1. La teologii medievali

Ioan Petru Culianu crede că principiul antropic poate primi trei variante. Conform celei dintâi, lumea a fost creată pentru om şi omul pentru lume (e varianta biblică, acceptată şi de conciliul de la Nikeea). Conform celei de-a doua, lumea este precum omul şi omul precum lumea (e varianta gânditorilor eleni: microcosmul repetă macrocosmul). Cea de-a treia reprezintă o combinaţie între 1 şi 2 (e varianta susţinută în iudaismul platonizant şi în creştinism): omul este precum universul şi a fost creat anume pentru acest univers.

Ioan Scottus Eriugena (născut pe la 810 şi mort pe la 877, cam în acelaşi timp cu Carol cel Pleşuv (care nu este „actualul rege al Franţei”!) contestă principiul antropic prin argumentul următor: dacă îl privim pe Dumnezeu în calitate de Raţiune de a fi a lumii, el este, neîndoielnic Binele; dar numai dacă îl privim astfel.

Nici Hugo din Saint-Victor (1096-1141) nu a fost mai favorabil ipotezei cutezătoare a principiului antropic. Hugo argumentează astfel: Dumnezeu nu se înscrie într-o serie cauzală, din care face parte şi omul. El este în afara tuturor seriilor cauzale. Voinţei sale nu-i precede nimic: nici măcar ideea Binelui. Şi, de asemenea, ea, voinţa lui, nu e justificată printr-o finalitate anume. În consecinţă, voinţa divină nu e dreaptă, pentru că s-a actualizat în ceva drept, ci ceea ce s-a realizat e drept, tocmai pentru că provine din voinţa lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu are o cauză. Este veşnic (cf. De Sacramentis: tratatul e o vastă summa theologica, prin care Hugo din Saint-Victor îl anunţă pe Thoma de Aquino).

Cei mai mulţi teologi medievali (şi cei mai subtili) au sesizat pericolul acceptării necondiţionate a principiului antropic, care leagă determinismul (ordinea) naturii de ordinea divină. Relaţia lui Dumnezeu cu Binele şi ideea de a despărţi ordinea Binelui de libertatea absolută a lui Dumnezeu, îl vor preocupa şi pe Ioan Duns Scottus (1266-1308).

În fond, aceasta e greşeala lui Aristotel, crede Ioan Duns Scottus: dacă primul motor e cauza lumii, el face parte din ordinea / succesiunea pe care o inaugurează, ca un prim termen al acestei ordini. Din Primul derivă o serie de consecinţe necesare. Dar Primul nu e prezent în consecinţele ultime. Şi nici nu poate interveni în desfăşurarea logic-necesară a acestor consecinţe, printr-un act liber şi gratuit, asemenea Dumnezeului creştin.

Pentru Duns Scottus, principiul divin nu se poate câtuşi de puţin înscrie în succesiunea mundană, el fiind cu necesitate în afara acestei ordini (şi în afara istoriei). Doar printr-un act cu totul gratuit şi de neînţeles Dumnezeu intervine în cursul lumii (prin Crearea ei şi prin Întrupare). Dar dacă Dumnezeu creează lumea într-un scop definit, care ar fi omul, el nu mai făptuieşte liber. Ioan Duns Scottus înţelege limpede că, într-un anume sens, principiul antropic neagă / contestă libertatea divină.

În treacăt fie spus: Aristotel nu spune niciodată despre Principiu (primul motor, primum movens) că este raţiunea de a fi a lumii, întrucât, în cazul său, lumea există din eternitate şi nu e creată. Mai mult: principiul aristotelic se află complet în afara lumii şi nu se interesează de ea: nici măcar nu o cunoaşte…

Varianta lui Pico della Mirandola

Principiul antropic presupune că între Creator, lume şi om există o precisă corelaţie intenţională. Intelectul uman constituie încununarea creaţiei. Cel mai adesea, teologii din Evul Mediu resping principiul antropic. Cei din Renaştere, în schimb, îl acceptă drept postulat. Pico della Mirandola e unul dintre ei.

