Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică, Vol. I – Cu pumnul de fier: Călăii (2018), Vol. II – Când moare corul: Victimele (2019), vol. III – Un adevăr mai rău decât orice minciună: Complicii, Editura Humanitas, București, 2018-2020.

Să nu uităm! Cu acest îndemn ar trebui să începem să citim monumentala lucrare a lui Thierry Wolton: „Din respect față de victime avem datoria de a nu uita ce a însemnat cu adevărat noaptea totalitară comunistă” (T. W., Prefață la ediția românească, p. 11). Pentru că nimic nu este mai grav decât să așterni peste trecutul acesta blestemat pentru aproximativ o șesime din locuitorii planetei colbul nepăsării și amneziei. În fața lucrării istoricului francez nu poți să nu auzi în permanență îndemnul acesta la împrospătarea memoriei. Wolton nu lasă nicio clipă impresia că s-ar putea face vreodată vreo concesie celui mai criminal regim politic din istorie. Dincolo de faptul că este o carte-document, lucrarea lui Wolton reprezintă o mult-așteptată reașezare pe fundamente etice a istoriei comunismului. Am putea spune, fără a minimiza contribuțiile altor istorici și filosofi politici, că această adevărată „investigație istorică”, făcută la modul cel mai acribic și profesionist cu putință, poate reprezenta o probă la dosarul condamnării comunismului, pe care o așteptăm de aproximativ 30 de ani.

Alături de cartea lui Wolton, putem pune excelentele contribuții la istoria apariției și dezvoltării ideologiei comuniste ale lui Alain Besançon sau adevărata „critică” a gândirii marxiste realizate de Leszek Kołakowski în lucrarea Principalele curente ale marxismului. Putem spune, fără a ezita, că triada O istorie mondială a comunismului – Originile intelectuale ale leninismului – Principalele curente ale marxismului sunt suficiente dovezi pentru a realiza un proces intelectual al comunismului, pornind de la „critica rațiunii… marxiste” (Kolakowski) și continuând cu originile ideologiei bolșevice (de sorginte mesianică) (Besançon), totul fiind probat de documentele, mărturiile și datele istorice aduse de Wolton. Dacă în fața unui tribunal real mondial nu a fost adus niciun membru al vreunui partid comunist, putem spune că în fața tribunalului conștiinței comunismul-ca-ideologie se află deja la judecată.

În acest sens, al necesității existenței unei critici de esență a comunismului, putem spune că o lucrare ca a lui Thierry Wolton își face apariția la momentul potrivit. Amenințați din toate părțile de vechile idei îmbrăcate în haine noi ale marxismului, în această perioadă când granița dintre libertate și necesitate a devenit foarte subțire, când mișcările noii revoluții culturale ale ideologiei dominante „pollitically correctness” riscă să se transforme într-o nouă ordine mondială, anticapitalistă, anti- și i-liberală, când spectrele lui Marx și ale discipolilor săi sunt din ce în ce mai prezente, purtateparcă de tot mai mulți intelectuali, cartea lui Wolton reprezintă un act aproape de eroism. Istoricul francez nu menajează nicio susceptibilitate, nu ține sub tăcere niciun adevăr-tabu, nu își caută cuvintele pentru a denunța una dintre cele mai mari imposturi intelectuale din istorie. Credem că fără o convingere fermă, fără o atitudine mereu ofensivă, orientată tot timpul către adevăr, cartea lui Wolton nu ar fi putut să apară. Uneori surprinde dezinvoltura de a pune armele limbajului pe masa de lucru, folosind cuvinte plastice și, în același timp, extrem de precise, pentru a critica, de exemplu, poziția unor intelectuali-complici la propagarea ideologiei ucigașe a comunismului:

„În Franța s-a vorbit de «crimă de birou» pentru calificarea faptei săvârșite de înaltul funcționar Maurice Papon, care a semnat ordinele de deportare a evreilor când era secretar general al Prefecturii Gironde, între 1942 și 1944. Crime «cu gândul», «prin scris», «prin intenție», «prin sprijin» s-ar putea numi cele ale «tovarășilor» de drum, ale tuturor celor care s-au folosit de calitatea, de prestigiul, de genealogia lor pentru a acoperi crimele în masă ale comunismului, pe toate meridianele, și care, prin chiar această complicitate, au ajutat omenirea să fie cu conștiința împăcată”. (Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, vol. III: Un adevăr mai rău decât o  minciună. Complicii, p. 19).

