Ilustrația: Figurinele de la Tell Fakhariah, Irak  (7000-9000 BC). Alabastru, bitum și pietricele încorporate 
Oriental Institute Museum, Chicago

Portret în mișcare

O chema Vivi și nu fusese măritată, nici că-i păsa de gura lumii slobodă, pe care o trata cu o educație stilată și o delicatețe fine ca acul de seringă pe care ni-l înfingea unde era nevoie, pășea sprintenă pe stradă, cu o cutie metalică în care avea acele de seringă dezinfectate și în alta seringile, toată lumea avea nevoie de ea, iar ea nu refuza pe nimeni, nu din considerente financiare, ci pentru că de fină și educată ce era – făcuse pensionul Notre Dame de Sion, nu se târguia pentru prețul unei injecții, venea la orice oră o chemai, singură pe stradă noaptea, la înfipt penicilina în biata de mine, care dârdâiam de la frisoane, dar când o vedeam și mai ales când îi amușinam încrederea în oameni, zâmbeam așa chinuită cum eram, plus că mai  spunea și câte un banc mai „verde”, râdea de scheunatul meu și cu vocea ei puțin pițigăiată și un pic bâlbâită, în speță la prima silabă, mă mângâia cu vorba, „S-Steluța e-este fa-fată de-deșteaptă t-tare!”. Doamna Vivi știa de la mama că „mâzgălesc”, „ciudățenie” a mea. Pe vremea aceea nu scriam decât într-un caiet cu file foarte veline, adus de tata din Cehia, care avea o foaie atât de mătăsoasă încât îți venea să o mângâi înainte de a scrie pe ea, aveam în fața caietului cu coperți verzi un început de timiditate și de solemnitate, de parcă aș fi simțit cu un fel de intuiție că fac o treabă extrem de importantă că scriu. Doamna Vivi pleca de la bolnavi tot singură, deși mai toți bărbații familiilor la care venea se ofereau să o conducă „pe vale”, unde era casa ei, cu vreo douăzeci și ceva de pisici, care mai de care mai frumoase, nu că erau ale ei, dar unele se nimeriseră să fie de rasă, arătau ca niște prințese, toloșcane și bine hrănite, puțin blazate în frumusețea lor, mie-mi plăceau la nebunie cotoii birmanezi, unul cel puțin era gri și avea ochii mierii, o nebunie să stai să îl observi cum pierde timpul, deși când căsca mă cam lua cu fiori pe spate, nu mă puteam apropia de birmanul acela că mă hâsâia imediat, Vivi le iubea pe toate și le chema sâsâit și un pic bâlbâit, la mâncare, „cu-curvelor, to-toate ssun-sunteți cu-curve, ha-haideți cu-curvelor!” și fața îi zâmbea, iar de jur împrejurul ei se vedeau numai cozi fâfâinde de pisici, Doamna Vivi era un univers la care nu avusesem acces, dar pe care îl iubeam, așa, din micile rămășițe pe care le mai vedeam la oamenii de seama și de educația ei, culți, fără să facă mare tam-tam din asta, fini, fără să îți bată vreodată obrazul, delicați până la a nu deranja o familie noaptea, când venea singură pe stradă, la un bolnav cu febră mare, discretă, foarte, foarte discretă deși sub așa-zisele ei bancuri „muncitorești” se vedea educația și ținuta de pension, îmi amintesc că niciodată nu a știut nimeni, dar absolut nimeni, chiar și din grecii ei, nimeni nu a știut ce fusese odinioară, înainte de acel prezent, toți speculau, dar de fapt nimeni nu știa nimic despre Doamna Vivi, decât că îi plac oamenii deștepți și cultivați, care iubesc animalele, ca ea. Avea o stimă, nu!, ceva mai mult decât asta, ceva aparte, față de tata, la vremea aceea inginer pensionar, pescar amator, care-i dăruia generos toți peștișorii, să aibă de mâncare pentru  pisicuțele ei. Pentru asta și pentru finețea cu care bătrânul făcea gestul ăsta, Doamna Vivi avea mereu o reverență în cuvântul spus lui, pe care o avea și un pic față de mine…

Și astăzi, față în față cu discreția cu care s-a dus de pe această lume, mă simt mai rău decât aș putea spune în cuvinte. Doamna Vivi, grecoaica un pic bâlbâită, mi-a rămas lipită de suflet și mai ales de memoria mea, fiindcă era în felul ei o lume a manierelor în primul rând, care îmi plăcea la nebunie, prin sfioșenia și decența cu care se înșurubau în lume oamenii educați ca ei și la care eu nu avusesem acces.

Vivi a dispărut într-o zi din viața mea. Când am auzit că a murit, am regretat nespus că fusesem într-atât de măgăriță, încât, prinsă cu viața mea de rahat, nu trecusem o zi pe la patul ei de suferință…  Și astăzi, când ajung pe valea orașului, mă uit la căsuța lui Vivi, și din copilărie parcă vin toate bancurile ei și mai ales, „la-la ma-masă cu-curvelor!”. Câte o pisică vagaboandă se întâmplă uneori de-și mai vălurește coada pe stradă și mă gândesc ghiduș, că s-ar putea să fi auzit chemarea nespusă, dar auzită așa de clar de memoria mea, acum. Orice vei fi fost Doamna Vivi, ai, ca în superbul film, Places in The Heart, un loc în i-inima m-mea!

Șchiopii

Nu are nume, ori îl are ca pe al tuturor celor care făceau bișniță sub aripa partidului, nu-i știu identitatea, deși o știu, fiindcă de ei încă îmi este și astăzi frică, vindea țigări chiar în fața hotelului din centrul orașului, mai că nu își deschidea o tarabă să le expună pe sortimente, era șchiop, dar nu asta mă dezgusta la el, ci aerul parșiv pe care îl emana, un fel de bolnav de plămâni, ce își ține butelia cu oxigen târând-o după el, ca să nu se sufoce dintr-o clipită într-alta, mereu când îl vedeam mă întrebam dacă are familie, ochii priveau zbanghiu lumea și oamenii care veneau după țigări scumpe la el, era împăratul țigărilor de import, alea cu care înfundai buzunarele medicilor și nu numai, era un tolerat, deși partidul care avea și ochi în palmă îl vedea, firește, își făcea veacul la restaurantul hotelului central, la masă cu vinuri scumpe și scăldând din priviri femeile frumoase care intrau cu partenerii lor, să bea o bere, ori altceva, fiindcă șchiopul mă fascina, ca un personaj din vreun roman de mahala, l-am văzut și cu ochii roșii, injectați de excesul de alcool, uitătura îi era rea și al dracului, i se citeau în priviri ura pe cei valizi, ura pe noi, adică, nu avea cum să danseze, cine mama dracului să ia la dans un bărbat cu tijă la picior?, și mai încolo cum să și-o tragă cu el, ochii lui – Maidanul cu dragoste, nu-l detestam din cauza piciorului, deși mă întrebam, văzând printre ce cuțitari se învârtea, de unde o fi devenit șchiop, ce se va fi întâmplat la urma-urmei, de ajunsese așa?, ci-l detestam fiindcă sigur ciripea mai departe tot ceea ce vedea, și cum pe unii isteți de minte alcoolul îi lua de cap, nu rareori l-am văzut rânjind, când aceștia se matoleau și vorbeau prea mult, mult mai mult decât treji, o rudă de-a mea chiar așa arăta, un domn în fața multor sticle de vin golite succesiv, a cărui eleganță nativă făcea loc porciei, până a doua zi, când ne întâlneam pe stradă și el era ca scos din țiplă din nou, lucra la o firmă de export, ceva ștab, șchiopul îl urmărea cu dispreț cum rând pe rând, toate măștile omului de lume îi cădeau și devenea din ce în ce mai animal, îmi aduc aminte și azi, că odată cu decembrie 1989 am sperat să nu-l mai întâlnesc vreodată, a lipsit un timp, ca apoi să apară tot în față la hotelul din centru, într-un grup de tipi dubioși tare, păreau a fi rakeți după mutre, parcă ăia de dinainte mai arătau a oameni, dar ăștia erau casapi, nu am spus nimic, m-am ferit de uitătura lui piezișă cu care scana clienții restaurantului din hotel, dar m-am cutremurat mai abitir când l-am văzut peste un timp paznic la o parcare centrală, rupea bilete, șchiop, șchiop, cu o uitătură la fel de urâtă și piezișă pe lume, mi-e frică și astăzi de toți ei, care încă trăiesc cu noi…