De exemplu, în Despre demnitatea omului, Pico îi oferă o formulare precisă. Omul e situat în vârful creaţiei şi e culminaţia procesului demiurgic. Dar de ce creează Dumnezeu omul? Pentru ca o minte să admire desăvârşirea edificiului mundan: „Dar după terminarea lucrării, făuritorul dorea să existe cineva care să cerceteze cu atenţie înţelesul unei atât de mari înfăptuiri, să-i îndrăgească frumuseţea, să-i admire măreţia. Din această cauză, după ce toate celelalte lucrări au fost duse la capăt (după cum dovedesc Moise şi Timaios) s-a gândit, în sfârşit, să creeze omul” (Pico, Despre demnitatea omului, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1991, trad. Dan Negrescu, p. 122).

Şi încă: „… [Dumnezeu] a conceput omul ca pe o lucrare cu un aspect care nu îl diferenţiază [de celelalte fiinţe] şi, aşezându-l în centrul Universului, i-a vorbit astfel: «O, Adame, nu ţi-am dat nici un loc sigur, nici o înfăţişare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru ca acel loc, acea înfăţişare, acele îngăduinţe pe care însuţi le vei dori, tocmai pe acelea să le dobândeşti şi să le stăpâneşti după voinţa şi hotărîrea ta. Natura configurată în celelalte fiinţe este silită să existe în limitele legilor prestabilite de mine. Tu, neîngrădit de nici un fel de oprelişti, îţi vei hotărî natura prin propria-ţi voinţă în a cărei putere te-am aşezat. Te-am pus în centrul lumii pentru ca aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pămîntean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfăţişezi în forma pe care însuţi o preferi, ca şi cum prin voia ta ai fi propriu-ţi sculptor şi plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi la cele de jos, ce sunt lipsite de inteligenţă; vei putea, prin hotărârea spiritului tău, să renaşti în cele de sus ce sunt divine»” (pp. 122-123).

Omul nu are, aşadar, o natură definită, o esenţă. El se face pe sine. Şi făcându-se pe sine într-un sens benefic, ajunge să-l admire pe divinul Arhitect al lumii. Admiraţia cu care omul priveşte făpturile din juru-i reprezintă, astfel, culminaţia întregii creaţii. Creaţia revine astfel la Dumnezeu…

  1. 3. Formularea lui Descartes 

La capătul Evului Mediu, Descartes (în Meditaţiile despre filosofia primă şi, mai ales, în a treia Meditaţie) a susţinut o idee asemănătoare: finalitatea Creaţiei este una intelectivă. Creaţia culminează printr-o făptură capabilă să identifice cognitiv adevărul. Potrivit gînditorului francez, un Dumnezeu care n-ar fi procedat astfel încât intelectul uman să sesizeze, treptat, structura de profunzime a lumii (şi chiar, prin argumentul ontologic, existenţa şi poziţia unei fiinţe eminente în cuprinsul acestei lumi: mă refer la Dumnezeu însuşi) nu ar putea fi decît un spirit malign (malus spiritus, spune Descartes).

Dar evidenţa însăşi ne spune că o astfel de fiinţă înşelătoare şi rea nu este decât o conjectură provizorie. Garantul suprem al veracităţii inlelectului uman este, fireşte, însuşi Dumnezeu. Oricare altă posibilitate (prezenţa eficientă a unui Dumnezeu viclean) este respinsă de către Descartes cu vehemenţă.

În alte cuvinte, omul îl cunoaşte pe Dumnezeu şi nu se înşeală asupra Lui (şi nici asupra lumii) tocmai pentru că Dumnezeu îl ajută să nu se înşele. Dacă omul ar greşi în estimările sale, acest fapt s-ar petrece în pofida lui Dumnezeu şi ar ţine doar de pervertirea liberului său arbitru, de o înclinaţie nefirească spre rău. Sau, poate, de intruziunea în universul adevărurilor eterne a unei fiinţe opuse Arhitectului divin, care ar avea drept scop de a-l rătăci pe om. Sub o influenţă malefică, omul ar lua drept adevăr ceea ce nu e decât născocire şi aparenţă. Însă acest fapt abominabil nu este cu putinţă.

Şi nu este cu putinţă tocmai pentru că reprezintă un episod care lipseşte neîndoielnic din minuţioasa creaţie a lui Dumnezeu. Prin urmare, veracitatea este unul din atributele Creatorului. Iar puterea de a accede la adevăr, una dintre posibilităţile intelectului uman.

  1. S.Oare tot ceea ce vede ochiul lui Dumnezeu vede şi ochiul omului? Cu aceeaşi acurateţe?
127 vizualizări
Articolul anterior
Un personaj filosofic de viitor: Idiotul
Articolul următor
Note despre fericire și libertate, plecând de la simțul comun

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut