Ilustrațíe: Cap de bărbat, bronz. Ban Chiang, Thailanda (cca. 1000 BC). Cleveland Museum of Art.

 

Atelierul fotografic Makșay. Tată și fiu

 

Anul acesta, 2025, se împlinesc 151 de ani de când Georges Makșay a fondat „FOTO  GLOB”, primul atelier fotografic din Galați. Câți nu s-au pozat în salonul din strada Gen. Lahovari 12 bis, colț cu strada Sf. Nicolae și câți mai păstrează albume cu imagini de o claritate ireproșabilă până astăzi! Atelierul „FOTO GLOB” Maksay a funcționat neîntrerupt în Galați timp de 75 de ani, reușind să treacă peste cumpăna a două secole imagini-document ale istoriei acestui oraș. Multe din clișee, plăci de sticlă sau benzi de celuloid în negativ au fost donate Muzeului de Istorie Galați, de Constantin și Areti Ecaterina Mastacan (fostă Maksay), prin fiul acestora, Sorin Mastacan, de la care și noi am obținut date importante privind biografia acestei familii.

 

 

Gheorghe Maksay, cel care a întemeiat atelierul fotografic la Galați, s-a născut la Târgu Secuiesc, în Ardeal, la 20 aprilie 1874, într-o familie de religie reformată. Avea la Galați o mătușă, Molnar Tereza (1848-1924), căsătorită cu fotograful Emil Carez (născut la Paris, 1838). La 16 ani, George a venit la Galați într-o căruță cu cai și a tras la această mătușă dorind sî învețe de la unchiul său meseria de fotograf. După șapte ani însă, Carez a murit, iar mătușa Tereza s-a recăsătorit tot cu un fotograf de elită al Galațiului, Friedrich Hild (născut Peter Vardein, în Ungaria, 1851). În 1902, după moartea acestuia, ea s-a recăsătorit la Constanța, tot cu un fotograf. Până la 30 de ani, George a fost lucrător în atelierele celor doi fotografi. În 1894, s-a căsătorit cu Cecilia Simonis (1870-1945), de religie catolică, fiica fabricantului de piane Ianoș Simonis (1829-1902), care avea atelierul în strada Domnească 54 (imobilul de lângă Prefectură, demolat acum câțiva ani, unde a fost și sediul Tribunalului Covurlui; acum pe locul acela s-a construiit noua Primărie a municipiului).

Cecilia a studiat la pensionul „Notre Dame de Sion” din Galați, era o bună pianistă, vorbea curent germana și franceza. S-a aflat în grupul de doamne și domnișoare de onoare care au însoțit prințesele Maria și Elisabeta, fiicele regelui Ferdinand și ale reginei Maria, în vizitele lor la Galați (după ziarul Cronica).

George Maksay a fost medaliat cu bronz la Expoziția Universală de la Paris, în anul 1900 și a devenit furnizor și fotograf al Curții Regale. Fiind cetățean  maghiar, a fost mai mulți ani epitrop al Bisericii Reformate din Galați. În 1914 el a renunțat  la protecția ungară și a cerut Tribunalului să i se aprobe cetățenie română. Era un om al datoriei. A participat ca fotograf al armatei la campania din 1913, primind ca recunoaștere „Coroana României” și „Steaua României” în grad de cavaler, „Crucea serviciului credincios clasa I și „Avântul Țării”. Pentru meritele sale în profesie, el a fost decorat cu „Meritul Comercial și Industrial” clasa I și a primit o scrisoare  de mulțumire din partea Secretariatului general al Comisiei Europene, dl Francis Ray (donată Muzeului de Istorie Galați).

Locuia în casa din strada Lahovary 12 bis, la etaj avea și atelierul și colabora cu toate instituțiile și firmele importante din oraș: Prefectură, Primărie, Poliție, Chestură, Comisia Europeană a Dunării, Șantierul Naval, Căile Ferate, consulatele străine, școli etc. Se prezenta astfel:

„Execut cele mai artistice și moderne fotografii în toate genurile și de toate mărimile. Specialist în fotografierea copiilor, grupuri, nunți, banchete. Instalație specială pentru fotografiat seara. Specialist în fotografiat în orice saloane cu lumină electrică sau cu magnezium. Măriri fotografice. Portrete la înălțimea artei fotografice. Reproduceri după picturi. Instantanee, lucrări industriale  și arhitectonice, interioare și exterioare. Reproduceri de documente. În depozite, articole fotografice pentru domnii amatori. Secție specială de cinematografie. Execuție ireproșabilă cu garanție. Deplasări la chemare. Execuție urgentă”.

