Pescuirea minunată. Poeme bilingve

Rafael, Pescuirea minunată (1515)

Poiana luminii

În poiana luminii
cuvintele ce-şi leapădă pielea
asemeni unor şerpi
urzesc în tăcere
din spuma lor
piatra înţelepciunii
cine-o atinge
fără să fie muşcat
se cuminică
din începuturile lumii

Dansul Irodiadei

Lumea întrețesută
în dansul voluptos al Irodiadei
aşterne zilnic pe o tipsie de argint
capul Înaintemergătorului
întregul câmp de lavandă
se umplu de lăcuste
întregul univers
de mirosul fagurelui

Geana amiezii

Fiecare clopot piere
pe limba lui
când i se zbate geana amiezii

Haiku

Andromeda
albul ochilor
heruvimilor adormiţi

Cetera

La atingerea genelor
secetei din miezul pietrei
i s-a rupt apa
cai albi buieci
făr-de căpăstru
au tăbărât pe pământ
împroşcându-l cu spumă
din cozile lor
se naşte arcușul
de dragul ceterii

Pescuirea

Aruncat-au mreaja în adânc
în întunericul apelor
şi-au tras cu greu
cu putere.
o lume oprită în ea însăşi
ochii năvodului înfometați
au intrat în carne
până la sânge
ochi de heruvimi
respirători ai luminii neapropiate
limpezire de taină
ce spulberă-ndată
celulele moarte

Roua diminetii

Frunzele străpuse de lumină
își desfac palmele-n stigmate de rouă
ce fac să respire pământul
în fiecare dimineaţă

Roua

O planetă
într-o singură rugăciune

e viață îndeajuns
pentru întreg universul

Pasărea

O pasăre fără cuib se poartă deasupra lumii
fără-ncetare

atât de flămânzi
atât de-nsetaţi
atât de goi
atât de săraci
încât nu are timp de odihnă
a prins drag de noi
sărăcuţa
şi în acest cuib atât de întins
are timp pentru fiecare
pentru fiecare pui
să-l înveţe să zboare

Semne

Coroana de spini
brăzdează adânc
precum un fier de plug
pentru rod
seva

se-mpreunează
cu miile de cioate necrozate
abia în a treia zi
nodurile
din lemnul negru şi rece
au plesnit
în mii de muguri
peste pământul
desfăcut
în așteptare

pe cruce
au mai ramas doar
piroanele
semne din itinerariul
luminii
în pântecul fierbinte
al pământului

Sărutarea de pe urmă

Mă priveşti
asemeni unei Cine de de taină
dintr-o icoană pe sticlă
şi-ai vrea să sorbi
gura de aer
ce saltă ca un copil în pântece
între straturile incandescente de nisip
rămas fără de trup

mi-e atât de greu
să mă apropii
atât de greu
să-ţi dau
sărutarea de pe urmă

La clairière de la lumière

Dans la clairière de la lumière
les mots qui muent
comme des serpents
tissent en silence
de leur propre mousse
la pierre de la sagesse
celui qui la touche
sans être éreinté
communie
avec le commencement du monde

Le dans d’Hérodiade

Le monde tissé
dans la danse voluptueuse d’Hérodiade
étend tous le jour sur un plat d’argent
la tête du Précurseur
tout le champ de lavande
fut rempli des sauterelles
et tout l’univers
de l’odeur du rayon de miel

Le cil de l’heure du midi

Chaque cloche
se tait dans sa propre langue
à l’heure du midi de ses ébats

Haiku

Andromède
le blanc des yeux
des chérubins endormis

Violon

Au battement de cils
au noyau de la pierre
en plein sècheresse
l’eau éclate
des destriers blancs
débridés
rabattus sur terre
arrosant vagues de mousse

de leurs crins
l’amour du violon
enfante l’archet

La pêche

Ils ont jeté le filet en profondeur
dans la noirceur des eaux
ils ont tiré acharnés
de toute leur forces un monde immobilisé en soi
les mailles du filet affamées
ont transpercé la chair
au sang
des yeux des chérubins
en inhalant la lumière thaborique
ablution du secret
qui aussitôt brise
les cellules mortes

La rosée du matin

Les feuilles transpercées par la lumière
déploient ses paumes en stigmates de rosée
qui font respirer la terre
chaque matin

La rosée

Une planète
dans une seule prière

forge vie en abondance
pour l’univers entier

L’oiseau

Un oiseau sans nid volait au-dessus du monde
sans arrêt

tellement affamés
tellement assoiffés
aussi dénudés
aussi appauvris
sont-ils
qu’elle n’a pas de repos
la pauvre est tombée en amour avec nous
et dans ce nid tellement spacieux
elle trouve du temps pour chaque être
pour chaque môme
et l’enseigne à voler

Signes

La couronne d’épines
creuse en profondeur
comme un fer de charrue
pour le fruit
la sève s’accouple
avec mille moignons nécrosés
à peine le troisième jour
les nœuds
du bois noir et froid
ont détoné
en d’innombrables bourgeons
sur la surface de la terre
entrouverte en attente

sur la croix
sont restées seulement
les clous
signes de l’itinéraire
de la lumière
dans le ventre brûlant
de la terre

Le dernier baiser

Tu me regardes
telle la Dernière Cène
icône écrite sur verre
et tu voudrais aspirer
la bouffée d’air
qui sautille comme en enfant dans la ventre
entre les couches incandescentes de sable
laissées sans substance

c’est trop difficile pour moi
de me rapprocher
si difficile
de te donner
le dernier baiser

Articolul anterior
Laitmotivuri
Articolul următor
Poeme muzicale

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut