– Milenara pendulare a statelor românești între Est şi Vest –

 

“Bizanţul rămâne central în experienţa istorică şi culturală a României (…); el i-a conferit poporului frumuseţe spirituală, bogăţie estetică şi inspiraţie geopolitică”.

(Robert D. Kaplan, Răzbunarea geografiei)

 

„Intrarea în Uniunea Europeană a fost pentru mai multe generații sem­nul că sensul istoriei noastre devenea convergent cu cel al istoriei occiden­tu­lui european. Prin 2006-2007 spe­ram că asistăm la «sfârșitul istoriei». Nu era vorba de istoria globală, ci de cea de națiune de graniță. De atunci încolo, speram că orice greșeală va deveni minoră în comparație cu di­rec­ția pe care o luasem. Într-un anu­mit cadru, părea că ne putem per­mi­te aproape orice.

Forma europeană urma să creeze ine­vitabil un fond de aceeași natură. Aceas­tă iluzie era împărtășită atât la nivelul elitei, cât și la nivelul socie­tă­ții (…) După peste 11 ani, pare însă că fondul (instituțional și social) și-a luat revanșa. Am făcut deja atât de multe greșeli, încât con­vergența civilizațională cu Europa de­vine îndoielnică.

De fapt, istoria și-a luat re­vanșa. Am trișat prea mult”.[1]

 

Am putea spune, în termenii lui Robert D. Kaplan, că geografia, într-o măsură mai mare decât istoria, și-a luat revanșa. Situarea noastră geografică a influențat în trecut și influențează și astăzi – din păcate într-o măsură mult prea mare – decizia politică iar, prin recul, și societatea. De ce? Pentru că punctul slab al acestei poziții – favorabile în alte privințe – a fost și rămâne faptul că ea reprezintă o zonă instabilă, o zonă de balans, cu frecvente inversări ale sensului de oscilație în lungul axului geopolitic eurasiatic, care corespunde, în linii mari, cu direcția Est – Vest, încă din perioada marilor migrații și chiar mai dinainte. Suntem, aici, în șaua Carpaților și în provinciile care îi flanchează, pe cumpăna unui balansoar geopolitic ce pendulează între cele două mari centre de greutate, Apusul și Răsăritul. Funcție de pulsația acestor centre de putere de-a lungul veacurilor, după cum a precumpănit una sau cealaltă în diferite momente istorice, a oscilat și puterea politică din provinciile transcarpatice (ciscarpatice, privite de la București). „Greutatea” (economică, politică, militară, culturală) cu care marii actori regionali au apăsat pe capetele pârghiei reprezintă cauza primă a acestui balans. Când Vestul a fost puternic și atractiv, statul nostru a tins să i se asocieze; când, dimpotrivă, Estul a avut o influență precumpănitoare, manifestându-și ambițiile expansioniste, am alunecat în sfera lui de influență (cu excepția cazurilor când teama a fost suficient de puternică pentru a genera o reacție contrară). În cele ce urmează, „Estul” și „Vestul” se referă la două tipuri de civilizație și la două moduri de a înțelege și practica politica (european, respectiv asiatic) și numai în subsidiar la direcții geografice.

 

Perioade de inserare în sau de afinitate cu spațiul răsăritean

 

  • Secolele VII-I î. Ch.: Dacia antică a fost inițial un spaţiu având afinităţi clare cu lumea scitică și iraniană de la est, în pofida incursiunilor lui Boirebista în bazinul panonic. Totuşi, resimte influenţe comerciale și culturale grecești. Uneori chiar pe cele militare – vezi incursiunea lui Alexandru Macedon la nord de Dunăre.
  • Secolele III–V, între retragerea administraţiei romane și intrarea sub tutela Bizanțului. Triburi de pe teritoriul sau de la granițele provinciei Dacia (ale carpilor, bastarnilor, tyrageților ș.a.) basculează iarăşi către nomazii de la răsărit sau miazănoapte, cu care se coalizează împotriva Romei. Veleităţi de putere regională?
  • Secolele VI-IX: Invaziile avare, bulgare și infiltrările slave rup romanitatea orientală (mai ales pe cea nord-dunăreană) de civilizația greco-latină a Bizanțului.
  • Secolele XIII-XIV: înfiinţarea statelor medievale româneşti are semnificaţia basculării spre est a societăţilor! E vorba de suspendarea unui raport de vasalitate cu Vestul (Regatul Ungariei). Însă, cel puțin până la înaintarea otomană, principatele păstrează legături cu puterile suzerane central-europene.
  • Secolele XVI-XVIII: intrarea definitivă sub influenţa Imperiului Otoman fac din statele româneşti extracarpatice părţi ale „Estului”.
  • XVII-XVIII: tragicul eşec al politicii „bizantine” (duplicitare) a lui Brâncoveanu. Consecință – Imperiul Otoman domină total viaţa politică şi socială. Balcanizarea Țărilor române. Moravurile sunt complet orientalizate.
  • XVIII: epoca fanariotă. Ţările române, mai ales Valahia – total integrate în lumea răsăriteană, în pofida unor conexiuni culturale cu țări precum Rusia (pe atunci vector occidentalizant!) Polonia, Franța.
  • 1947-1991: o jumătate de secol în postura de satelit al Rusiei Sovietice.