La Starea Civilă trimitea perechilor ce depuneau actele pentru căsătorie o adresă-tip prin care le invita în ziua nunții să se fotografieze „artistic” la „FOTO GLOB”. Păstra toate clișeele în arhiva sa, încât cineva care dorea să-și reproducă pozele, o putea face oricând. La 62 de ani (1 noiembrie 1926) a încheiat o convenție cu fiul său, Jean Mihail (Bubi) Makșay, singurul din cei patru fii care dovedea interes și aptitudini pentru tainele artei fotografice, convenind să împartă cu el veniturile și cheltuielile firmei. Dar abia după 20 de ani i-a predat ștafeta, la 27 aprilie 1946, moment după care atelierul foto a fost înscris la Camera de Comerț Galați sub numele lui Jean Makșay. În ziua de 8 septembrie 1958, Georges Makșay, la 94 de ani,  a plecat la cele veșnice.

Jean Mihai (Buby) Maksay, al doilea și ultimul fotograf Makșay, s-a născut la Galați, la 27 august 1895. A absolvit cursurile primare la școala germană particulară din localitate, unde, pe lângă germană, se preda și în limba franceză. A primit o bună educație și de la mama sa, care era, după cum am amintit, o persoană cu educație formată la Notre Dame de Sion, o poliglotă și o bună pianistă. Jean s-a calificat în meseria de fotograf la Brașov, dar de însușirea artei fotografice avea să se ocupe el însuși, șlefuindu-se în toți anii cât a lucrat alături de tatăl său. Avea vârsta atelierului tatălui său  și, timp de 61 de ani, a reușit să se impună prin seriozitate, meșteșug și finețe. Calitatea imaginilor lăsate de el sunt și astăzi un etalon pentru ceea ce ar trebui să însemne artă în reproducerea fotografică.

În primul război mondial, el a fost operator-fotograf clasa I și a luat parte la operațiunile armatei române împotriva germanilor și a Ungariei, deși era încă cetățean ungar. A primit caracterizări elogioase din partea Diviziei de Vânători și a Secției Foto-cinematografice a Muzeului Militar Central (depuse la Muzeul de Istorie Galați). Generalul francez Bethelot (actuala stradă Bălcescu i-a purtat numele) i-a dat fotografia sa în uniformă militară, cu autograf. De asemenea, mareșașul Joffre, învingătorul de la Marna, l-a decorat cu medalia „Croix de Guerre” și i-a trimis într-un plic o carte de vizită, datată 6 iunie 1922, cu mențiunea: J. Joffre Marechal de France avec ses meilleures remerciements pour votre si amieble attention. În ziarul „Cuvântul Galaților” din 27 decembrie 1920 există o notă despre decorarea elevului plutonier Jean Makșay de către mareșalul Joffre. Pe adresa foștilor săi comandanți de divizie, general C. Șerbescu și general Dabija, Jean a trimis fotografiile lor în mărime naturală, ca amintire a momentelor petrecute împreună. Generalul Șerbescu îi scrie  localitatea Aleșd, județul Bihor, la 14 oct. 1920, că le-a primit, îi mulțumește și îl asigură că a dat ordin ca ele să fie înrămate și așezate la loc de onoare în sala de recepție a Diviziei II Vânători. Trebuie să amintim că, la 5 martie 1919, el primise deja cetățenia română.

Ca și tatăl său, Jean era un om harnic, sociabil, perseverent și cu inițiativă. A fost atras de cinematografie, și-a cumpărat un aparat cinematografic cu el proiecta filme în cinematografele din Galați. Era solicitat să filmeze reuniuni sau spectacole, la Galați și în alte județe. În 29/30 iunie 1925 a filmat Congresul Partidului Liberal de la Brăila – sosirea în gară a trenului ministerial, întrunirea, agapa, excursia pe Dunăre, pe Canalul Filipoiu și vizitele la instituțiile publice (1700 metri de peliculă). O altă pasiune a sa a fost filatelia. Timp de 50 de ani, Jean Makșay a colecționat nenumărate timbre românești și străine.