Alteori, istoricul și jurnalistul francez nu ezită să „spună pe nume” ceea ce a însemnat comunismul pentru milioane de oameni. În fața bestiarului de răzbunări, atrocități și crime comuniste, nu poți să nu îți pui întrebarea: de ce? Cum a fost posibil acest lucru?

„(...) pesemne că niciodată întrebarea privind capacitatea omului de a-l năpăstui pe om n-a fost mai nimerit pusă decât în cazul comunismului. Amploarea fără egal a crimelor săvârșite în numele său, diversitatea și caracterul aparte al victimelor justifică urgența întrebării: de ce atâta cruzime și la o asemenea scară largă?” (Ibidem, vol. II: Când moare corul. Victimele, p. 911).

Realitatea nu are nevoie de interpretare, este cea-care-este, necosmetizată, dură, teribilă. Adevărurile istorice desconspiră adevăratele intenții ale conducătorilor comuniști. Foametea din Ucraina și cea din China, genocidul asupra unor populații rebele, Gulagul intelectualilor, al țăranilor, al deportaților, toate sunt descrise pe sute de pagini, în lucrarea lui Wolton. O adevărată cutie a Pandorei deschide istoricul francez, atunci când face apel la documentele arhivei sovietice sau germane. Statistica, cifrele seci se transformă în capete de acuzare pentru conducătorii comuniști:

„Numărul victimelor în această primă perioadă a revoluției (n. B.S. este vorba de revoluția bolșevică) este și el cunoscut. În publicația din Edinburgh Scotsman din data de 7 noiembrie 1923, profesorul Charles Sarolea se bazează pe surse rusești când avansează cifra de 1.776.737 de morți, pe care apoi o detaliază: 815.000 de țărani, 355.250 de intelectuali și șefi de întreprindere, 260.000 de soldați, 193.290 de muncitori, 70.000 de polițiști, 54.000 de ofițeri, 12.950 de proprietari de terenuri, 9.000 de medici, 6.000 de profesori și învățători, 1.219 preoți, 28 de episcopi. Aceste date nu țin seama de decesele cauzate de foamete” (Thierry Wolton, ibid., vol III: Un adevăr mai rău decât orice minciună, p. 399).

Acestea sunt numere dinamice, ce ies din cadrele rigide ale statisticii și arată modul în care oamenii au fost „înghițiți” de Leviathanul aparatchik comunist.

Numeroase sunt virtuțile monumentalei lucrări a lui Wolton. Reținem însă trei dintre cele mai importante idei, susținute și în alte scrieri de către reputatul istoric francez:

Prin anvergura mondială dobândită, prin comportamentul liderilor, prin nocivitatea ideilor propagate, comunismul a reprezentat răul absolut. Folosind ca instrumente ale puterii teroarea și minciuna, regimurile comuniste, peste tot unde s-au instaurat, au însemnat coborârea în infern a tuturor locuitorilor aflați sub ocupație „roșie”. Paradoxal, cei care au avut cel mai mult de suferit de pe urma stalinizării, leninizării sau maoizării au fost chiar reprezentanții claselor sociale prin intermediul cărora se legitima revoluția: muncitorii și țăranii. Realitatea nu a corespuns niciodată cu ideologia: nu a exista nicio revoluție populară, iar puterea, fără excepție, a fost preluată cu forța de o mână de intelectuali anarhiști, prin mijloace teroriste:

„Nu a existat niciodată vreo revoluție comunistă, în sensul de revoltă populară spontană. Istoria s-a pus în mișcare sub impulsul unor intelectuali mic-burghezi, al unor ideologi dispuși să facă orice pentru a-și atinge visul demiurgic, dar cu siguranță masele nu au avut vreo contribuție. Dictatura partidului, exercitată în numele proletariatului, s-a impus peste tot prin intermediul unor lovituri de stat, al luptelor de eliberare națională, al războaielor patriotice, al invaziilor sau al războaielor civile provocate în mod intenționat, și nicidecum prin voința imperioasă a unei clase muncitorești care visa să-și sfărâme lanțurile, așa cum se previzionase” (Ibid, vol I: Cu pumnul de fier: Călăii, p.16).

„Revoluția populară” a însemnat, peste tot unde s-au înființat „republici populare”, un asalt permanent asupra propriei populații, realizat, fără scrupule și sistematic de liderii politici comuniști. De fapt, mai corect ar fi să înlocuim sintagma de „revoluție populară”, total improprie și mincinoasă, cu „război civil”, ale cărui victime au fost oamenii obișnuiți, din toate categoriile sociale. Societățile infestate de comunism au fost adevărate hecatombe umane, în care dezumanizarea și moartea au constituit adevăratele „realități”, peste care se așternea, cu cinism, poleiala belșugului și a „progresului”. Cea mai des utilizată „armă” utilizată de comuniști a fost foametea, utilizată ca mijloc de eugenie și de control total asupra maselor:

„În Ucraina, revolta este deopotrivă naționalistă, împotriva rusificării-sovietizării, și economică, împotriva colectivizării (...) Stalin rezolvă problema înfometându-i pe contestatari. Holodomorul, numele dat de ucrainieni exterminării prin înfometare a milioane de concetățeni, le-a venit în cele din urmă de hac țăranilor revoltați” (Ibid, vol. II: Când moare corul: Victimele, p. 429).

Unele descrieri ale acestei înfricoșătoare realități a oamenilor înnebuniți de foame te lasă pur și simplu fără cuvinte:

„Într-o anchetă despre dezastrul din timpul Marelui Salt publicată în 1994, o revistă din Hong Kong, Kaifang, relatează cazul din provincia Gansu al părinților care i-au poruncit fetiței lor de șapte ani să pună apă la fiert ca să-l gătească pe fratele ei mai mic. După ce au mâncat bebelușul, i-au cerut iar fetiței să pună apă la fiert. Când își dă seama că ea va fi următoarea sacrificată, micuța se așază în genunchi și-și imploră tatăl: «O să fac tot ce vrei dacă nu mă mănănci». Mai este și cazul unei mame care și-a mâncat mezina, iar fiica mai mare a implorat-o: „«Mamă, nu mă mânca, o să am grijă de tine când o să mă fac mare»”. (ibid, p. 428).

Nazismul și fascismul au reprezentat ideologii criminale în esența lor, ca și comunismul despre care se poate spune că a fost ideologia totalitară prin excelență. În niciun alt regim politic puterea nu s-a confundat cu statul și cu Vojdul ca în comunism. S-a mers chiar dincolo de expresia „statul sunt eu”. În comunism, statul era în același timp partidul, partidul era conducătorul, iar conducătorul reprezenta legea. Maniheism absolut, comunismul a transformat „lupta de clasă” nu numai în „motor al istoriei” cum o considerau Marx și toți urmașii lui, ci și în instrument politic de exterminare a „dușmanilor poporului”. Potențial, toți se încadrau în această categorie. Absurdul și grotescul proceselor înscenate, culpele inventate, înăbușirea violentă a oricărei forme de revolte sunt dovezile faptului că între conducători și restul populației nu exista niciun fel de legătură umană. Nu numai că liderii politici comuniști s-au îndepărtat de popor, dar au și luptat în permanență împotriva acestuia, din dorința de a supune ideologiei orice formă de individualism. Statul e totul – iată originea răului absolut, în raport cu care totalitarismul reprezintă dimensiunea ideologică:

„Totalitarismul reprezintă mai degrabă un ideal al regimurilor comuniste pe care partidele-stat au tins să-l atingă, fără a izbuti vreodată pe de-a-ntregul din pricina forțelor care li se opuneau în rândul societăților cucerite. Termenul „totalitarism” rămâne la fel de relevant ca principiu teoretic, ca model de putere, mai ales când urmărim să descoperim natura particulară a acestor regimuri și a evoluției lor. În ciuda opoziției de care s-au lovit, omenirea n-a mai cunoscut un fenomen asemănător, cu o asemenea amploare, forță și dorință de a distruge. Totalitarismul este principala contribuție a comunismului la istoria omenirii”. (Ibidem, vol. I, Cu pumnul de fier: Călăii, p. 23).

Fascismul, nazismul și comunismul nu reprezintă decât fețele aceleiași ideologii: marxismul militant. Se cunoaște fascinația pe care a avut-o Hitler față de Capitalul lui Marx. De asemenea, se știe faptul, și Wolton demonstrează admirabil acest lucru, că lovitura de stat bolșevică nu ar fi reușit fără sprijinul Germaniei, care a susținut eforturile „revoluționare” ale minoritarilor bolșevici în încercarea de a acapara puterea. Mai târziu, când Hitler a ajuns la putere, ca lider al național-socialiștilor, a găsit în Stalin un „prieten” care l-a ajutat să împartă Europa. Colaborarea dintre cei doi lideri autoritari – ca și dintre Stalin și Mussolini – schimburile de „amabilități” dintre conducătorii Germaniei și Rusiei au avut la bază, dincolo de afinitățile ideologice, interesul de a acapara teritorii și a subjuga populații. Desigur, interesele politice au făcut ca cei doi conducători să devină cei mai mari dușmani. Cu toate acestea, există mai multe asemănări dintre nazism și comunism decât deosebiri. Pe fondul convingerilor ideatice comune, Hitler și Stalin au încheiat celebrul tratat Ribbentrop-Molotov, prin care Rusia și Germania își împărțeau Europa. De altfel, ministrul german al afacerilor externe „se arată încredințat că sub egida Führerului său lucid, Uniunea Sovetică nu mai e bolșevică; dimpotrivă, se îndreaptă cu toată viteza spre un regim cu bază socialistă” (ibid, p. 324). Apropierea dintre naziști și comuniști se explică, pe lângă vecinătatea ideologică, și prin interesul comun de a-i distruge pe social-democrați, „frații” dușmani ai extremiștilor. În esență însă, fascismul, nazismul și comunismul au origini doctrinare comune: „matricea socialistă”. Așa apare termenul de „roșu-brun” (după culorile uniformelor comuniste, respectiv cea adoptată începând cu 1925 de național-socialiștii germani). Wolton dezvoltă foarte bine, atît în Istoria comunismului, cât mia ales în Roșu-brun. Răul secolului (1999, tradusă în limba română în 2001, Editura Academia Civică) și în Negaționismul de stânga (apărută în limba franceză în 2019 și în același an în traducere românească la Editura Humanitas) ideea constituirii unui front comun „roșu-brun”, care arată de altfel asemănarea de structură a comunismului, fascismului și nazismului. Existența pe toate continentele, după cel de-al Doilea Război Mondial a „frățiilor” roșii-brune, cele mai renumite cazuri fiind Iugoslavia și Irakul, precum și constatarea că nu a existat comunism în stare pură, ci doar național-comunism, estedovada că naționalismul unește ideologic extremele:

„în general vorbind, socialismul și naționalismul sunt compatibile, programele lui Mussolini și Hitler s-au adăpat din aceste două izvoare. Comunismul la putere s-a folosit de altfel întotdeauna de fibra națională pentru a conduce. În fond, în secolul XX nici n-au existat regimuri comuniste, ci național-comuniste (…) În planul ideilor, roșii și brunii susțin puncte de vedere similare.” (Thierry Wolton, Negaționismul de stânga, p. 44).

Ca emanații ale marxismului, național-socialismul, fascismul și comunismul au în comun ura față de democrația liberală cu valorile sale, libertatea, individualitatea și diferența. Concluzia lui Wolton nu poate fi decât una:

„Consangvinitatea sistemelor comunist și fascist, fraternitatea lor în fond, e certă: ambele reprezintă o pervertire a modernității, au o origine comună, cu socialismul drept matrice, au apărut în același timp, după dezastrul din 1914-1918. Regăsim în ele același voluntarism politic vizând reîntemeierea societății, aceeași dorință de a făuri un «om nou», valori împărtășite precum cultul muncii și o gândire milenaristă pretinzând că ne conduce la sfârșitul istoriei: societatea fără clase pentru comunism, Reichul de o mie de ani pentru nazism. Asemănările sunt edificatoare. În ambele sisteme, ideologia justifică mijloacele folosite pentru atingerea țelurilor urmărite; partidul-stat are asigurată o preponderență absolută; poliția politică are puteri depline; economia e concepută sub o formă războinică (...); limbajul politic utilizat e militar: front, bătălie, luptă...; lozincile se aseamănă: triadei hitleriste „un stat, un popor, un Führer” îi răspunde în URSS glorioasa «un partid, un stat, un popor (sovietic)»”. (Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului,vol. I: Cu pumnul de fier: Călăii, pp. 341-342).