 

Perioade de inserare în sau de afinitate cu spațiul apusean

 

  • I-III: cucerirea și colonizarea Daciei de către romani. Mai bine de un secol și jumătate intră în orbita lumii romane, în sfera Apusului;
  • IV-VI: romanitatea orientală și legăturile cu Noua Romă, Bizanțul, iar mai târziu, cu neguțătorii genovezi și venețieni, care întemeiază comptuare la Marea Neagră;
  • XI-XII: țaratul bulgaro-vlah gravitează spre apus, în contrapondere la influența Bizanțului. Legăturile Asăneştilor cu apusul catolic (de scurtă durată);
  • X-XII: supuse de arpadieni, cnezatele din Ardeal și Banat gravitează spre apus și sunt integrate regatului ungar;
  • XIII-XVI: vasalitatea Ţării Româneşti şi a Moldovei faţă de statul ungar (cu întreruperi);
  • XVI-XVII: Mihai Viteazul aderă la Liga antiotomană. Scurt episod în care Țara Românească, mai puțin Moldova, acționează în strânsă alianță cu Apusul;
  • XVIII: occidentalizarea ortodoxiei prin uniatism pune bazele relatinizării limbii române, proiect continuat de Școala Ardeleană;
  • XIX: reacţie națională – cu suport rusesc – împotriva fanarioţilor (Vladimirescu), imbold către Occident;
  • 1840 – 1857: proiectul paşoptist: reforme liberale, unirea și occidentalizarea rapidă a Ţărilor Române;
  • 1853 – 1881. Consecinţele Revoluţiei, ale războiului Crimeii şi al programului de modernizare: unirea din 1856 şi 1859, reformele decisive ale lui Cuza, aducerea principelui străin şi astfel, legarea României de casele domnitoare din Apus, Independenţă şi modernizarea accelerată.
  • Un secol de integrare în Occident (1848 – 1948) – visul generaţiei paşoptiste şi unioniste împlinit.

 

Perioade de orientare ambiguă, confuză

 