S-a căsătorit târziu, la 52 de ani, la 20 decembrie 1947, cu Moise Grigorița (1905-1970). În 1973, bătrân, bolnav și nemaiavând cui lăsa moștenire arta sa, Jean Buby și-a radiat din scripte firma. În ziua de 7 decembrie 1975 se stingea din viață, la 80 de ani, singurul din cei patru copii ai lui Georges care a preluat ștafeta nobilei meserii de fotograf. Cu el se stingea, din păcate, tradiția acestei familii medaliată cu bronz la Expoziția Universală de la Paris, în anul 1900…

A lăsat averea nepoatei sale, Areti-Ecaterina Makșay, căsătorită Mastacan, fiica fratelui său Anton (bun pianist și compozitor; muzica lui era cântată de fanfara militară în Grădina Publică din Galați).

Timp de 78 de ani, cei doi Makșay, tată și fiu, au surprins cu pasiune pe peliculă și pe plăci de sticlă o lume la care noi, cei de azi, ne gândim ca la o poveste. O răsfoire prin acest album este un periplu printr-o lume pe care altfel doar ne-am fi imaginat-o.

Sursa: Arhiva familiei Sorin Mastacan.

 

 

Un magistru al Baroului gălățean: avocatul  Ioan E. Vasiliu

 

Înainte de ultimul război mondial, Galațiul a avut multe personalități remarcabile, în toate domeniile, de la religie la administrație, de la comerț la muzică și artă plastică, de la medicină la avocatură și magistratură, de la literatură la aviație și marinărie. Una dintre acestea este fără îndoială avocatul Ioan E. Vasiliu. Este mai puțin cunoscut astăzi, dar merită cinstea de a fi pomenit cu admirație și recunoștință. A fost un om cultivat, un profesionist desăvârșit, cu spirit ascuțit și minte clară, devotat orașului în care trăia și un vajnic apărător al dreptății și adevărului pentru care pleda.

S-a născut în 1874, la Murgenii Tutovei, din neam de răzeși. A învățat la liceul din Bârlad, și-a dat balaureatul la București și a studiat Dreptul la Universitatea din Iași, de unde a absolvit în 1896 cu teza de licență Proba cu martori în dreptul roman și român. În paralel a frecventat și cursurile Facultății de Litere și Filosofie, devenind diplomat al ambelor facultăți. În martie 1897 s-a înscris în Baroul avocaților de Covurlui, și din acest moment a început odiseea  lui gălățeană. În oraș a profesat avocatura pe str. Mavramol (azi Bălcescu), ajungând și membru în Consiliul de Disciplină.

În 1913 a fost ales viceprimar, pe vremea când primar era Nicolae Filipide, pe care se zice că îl întrecea cu mult, el fiind net superior acestuia. În această calitate a contribuit la înfrumusețarea orașului, a Parcului Municipal din strada Domnească și a Grădinii Publice, unde prin diligențele lui au fost  construite serele cele mari. Tot el a introdus apă și lumină în cele mai îndepărtate  cartiere ale orașului și a pus să se paveze străzile lăturalnice, în lungime totală de 20 km.

La mobilizarea ocazionată de începerea războiului din 1913, conu Iancu, așa cum era cunoscut de acum în urbe, a intrat în armată, unde a luptat pe front, ajungând până în Bulgaria, la Plevna. La declanșarea războiului din 1916 era căpitan și a luptat în Argeș și la Cașin, cu Divizia a 8-a Artilerie, în calitate de aghiotant. A fost și Comisar Regal pe lângă Curtea Marțială de pe front. Pentru merite deosebite, a fost decorat cu „Coroana României” în grad de cavaler.

După război, în 1921, s-a înființat, la Galați Societatea culturală „V. A. Urechia”. La un moment dat, avocatul Ioan E. Vasiliu  fost ales președinte al  acestei societăți, calitate în care și-a adus contribuția la începerea lucrărilor de la Palatul Culturii, care trenau  de ani de zile (au început în 1924 și s-au sfârșit în 1941; regimul nou instalat după război a schimbat destinația acestui edificiu, în 1955, din „Sala V.A. Urechia în „Teatru de stat”, apoi în „Teatru Dramatic” (azi Teatrul „Fani Tardini”).

În 1927 a fost inițiat în Loja Masonică gălățeană „Discipolii lui Pitagora”, apărută în 1865, dintr-un comitet filantropic alcătuit de doctorul Aristide Serfioti în timpul unei epidemii de holeră. Statutul ei a fost semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (documentul tipărit la Galați se află în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia”). În 20 iunie 1928 avea gradul de Maestru al acestei loji, iar din 9 octombrie 1928 era Maestru Venerabil. Principalul scop al acestei formațiuni era unul filantropic și de-a lungul vremii, din lojă au făcut parte mulți reprezentanți din elita gălățeană.

Strălucit vorbitor și maestru al Barei, avocatul Ioan E. Vasiliu s-a ocupat decenii de-a rândul de  avocatură, politică, ziaristică și cultură, devenind un vajnic cetățean al în acestui oraș. Lumea Galațiului l-a primit cu uimire și cu admirație, era căutat și ascultat cu plăcere, fiindcă avea celebre pledoarii care demontau logic teoriile adversarilor săi, punând pe talerul balanței omenescul și reușind astfel să-și scoată clienții de sub învinuire. În timp ce adversarii săi se luptau să găsească argumente pentru a-i „înfunda”, el nu se impacienta, ci stătea calm în banca sa, aparent neatent, citind impasibil dintr-o cărticică scoasă din buzunarul hainei, până când îi venea rândul, după care băga cărticica în buzunar și își începea pledoaria, dezamorsând, cu o umbră de zâmbet ironic, punct cu punct acuzațiile adversarilor. Era de neegalat!

Om cu o cultură vastă, spirit fin și pătrunzător, agreabil dar și ironic atunci când condițiile o impuneau, cunoștea bine limbile clasice, așa că a fost și profesor de limba latină la Liceul „Vasile Alecsandri”. Mulți îl invitau la serate literare sau la întâlnirile de la Căminul cultural „Sfinții Împărați” de pe strada cu același nume sau la Atelierul religios „Sfânta Vineri” de pe lângă biserica omonimă din Mahalaua Râpei (Mazepa de astăzi), fie la societățile culturale pe care le frecventa. Era cunoscut pentru conferințele sale și pentru că improviza cu mult talent, „vrăjindu-și” realmente auditorii. Uneori chiar el era animatorul lor acestor întâlniri, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în ziua de duminică, 12 martie 1933, când a fost protagonistul unui  „proces literar” ce a avut loc în sala cinematografului și teatrului „Trianon” (atunci pe strada Domnească, aproape de Piața Regală, cu statuia lui Costache Negri, în mijloc, distrusă la retragerea nemților din 23-25 august 1944). Avea loc acolo o „dispută” organizată de Cercul Cultural și Turistic al Tineretului Gălățean, cu tema: „Simțuri și… sentimente”, prezentată de el, după  care au luat cuvântul: avocatul Grigore Vâju, avocatul Constantin Dobrescu, doctorul Michael Herșcovici, doctorul I. H. Cohn. Aceste comentarii publice care se succedau pe diferite teme literare sau sociale, la care erau invitate personalități din elita gălățeană, din capitală sau din alte localități animau asistența și ridicau nivelul cultural al publicului care pe atunci avea puține surse de inițiere și de distracție.

Dar avocatul Vasiliu avea și presa la îndemână pentru a-și expune ideile și a-și combate fin adversarii. Era renumit pentru pamfletele pe care le publica în mai multe ziare, prin care biciuia cu delicațe viciile și năravurile societății. Producțiile lui literare erau căutate și foarte gustate de cititori. Ca publicist, a colaborat la Revista vremii din Galați, a fondat ziarul Înainte, devenit apoi Galații Noi al soților Burbea. Tot el a înlesnit ziaristului Gheorge Mihăilescu, directorul ziarului Acțiunea, cumpărarea unei tipografii complete pe care i-a vândut-o la un preț modic și în condiții de plată ideale.

Iată cum îl încondeiază Petre Lăzărescu în „Siluete gălățene” (p. 54) pe acest om de cultură și neîntrecut pamfletar:

„Vioi ca o ghicitoare și sfătos ca un proverb. Client sigur al librăriilor. Cultivă cartea, cultivă și grădina: e rustic în înțelesul urban al cuvântului. Într-o mână cu Anatol France, în alta cu lopata, frământă pământul cum e frământat el de neastâmpăr. Viziunile-i politice de altădată păstrează și astăzi, ca aquarelele expuse mult timp la soare, urma roșului aprins de odinioară. Și acum dl Vasiliu e un supărat pe... oraș, găsindu-și liniștea între plăcile lui Fletta și jazz-urile aeriene cari au marea superioritate de a nu te plictisi cu cheta după fiecare cântec – mai ales când le poți asculta în pijama și pantofi noi”.