Călăii au și complici, iar victimele sunt toți cei care au avut de suferit, în mod direct, prin politicile „călăilor” și „indirect”, prin „orbirea care surzește” (expresia aparține lui Wolton) a intelectualilor. În final, se cuvine poate să facem câte un portret al fiecăruia.

Călăul: „Autoritatea lui Stalin este autoritatea partiduluiși invers, cele două se confundă. El deține puterea de la organizația comunistă, căreia îi este slujitor și deopotrivă stăpân (…) el întruchipează un nou tip de conducător, ale cărui trăsături, din lipsă de timp, fuseseră doar schițate de Lenin, un amestec de abnegație și identificare cu obiectul cultului pe care-l slujește. Mare preot al noii religii seculare, el își concepe rolul cam la fel cum papii și-l reprezentau pe al lor, ca slujitori ai Bisericii și păstori ai credincioșilor, e așadar secretarul general al partidului și în același timp cârmaciul suprem al poporului și al celorlalți comuniști existență în lume” (ibid, vol I, p. 316).

Victimele: „«Ardeți cărțile și îngropați-i de vii pe intelectuali» devine lozinca Gărzilor Roșii – așa cum se întîmplase și în urmă cu două mii de ani, pe vremea împăratului Qin Shi Huangdi-, astfel încât China să devină, potrivit Marelui Cârmaci «o foaie albă», gata să primească sfânta scriptură a «gândirii Mao Zedong» (…) Intelectualii sunt calificați drept «a noua categorie urât mirositoare», sunt «demoni bovini», «spirite șerpești» care trebuie închise în «grajduri», nume dat închisorilor improvizate care se deschid pretutindeni în țară pentru a întemnița intelectuali și cadre. Sunt zeci de mii de victime, fără a se cunoaște cifra exactă. Un bilanț socotește 142.000 de învățători persecutați, 53.000 de specialiști și oameni de știință, 500 de profesori de medicină, 2.600 de scriitori și artiști” (ibidem, vol. II, p. 262).

Complicii: „«Gândirea Mao Zedong» e la modă. Cărticica roșie este publicată în aproximativ 30 de limbi, editura Seuil, care propune o versiune franceză, vinde cartea în 250.000 de exemplare. Pentru TelQuel, Mao este un Lenin contemporan, un mare maestru în marxism în vreme ce Marele Cârmaci n-a făcut, de fapt, decât «să chinezească» unele principii de bază (…) Chiar dacă Sollers și colegii lui pretind că sunt cei mai buni maoiști, aceste detalii teoretice nu contează. Înainte de a fi filozofi marxiști, se consideră scriitori avangardiști, visează la o revoluție estetică și politică. Văd în Revoluția Culturală sinteza acestei duble revoluții sperate (…) Neînțelegerea în privința lucrurilor pe care le trăiesc chinezii îndoctrinați e abisală, dar maolatrii nu o cunosc, nici măcar nu sunt conștienți de ea. China lor imaginară este mitizată și ei înșiși sunt mitizatori. Văd în ea oglinda răsturnată a modelului capitalist, a alienării modernității pe care o denunță cu tot atâta forță pe cât de mult se bucură de ea. China lor e egotistă, de fapt, îi face să revină la problemele lor de intelectuali răsfățați pentru că au șansa să se afle de partea bună a istoriei”. (ibidem, vol. III, pp. 634-635).

O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică este un dosar de peste 3000 de pagini care se adaugă tuturor celorlalte lucrări, ficționale sau non-ficționale, distopii literare sau tratate de istorie, valoroase prin surprinderea esenței criminale a regimurilor comuniste. „Ideologia ucide”, naște monștrii, creează falii în istorie, întunecă cerul și însângerează pământul. Istoria mondială a comunismului este o lucrare care ar trebui citită cu sobrietate și cu speranța că istoria nu se va mai repeta. Condiția este totuși să învățăm din ea, adică să nu uităm!