  • I î. Ch – III d. Ch: tensiunea dintre Dacia colonizată și teritoriul dacilor liberi face ca sud-vestul teritoriului să graviteze spre lumea romană, în vreme ce nord-estul, spre popoarele stepelor;
  • Influenţa elenistică, apoi bizantină. De pe la 500, intră în sfera de influenţă bizantină, deci în lumea „apuseană”, având în vedere că Bizanţul însemna, încă, Roma;
  • X-XI: infiltrarea ungurilor în Transilvania taie în două spaţiul Daco-romaniei, astfel încât tensiunea dintre est (fost teritoriu al dacilor liberi) şi vest (Dacia colonizată) dispare prin scindarea celor două provincii. Regiunile extracarpatice gravitează spre lumea stepelor;
  • XIV-XVII: încercări eroice de menținere a legăturilor cu lumea apuseană, vremelnice și cu succes limitat. P. P. Panaitescu distinge două faze ale acestei perioade. Mai întâi, rezistența („A fost, întâi, un veac în care s-a încercat oprirea valului turcesc”): Mircea, Țepeș, Ioan Corvin (Hunyadi), Ștefan cel Mare. A urmat „… vremea marilor răzmeriţe, adesea fără nădejde: cu Radu vodă de la Afumaţi, Ion vodă cel Cumplit şi, mai ales, cu Mihai vodă cel Viteaz. Ultimii domni români răsculaţi împotriva turcilor au fost Ştefan vodă Petriceicu în Moldova, Constantin vodă Şerban în Ţara Românească cu Gheorghe II Rákoczi, principele ungur al Ardealului care a luptat cu mijloace româneşti, toţi în a doua jumătate a veacului al XVII-lea”[2]. A treia fază a raporturilor cu Poarta a fost supunerea.
  • XV – XVII: politica duplicitară, „bizantină”, a voievozilor, consolidează un statu-quo geopolitic ambiguu: nici cu Apusul, nici cu „Răsăritul” (tătarii, turcii). Sau: și cu unii, și cu alții. Statul se întăreşte în dauna societăţii.
  • Înfruntările dintre Austria şi Rusia din secolul XVIII determină o perioadă de instabilitate, cu un balans între est și vest al Țărilor române. Dar intrarea Rusiei în joc aduce şi reforme care deschid orizontul apusean. Dimitrie Cantemir.
  • XVII-XIX: încercări de reluare a „politicii bizantine”de către Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu. Influențele italiene. „Renașterea brâncovenească”.
  • Intervalul de 15-20 de ani, între 1963 (restabilirea relațiilor economice cu Vestul, în primul rând cu Republica Federală a Germaniei) și 1978-79-82 (defectarea lui Pacepa, al doilea șoc petrolier, apariția tensiunilor în raporturile cu FMI).

 

După cum se vede, de-a lungul celor opt secole de statalitate, acest joc de balans nu a contenit. Elitele românești au compus când cu puterile de la apus, când cu cele de la răsărit. Măsura în care au fost câștigate pentru o raliere politică alături de Apus sau de Răsărit, a generat mereu impulsurile într-o direcție sau alta, imprimând orientarea generală a țărilor române pe decenii sau secole. Acest balans a fost și rămâne un joc al influențelor, nu de puține ori al seducției.

Evident, opțiunea pentru un pol de putere sau altul a stat la îndemâna leadershipului numai în momente de relativ echilibru între acestea; de regulă, elitele politice sau culturale erau angrenate în alianțe… naturale, dictate de geografie. Situația „imposibilă” în care ne aflăm derivă din faptul, notat cu pătrundere de Robert Kaplan, că linia Carpaților a fost, vreme de multe veacuri, începând cu formațiunile voievodale precursoare statelor centralizate moldovean și muntean, o frontieră politică dar nu și una etnică. Cu alte cuvinte, elementul românesc s-a format și răspândit de o parte și de alta a Carpaților, dar nu a reușit să-și „secrete” un stat propriu, suficient de puternic și durabil decât dincoace de Carpați (cnezatele transilvane au avut o existență efemeră). De aici, precaritatea geopolitică și tragediile istorice.

Dar această mișcare de pendul, în care ne-am căutat prieteniile când la apus, când la răsărit, nu ar fi fost regula într-un alt context geografic-geopolitic. Dacă aici se resimt cu maximă acuitate inversările de „polaritate magnetică” între est și vest, asta se leagă de poziția geografică pe care o ocupăm, pe „cumpăna apelor”, pe muchia de intersecție a versanților dintre cele două centre majore de putere de pe continentul nostru. Iar cu timpul, ne-am obișnuit „să călărim tigrul” exact pe șira spinării, gestionând spațiul de interferență a undelor care, venind din cele două direcții contrare, se atenuează reciproc.

Putem să admirăm, împreună cu analiștii străini familiarizați cu istoria noastră, iscusința diplomatică unor domnitori, subtilitatea lor combinativă, pe scurt, bizantinismul politicii noastre externe (istoricul Vlad Georgescu remarca principiul „plurivasalității” practicat de domnitorii noștri), dar, pe termen lung, acesta ne-a costat câteva mari neajunsuri:

  • Precaritatea vieții politice, lipsa de continuitate a cârmuirilor. În perioada fanariotă, de pildă, între 1716 și 1821, durata medie a a domniilor a fost de numai 2,6 ani;
  • Fragmentarea elitelor după jocurile de influență practicate de puterile tutelare (boierii se grupau în partida turcă, partida rusă etc.).
  • Întărirea statului în dauna societății.
  • Relativismul moral al societății, rezumat printr-o celebră vorbă de duh de Raymond Poincaré de acum mai bine de o sută de ani: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…”

 

Orice stat ar fi apărut aici, între Carpați, Dunărea Inferioară, dincolo de factorul etnic, ar fi trebuit să facă față aceleiași provocări. Pentru că era vorba de poziția geografică a „două țări ce sunt de margine”, cum  le caracteriza Brâncoveanu (P. P. Panaitescu, op. cit., p. 12). De la începuturile istorie noastre am fost predestinați acestui rol. Dacia Felix a fost o provincie romană de graniță; Moldova și Muntenia – state-tampon între Austria, Rusia și Turcia; Principatele Unite – rol de gardian la gurile Dunării, sau mai degrabă cu misiunea de a neutraliza-armoniza ambițiile antagoniste ale marilor puteri, menite să împiedice totodată Rusia să acapareze comerțul naval și să avanseze spre Strâmtori. România a fost (și e foarte probabil să rămână mult timp de aici înainte) o „țară de frontieră a Europei”, cum sună titlul unei cărți a istoricului Lucian Boia.

Acest dat geografic nu reprezintă o conjunctură a momentului istoric actual: așa au și apărut statele medievale românești, în secolul XIII, ca mărci de graniță. Moldova, strajă la răsărit, având a ține sub supraveghere pe tătari, Muntenia – cu fața spre Balcani și spre Constantinopol (urmărind mișcările turcilor). Ele nu au fost înființate întâmplător. Cu câteva decenii în urmă marea invazie mongolă de la 1241 pusese regatele Europei Centrale la grea încercare, într-o perioadă de avânt general al Apusului, Drang nach Osten. Crearea acestor straje la Răsărit, „antene” sensibile ale pericolului, cu rol de avertizare timpurie pentru vecinii de la vest, avea și menirea de a amortiza șocul viitoarelor invazii[3].

De pildă, Moldova medievală era ceea ce geopoliticienii numesc o „dromocrație”, un pol de putere asociat unei importante căi comerciale. Un stat-drum. Sarcina elitelor lui politice și războinice era să apere sectorul sud-estic al axului comercial care lega Baltica de Marea Neagră.

Nu rezultă de aici vreun statut inferior sau o desconsiderare a acestor mărci de graniță. Dimpotrivă, acest rol a avut măreția lui. Spania a fost și ea, inițial, marcă de graniță fondată în sec. VIII de Charlemagne. La fel Austria („marca de răsărit”), Danemarca și Panonia. Chiar dacă deranjează (evident, pe aceia care s-au obișnuit să judece spațiul românesc complet rupt de contextul istoriei regionale și globale, sau să facă din românism o religie de uz personal), adevărul istoric trebuie spus așa cum a fost: cele două viitoare voievodate autonome au fost înființate de o putere apuseană, Ungaria angevină (aflată, la rândul ei, în raporturi de vasalitate cu succesoarele regatelor france). Că, odată văzuți în scaun, vasalii  (un Basarab în Muntenia, un Bogdan în Moldova) se întorc împotriva suzeranului și se apucă să facă politică pe cont propriu, asta ține de propensiunea pentru putere cuplată cu o reacție identitară pe dimensiunile religioasă și etnică.

 

Ce rezultă de aici?

Că putem număra pe degete ocaziile în care am fost pe de-antregul câștigați pentru o politică alături de puterile Apusului sau am manifestat o orientare pro-occidentală neechivocă.