Toate meritele i-au fost recunoscute, dar, din păcate, el nu a progresat, a rămas în acest oraș de provincie, caracterizat de unii ca „mâța care-și devorează din dragoste pisoii”… O asemenea minte ascuțită nu putea sta pe margine când era vorba de soarta orașului, a județului și a țării întregi. De aceea a pătruns și în politică, având discursuri elocvente, înflăcărate chiar, chiar dacă nu au fost pe placul „mai marilor” care își vedeau subminată autoritatea și l-au „lucrat” demagogic – motiv pentru care el nu a putut ocupa un scaun de deputat în Parlamentul României, deși l-ar fi meritat cu prisosință, față de alții care s-au „gudurat” pe lângă cine trebuia și l-au obținut.

La evenimentele importante ale urbei, conu Iancu era totdeauna prezent, deci nu a lipsit nici de la ceremonia solemnă a inaugurării Palatului Telefoanelor de pe strada Lahovari nr. 4 (Poșta de azi), care a avut loc pe 1 august 1937, cum aflăm din presa vremii, moment când s-a produs și automatizarea telefoniei locale, de față fiind și prefectul județului Covurlui C. Ignat, primarul Gh. H. Dumitrescu (ian. 1937-ian. 1938),  viceprimarii D. Christoforatu și Stănescu, I. Theodorescu, avocatul Radu Constantinescu (colaborator cu George Mihăilescu la revistele muzicale ce se jucau în beneficiul Societății „V.A. Urechia”), avocatul Missir, procurorul Lupașcu, reprezentanți ai societății de telefoane de la București și foarte mulți oameni de presă. Evenimentul s-a încheiat, bineînțeles, cu o masă la restaurantul Suré.

Dacă am fi putut intra în intimitatea cabinetului de lucru al acestui magistru al Barei, l-am fi găsit, desigur,  înconjurat de cărțile lui favorite, volumele poeților și scriitorilor clasici și moderni, români și străini, de tablourile și sculpturile artiștilor plastici gălățeni sau care doar au trecut prin Galați, pentru că era și un colecționar pasionat care iubea cu adevărat acest oraș. Aici, conu Iancu era la el acasă, aici își primea el prietenii, aici era un conviv simpatic, un povestitor desăvârșit care știa să râdă și să glumească, aici aveau loc convorbiri lungi și agreabile la o cafea și un păhăruț cu vișinată din vișine dulci și cireșe amare…

Chiar dacă nu a fost pe placul șefilor care-l invidiau, nesuportându-i superioritatea și ironia cu care îi trata uneori, pe conu Iancu merită să-l apreciem și să ni-l amintim întotdeauna cu plăcere, pentru că și-a servit semenii cu sinceritate și devotament, iar viața lui a fost „o evanghelie de fapte și vorbe de duh”, așa cum îl descrie scriitorul care, semnând simplu: I. D., îi face un portret elogios în Almanahul gălățean pe 1943.

Oamenii ca el, care fac parte din „generația veche”, desprinși parcă dintr-un album de povești ai Galaților, sunt cei pe care s-a clădit acest oraș și care nu au dispărut de tot, ci doar s-au mutat ceva mai la deal, „la Ghiță Vasiliu”, cum numesc gălățenii cimitirul „Eternitatea”.

 

Surse bibliografice

• Colecția ziarului Acțiunea, anii 1933, 1937 (BVAU).
• Almanahul gălățean 1943, imprimat în Tipografia Jorică, str. Brașoveni nr. 16, în 1943 (BVAU).
• Radu Volbură, Petre Lăzărescu, Siluete gălățene, cu o prefață de N.N. Lenguceanu, Editura Radu Volbură, str. Gamulea 22.
• Bogdan Nistor, „Doctorul Aristide Serfioti, ctitorul unei loji pusă în slujba comunității gălățene” (Adevărul, din 06.11.2013, pe https://adevarul.ro/stiri-locale/galati/doctorul-aristide-serphioti-ctitorul-unei-loji-1487947.html)
• Adrian Pohrib, „Loja masonică «Discipolii lui Pitagora» din Galați (1865-1935)”, revista Danubius nr. XXXI/2013, pp. 95-150, pe https://revistadanubius.ro/pythagorass-disciples-masonic-lodge-of-galati-1865-1935-short-history-and-documents/