la o bună guvernare, menţinerea păcii şi a bunăstării ei. Interesant că, după răspândirea creştinismului, conceptul de „societate civilă” a fost formulat în opoziţie cu „cetatea lui Dumnezeu”, în opera teologică a lui Sfântului Augustin, iar în epoca modernă, Locke şi Hobbes o opunea „stării de natură” a omului.
Aşa cum deja se poate observa, conceptul de societate civilă suferă modificări de la un tip de societate la altul, evidenţiindu-se contextul istoric în care acesta se precizează. Este motivul pentru care cauzele istorice (existenţa unui tip de societate sau altul), politice (buna guvernare) şi sociale (edificarea binelui comun, statuarea unor norme îngrăditoare de abuzuri) s-au modificat în decursul istoriei. Astfel, în societatea compactă a evului mediu, triada domeniu feudal – biserică – suzeran lăsa prea puţin loc liberei iniţiative, disputei de idei, opiniei personale. Cu toate că încercări de acest fel nu au lipsit, ele s-au desfăşurat în cadrul instituţiilor existente. De exemplu, în interiorul bisericii, s-au dezvoltat ordinele monastice, fiecare cu nuanţarea proprie a mesajului creştin, iar în păturii de meseriaşi s-au diferenţiat breslele şi guildele, fiecare cu propriile reguli şi statute. În lucrarea din 1984, Guilds and Civil Society în European Political Thought from the 12th Century to the Present, Anthony Black observa că rudimentele de societate civilă prind contur la sfârşitul Evului Mediu, în secolele XII- XVII, când aceasta „emerge odată cu disoluţia progresivă a «legăturilor naturale» ale ordinii feudale; o nouă structură socială a apărut, majoritatea în oraşe, unde meşteşugarii, micii negustori (întreprinzători) şi comercianţi au dezvoltat noi forme de organizare socială prin dezvoltarea unor activităţi economice noi”[1].
Prima referinţă la societatea civilă, în epoca modernă apare pentru prima oară în 1548, într-o traducere a lui Melanchton, unul dintre exponenţii Reformei, a unui text din limba franceză.[2] Expresia „die bürgerliche Gesellschaft” (societate civilă) va fi preluată, ulterior, de Hegel şi de F. Tönies. Melanchton a dezvoltat, într-un comentariu în latină la Politica lui Aristotel, o teorie a legitimităţii societăţii civile faţă de atacurile fanaticilor care criticau atât existenţa magistraţilor cât şi dreptul la proprietatea privată. Prin urmare, răspândirea termenului se datorează „dublei mişcări propulsive a umanismului şi a reformei”[3]. Şi este „expresia sau rezumatul dualismului originar (pe care unele mişcări vor în mod periodic să-l conteste) între puterea politică şi puterea hierocratică, [între] Stat şi Biserică (…) Fanatismul religios şi totalitarismul politic ar putea să fie astfel analizate ca două formule de negare radicală a deosebirii şi distanţei dintre cetatea divină (perfectă) şi cetatea omenească” (loc. cit.). Nu este de mirare că peste trei secole, Engels, în Războiul ţărănesc german, a vrut să-l reabiliteze pe Thomas Münzer, care voia să elimine „intervalul” dintre cetatea lui Dumnezeu şi lumea oamenilor. Acest „interval” este tocmai ceea ce înţelegem azi prin societate civilă: o salutară „despărţire a apelor”, între palierul lumii ideale, pe care unii utopici vor să o instaureze în lumea concretă – tentativă care s-a soldat mereu cu dezastre umanitare. De aceea, spre deosebire de Münzer, Luther credea că „intervalul” e bine să rămână, deoarece cetatea lui Dumnezeu nu este din lume, cum însuşi Isus Christos precizase fără echivoc: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!”
După cum se poate înţelege din acest exemplu, încă de la începuturile sale, societatea civilă s-a definit în opoziţie cu societăţile închise, compacte, care au premers totalitarismelor secolului XX.
Un alt moment în precizarea conceptului a fost apariţia, în 1760, a lucrării Istoria societăţii civile de Adam Ferguson, care a fost tradusă imediat în germană (ibid.). Iar filozoful englez John Locke, ca şi Jean Jaques Rousseau, înţelegea ca scopul principal al societăţii civile să fie apărarea proprietăţii de ingerinţele, interesele puterii politice. Societatea civilă, după Hobbes şi Locke, se constituie, prin urmare, acolo unde oamenii părăsesc starea naturală şi se angajează să respecte legile pe care societatea le instituie. Hobbes observase că omul, redus numai la starea lui naturală, se transpune în condiţiile unui război al tuturor împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes). De aici importanţa magistraţilor, chemaţi să apere persoanele particulare de abuzurile puterii politice. Preocupat de această problematică, Locke a conceput două tratate privind buna guvenare, care cuprindeau obligaţii reciproce între guvernanţi şi guvernaţi. Supunerea de bunăvoie a oamenilor unei autorităţi publice comune („common public authority”) trebuie să fie completată cu precizarea de limite precise ale acestei autorităţi, care să nu ştirbească libertăţile fundamentale ale individului[4].