A fost, mai întâi, una de ordin cultual, unirea cu Roma a bisericii ortodoxe din Transilvania, iar apoi cultural, Școala Ardeleană. Apoi, mai mult decât orice altă generație o contribuție majoră în occidentalizarea principatelor au avut-o pașoptiștii. În primul rând că le-au scos din tristul rol care le fusese hărăzit, de viitoare gubernie a Rusiei cu. Activitatea intensă de influențare a cabinetelor europene, în răstimpul de zece ani dintre Revoluție și Convenția de la Paris a reprezentat cel mai perseverent și mai eficient lobby susținut de o elită românească de-a lungul istoriei, ale cărui efecte s-au propagat cel puțin pe durata unui secol. Beneficiile au fost spectaculoase. Odată impusă agenda reformelor liberale, au urmat patru decenii în care sistemul bipartit constituțional, cu o reprezentativitate censitară, a girat emanciparea statală și socială, a realizat Mica Unire, Independența și ridicarea țării la rang de Regat. Instalarea lui Carol I de Hohenzollern ca Domn al țării a a avut semnificația unei conectări a României la arterele de sânge albastru al caselor domnitoare din Apus. A fost cel mai inteligent și de succes proiect al pașoptiștilor. El ne-a asigurat premisele pentru ajungerea din urmă a lumii civilizate, la adăpost de orice ingerință externă. Înaintea lui, Alexandru Ioan Cuza, susținut, până la un punct, de întreaga clasă politică, reformează din temelii noul stat, care primește un nume, „România”, alfabet latin, legi și instituții europene (un fel de „acquis comunitar” avant-la-lettre) – tocmai pentru a curma odată nenorocitul balans geopolitic, jocul de stat-balama între Est și Vest.

 

A treia oară când s-a conturat o masă critică hotărât pro-occidentală a fost după decembrie 1989. Ea s-a format aproape din nimic, în covârșitoare majoritate din oameni ai condeiului sau artiști – singura elită de care mai dispunea societatea după aproape cinci decenii de comunism. O parte a acesteia s-a raliat puținilor supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste sau ai exilului – și care aveau experiență politică. Împreună cu lideri propulsați de mișcările de stradă, ridicați din societatea civilă, au condus Opoziția la neașteptata victorie din 1996. A existat și o elită economico-financiară, alcătuită, în general, din a doua sau a treia generație a nomenclaturii de partid comunist, în general competenți. Dintre aceștia s-au recrutat specialiștii guvernelor tranziției post-comuniste. Chiar foste cadre ale partidului comunist, ca Iliescu, Brucan și Năstase, de la un punct încolo (după descompunerea U.R.S.S.), au văzut în drumul spre Occident singura opțiune posibilă pentru România.

 

De ce aceste trei epoci de orientare hotărât pro-occidentală a fost atât de importante pentru România? Dincolo de avantajele indiscutabile ale importului de civilizație, a fost vorba de perpetuarea statalității. Și aici întrevedem o mare deosebire între cele două mari centre de influență geopolitică care pun în mișcare „balansoarul geopolitic”: Occidentul nu a pus niciodată în discuție statalitatea noastră. Pentru a fi riguroși însă, trebuie să menționăm situația atipică de la 1867, când o Austrie slăbită după confruntarea pierdută cu Prusia, acceptă ca soluție de supraviețuire politică unificarea cu regatul maghiar, moment din care, până în 1918, principatul Transilvaniei își pierde statalitatea, după mai bine de opt secole de existență autonomă. Cu această notabilă excepție, singurele puteri care au reprezentat un permanent pericol pentru statalitatea țărilor române, cu care se învecinau, au fost Turcia otomană și Rusia (atât țaristă cât și sovietică), puteri ale Estului.

Și reciproca e valabilă: nici Principatele nu au reprezentat vreo amenințare majoră pentru vecinii de la vest, din punct de vedere politic[4]. Pentru că locul „natural” al țărilor române a fost alături de Europa creștină, și participarea domnitorilor-cavaleri ca Mircea sau Iancu de Hunedoara la coaliția apuseană era de la sine înțeleasă. (Bizanțul continua să reprezinte, în epocă, un punct de iradiere spirituală, dar altfel devenise prea fragil pentru a mai conta ca aliat militar).

Pe de altă parte, atunci când s-a aflat în zona de influență a Orientului (vasal Porții sau satelit al Moscovei), statul român a manifestat intenții de ieșire din această postură numai atunci când Occidentul era suficient de puternic și influent. Altfel, elitele nu îndrăzneau să facă manevre de distanțare față de Est. Orice eroare de apreciare s-a soldat cu consecințe tragice, cum au fost tentativa timpurie a lui Dimitrie Cantemir de „extragere” a Moldovei de sub suzeranitatea otomană și sfârșitul lui Constantin Brâncoveanu.