După el, Hegel înţelege societatea civilă ca spaţiu normativ al relaţiilor sociale, interumane, diferenţiind-o, astfel, de stat În „Principiile filosofiei dreptului” (1812), Hegel o separă net de stat, înţelegând societatea civilă ca „un loc liber pentru orice idiosincrasie, orice talent, orice accident al naşterii sau al norocului şi unde valurile pasiunii izbucnesc reglate doar de raţiunea strălucind printre ele”[5]. Marx va radicaliza înţelegerea societăţii civile, afirmând că statul este numai vârful aisbergului care e societatea civilă, iar marxiştii deceniilor 7 şi 8 ai secolului XX definesc societatea civilă ca „partea privată, non-politică a suprastructurii” (Gramsci). În anii ’80, sociologul catalan Salvador Giner defineşte societatea civilă ca „o sferă a drepturilor individuale şi a asociaţiilor voluntare dezvoltată istoric”[6]. Cele 5 dimensiuni ale acesteia, în viziunea lui Giner, sunt: individualism, sferă privată, pluralism, competiţie, clasă (ibidem).
După normativitate, pasul următor a fost înfiinţarea instituţiilor care să apere şi consolideze câştigurile conceptuale. Astfel, formularea Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (1776), Contractul social (J. J. Rousseau), Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789), din care va deriva Declaraţia Universală a Drepturilor Omului de peste un secol şi jumătate, în 1948, nu ar fi fost posibilă fără efortul teoreticienilor societăţii civile care au precedat aceste documente istorice. Putem considera constituţia americană (1789), cea a revoluţiei franceze (1793), constituţiile statelor democratice, în general, ca fiind expresii şi ale societăţii civile, deoarece la elaborarea lor au colaborat oameni politici, proprietari de pâmânturi, deţinători de întreprinderi, comercianţi, precum şi – cel puţin în cazul constituţiei americane – o anumită aprehensiune religioasă.
Începând cu anii ’70 – ’80, când a început să fie pusă în cauză însemnătatea statului, conceptul de societate civilă devine subiectul unor dezbateri tot mai numeoase.
Una dintre problemele teoretice ale societăţii civile priveşte raportul din cadrul ei, dintre civic şi etnic. Pentru sociologul american Edward Shils, „societatea civilă… ghidată şi orientată de naţionalitate (în sens de cetăţenie)…, este una din manifestările instituţionale ale naţiunii”[7]. Societatea civilă se clădeşte pe prezenţa unei adeziuni anterioare, fie şi tacite: „Societatea civilă… nu este constituită pe de-antregul din relaţii contractuale. Aceste relaţii au un rol important în societatea civilă din pricina locului important acordat în cadrul ei proprietăţii private şi relaţiilor comerciale, dar ele sunt departe de a epuiza întregul. Conştiinţa de sine colectivă naţională a celor mai mulţi membri ai societăţii civile este o precondiţie pentru funcţionarea societăţii mai largi în inteiorul căreia ordinea contractuală e efectivă” (ibidem, p. 43). Sociologul francez Durkheim asimila naţiunea cu „partea necontractuală a contractului” (ibid., p. 43). Nefiind compatibilă doar cu naţiunea, societatea civilă „este de neînţeles în absenţa acesteia” (idem, subl. în text).
Însă, cu Jürgen Habermas, teoreticianul „patriotismului constituţional european”, se produce despărţirea civicului de etnic. Discipolul lui Gadamer preconiza, în lucrări publicate în anii ’90, deteritorializarea cetăţeniei, contopirea naţiunilor europene într-o „republică Federală a Statelor Europene”. Această idee „e hegeliană, filosoful german argumentând şi el că fiecare spirit naţional s-ar putea dizolva odată ce a atins universalitatea” (op. cit., p. 41).
În prezent se vorbeşte şi despre o istorie post-modernă a conceptului de societate civilă, care are debuta după 1980, în contextul confruntării ajunse în faza finală dintre blocul democraţiilor occidentale şi cel sovietic, când suprevegherea internaţională a respectării drepturilor omului capătă o importanţă deosebită[8]. Emergenţa organizaţiilor non-guvernamentale la scară globală, se constituie într-un instrument de edificare a societăţii civile. Aceasta devine o alternativă socială şi un actor important pentru designul ordinii globale (cf. ibidem). Cu această importanţă niciodată deţinută până în prezent, societatea civilă este ameninţată de pericolul de a deveni un panaceu social şi chiar politic, substituindu-se deciziilor politice şi competenţelor bunei guvernări (cf. ibid.). Un alt pericol, semnalat de Alan Whaites (Director for International Policy and Advocacy), este natura atomizantă a societăţii civile (cf. ibid.).
Garantând, între altele, dreptul la asociere şi la proprietate privată, constituţiile statelor democratice creează condiţiile elementare de configurare a oricărei societăţi civile. Iar odată cu Convenţia europeană a drepturilor omului (1953), cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului (1959), aceste drepturi au primit o confirmare internaţională.
[1] Dan Dungaciu, Darie Cristea, Istoria drepturilor omului şi a societăţii civile. Manual elaborat în cadrul PIR, Bucureşti, Politehnica Press, 2011, p. 13.
[2] Dominique Colas, Dicţionar de gândire politică, Editura Univers Enciclopedic, 2010, articolul „Societate civilă”, pp. 291-295.
[3] Loc. cit.
[4] http://en.wikipedia.org/wiki/Civil_society#Examples_of_civil_society_institutions
[5] Dan Dungaciu, Darie Cristea, op. cit., p. 11.
[6] Dan Dungaciu, Darie Cristea, Istoria drepturilor omului şi a societăţii civile, ed. cit., p. 12.
[7] Op. cit., p. 42.
[8] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Civil_society#Examples_of_civil_society_institutions.