 

Revenind  la momentele de politică hotărât pro-occidentală, acest al treilea moment în care societatea românească a crezut fără rezerve în necesitatea integrării depline a țării în structurile Apusului, s-a consumat repede. După 10-15 ani în care eurobarometrul plasa societatea și elita politică românească printre cele mai pro-occidentale din Europa (începând chiar din perioada de preaderare), au început să se arate semnele unei reacții sceptice, dacă nu chiar de respingere. Această reacție nu s-a născut pe cale naturală; nu s-a conturat și intensificat treptat, ca un sentiment sau o predispoziție organic sedimentată în sânul societății. Nu, ea a fost suscitată prin propagandă politică și amplificată interesat de o mass-media care a renunțat la rolul de informator și educator onest al opiniei publice. Facțiunile politice conservatoare au început să  joace cartea naționalismului demagog și populist, lansând lozinci precum „Mândri că suntem români” și afirmații de-a dreptul mincinoase ce echivalează Uniunea Europeană cu „Înalta Poartă” iar România cu o colonie.

Dacă această politică provocatoare de distanțare față de valorile (și de fondurile!) U.E. va continua, ne vom apropia cu pași repezi de momentul în care România va începe o nouă basculare către Est. Acest moment nu este departe.

Se pot indica și jalona evenimentele care au făcut ca „bulgărele” românesc să-și înceapă rostogolirea, mai întâi imperceptibilă, apoi din ce în ce mai vertiginoasă către est. Este vorba, înainte de toate, de revenirea Rusiei la politica de mare putere. Așa cum elita pro-sovietică din anii ’90, când URSS se dezmembrase, a înțeles că nu îi mai rămâne altă carte de jucat decât cea a europenizării, începând cu 2008, anul agresiunii rusești asupra Georgiei și an de început al crizei economice, noua elită a înțeles că a venit iar momentul în care poate pescui în ape tulburi și face joc dublu. (Un binecunoscut ziarist s-a grăbit să se ducă la Moscova să-i ia un interviu, după care s-a întors să „avertizeze” publicul că nu e bine să se pună cu Putin).

Așadar, au fost trei evenimente generatoare de neliniști:

  • Ambiția lui Putin de a reface „demnitatea Rusiei”. Agresiunea asupra Georgiei (2008) și asupra Ucrainei (2014);
  • Criza economică din 2008-2011;
  • Criza migranților, 2015-2016.

 

Intrarea într-o nouă perioadă de balansare a pus multă lume pe gânduri. Ne-am amintit cu toții de milenara pendulare a țărilor române între Est și Vest, ceea ce a alimentat pesimismul cu privire la posibilitatea ca România să poată ieși vreodată din postura această ingrată.

Întrebarea vine de la sine: când va înceta România să mai fie o țară de frontieră, „piatră oscilantă”, punct de librație al balansoarului geopolitic? Se pare că nu va reuși decât atunci când va reuși să transfere acest rol unui stat situat mai la Est. Ceea ce e totuna cu a spune: când va reuși Occidentul să facă asta. Prin puterea de iradiere a valorilor sale, ale bunăstării, ale instituțiilor, ale puterii economice, diplomatice și militare.

Dacă ne uităm pe harta Estului european, ne atrag atenția câteva țări de mare întindere. Moldova e prea neînsemnată pentru acest rol; ea nu are alt viitor decât realipită României (deși nu în orice condiții). Georgia, deși cu orientare net pro-occidentală timp de peste un deceniu, este prea departe și cronic supusă subversiunilor rusești, ținută în șah de separatisme. Singura care s-ar califica pentru această postură ar fi Ucraina, predestinată, oarecum, acestui rol („u-kraia” se traduce prin „la margine”). Prima dată când s-a ivit, în istoria noastră, posibilitatea de a face din vecinul nostru de la est un stat-tampon care să țină Rusia la distanță (și automat, să transfere „pivotul” balansoarului mai la est), a fost în primăvara-vara lui 1918, când Germania câștigase războiul în Est, România era invitată să ocupe Basarabia, iar Ucraina, sub umbrela Wehrmacht-ului, devenea un tânăr stat. Deși nu avea cum să dureze, în condițiile iminentei înfrângeri germane în vest, rolul de stat-tampon se mutase, temporar, la est de România. (De aceea a și fost posibilă recuperarea Basarabiei).

Opt decenii mai târziu, după 1991, într-un context diferit (un continent unificat și prosper), dar pe același fond al slăbiciunii de moment a colosului sovietic, Ucraina a făcut pași din nou pași spre o preluare a acestei sarcini. Fereastra de oportunitate nu a durat însă mult. După începutul de democratizare („revoluția portocalie”), ea s-a închis undeva între 2008 și 2014, când Rusia a neutralizat-o, rupându-i estul rusofon și ocupând Crimeea.

Se pare că nu putem scăpa de acest blestem cu una cu două.

 

Să ne mulțumim, oare, că am reușit să supraviețuim de-a lungul istoriei?

Să medităm încă o dată la cuvintele lui Robert D. Kaplan: „Fără moştenirea bizantină România n-ar fi supravieţuit (…) Bizanţul i-a conferit poporului român frumuseţe spirituală, bogăţie estetică şi inspiraţie geopolitică”.

Adevărat.

Dar şi tragedie în stare pură – cazurile Mihai Bravul, Petru Rareș, Ion Vodă, Brâncoveanu și atâtea altele.

 

„Bizantinismul politic” în care au excelat mai multe generații de elite românești, între care Brătienii, umplea de oroare pe un Petre Carp, care în 1914 vedea salvarea numai într-o cură radicală de occidentalizare. Pentru acel moment istoric (anii de neutralitate), ea era posibilă numai prin Germania, care, așa cum se puteau descifra tendințele atunci, urma să stăpânească continentul – cel puțin economic.

Poate avea dreptate.

 

Surse bibliografice:

  • Bogdan Antoniu, Rudolf-Mihai Dinu, Constantin Bușe, Ion Bulei, Alin Matei, Istoria relațiilor internaționale în secolele XIX-XX, Politehnica Press, 2011.
  • Ion Bulei, Alin Ciupală, Lucia Popa, Procesul de modernizare în secolele XVII-XIX, Politehnica Press, 2011.
  • Lucian Boia, România – țară de frontieră a Europei, Humanitas, 2007.
  • Neagu Djuvara, Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor, Humanitas, 2004.
  • Neagu Djuvara, Istoria românilor povestită celor tineri, Humanitas, 2005.
  • Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Humanitas, 1992.
  • Samuel Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Antet, f. loc., f. an.
  • Robert D. Kaplan, Răzbunarea geografiei, Litera, 2014.
  • Antal Lukacs, Ecaterina Lung, Stat și societate medievală, Politehnica Press, 2011.
  • Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I, Scripta, 1993, vol. II, Machiavelli, 1994.
  • P. Panaitescu, “Perioada slavonă” la români şi ruperea de cultura Apusului (reeditat 1971), în Interpretări românești, Ed. Enciclopedică.
  • Alex Mihai Stoenescu, Tratat de istoriografie generală, I, Introducere în studiul istoriei, RAO, 2013.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ucraina-identitate-nationala-si-razboi-istoriografic

[1] Alexandru Gussi, Ratarea europenizării sau nevoia de o nouă tranziție, pe https://revista22.ro/70269168/ratarea-europenizrii-sau-nevoia-de-o-nou-tranziie.html.

[2] „De ce n-au cucerit turcii Țările Române”, în Interpretări românești, p. 14.

[3] Poate părea o distribuție cinică de roluri, putem să ne plângem „nenorocul istoric” (Eliade), dar nu era decât o firească măsură de autoconservare a statelor feudale apusene. Elveția, tot un stat-tampon la origine, (statut consfințit prin Congresul de la Viena), a avut o istorie mult mai puțin dramatică, grație poziției sale între statele de nucleu ale lumii occidentale.

[4] Militar, uneori. Vezi răfuielile lui Basarab cu Carol-Robert, ale lui Ștefan cu Mathias sau cu polonii, ale lui Mihai Bravul cu principii Transilivaniei etc. O excepție notabilă o avem și în istoria noastră veche. Roma a simțit pericolul de a lăsa un stat în expansiune ca cel al lui Decebal să se întărească nestingherit. Nu putea să-și desăvârșească cuceririle și colonizarea în vest (Galia, Britania etc.) fără a-și asigura flancul și spatele. Amintirea Cartaginei era destul de proaspătă, așa că a decis să aplice Daciei același tratament radical: îngenunchere militară, decapitare politică, exploatare economică și colonizare.

172 vizualizări
Articolul următor
Galaţiul sub asediu 1916-1918 . Contribuţii la o istorie locală / Mirela Magdalena Cernat

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut