Sunt ani de când peste lume s-a lăsat o cortină de fier mediatică. Ce separă această cortină? Nu o țară de altă țară, un așa-zis bloc ideologic de un altul, o orânduire socială de o alta, ci omul este separat de adevăr. Temeiul ei exista în perdeaua iconostasului, de a marca simbolic abisul care desparte evidențele și aparențele, de taina lumii. Însă cortina a prins mucegaiul multicolor al științei, al unui soi de certitudine care a făcut uitată conștiința diferenței dintre aparență și esență, dintre lucru și lucru în sine. Ceea ce se află dincolo de rațiunea mijloacelor științifice de investigare a devenit treptat iluzie, mit, până ce, îndepărtându-se din ce în ce mai mult, a dispărut cu totul. Ceea ce odinioară se afla trăgând cortina într-o parte, astăzi este pictat și reprezentat pe tot cuprinsul ei atotcuprinzător întru cât, la drept vorbind, cortina, străbătând mințile oamenilor, nu are limite. Așa încât nu e ca și cum jurnaliștii de pildă, sau cei care se ocupă cu popularizarea rezultatelor științei, ar ști ce se află dincolo și s-ar abține să împărtășească tuturor această știință, nu, nici vorbă! Ei pur și simplu cred în realitatea întinsă de bidineaua rațiunii lor pe cuprinsul cortinei în care, pe ici-colo, oamenii mai dau câte o gaură, povestind apoi uimiți despre cele de dincolo. Evident, nimeni nu îi mai crede, pentru că, ei bine, nimeni nu mai are timp de „povești”. Oamenii sunt teribil de ocupați să trăiască, zic ei, de fapt să supraviețuiască în realitatea mediatică, să supraviețuiască următoarei emisiuni de știri, alternanței absurde, fără nuanțe, între cea mai superficială dintre formele de fericire, indusă de nevoia hranei și a sexului, și cea mai superficială dintre formele de nefericire, indusă de lipsa de sens a „lumii”.

Într-adevăr, marele paradox al acestui mare demers raționalist este că lumea zugrăvită pe cortină nu are sens. Existențialiștii au constatat-o primii, iar generații de tineri le-au acceptat concluzia cu entuziasmul morbid al celor ce se tem de ridicol ca dracul de tămâie. Adică, a privi la realitatea din fața ta, a te îndoi de ea și a dori să o tragi într-o parte, ca pe o cortină, pentru a vedea ce-i dincolo, în loc să-ți amplifici impresia de real cu un drog oarecare și să scapi de penibila senzație de butaforie, de cutie goală… ce poate fi mai ridicol? Ceva îi redresează însă pe mulți dintre tinerii care, de la o generație la alta, își tot iau lumea în primire. Ceva îi trage înapoi din prăpastia lipsei de sens, ca o coardă elastică, reproiectându-i în esența realității, dincolo de cortină, direct în misterul iubirii și al dorinței de a-și întemeia o familie, apoi în misterul iubirii și al responsabilității pentru copii, încât, la capătul reculului, ei redevin oameni perfect normali. Din acest motiv, lupta împotriva familiei și, în fond, împotriva iubirii, a fost și rămâne cea mai importantă pentru cei care nu suportă ridicolul situației de a fi om. Această luptă culminează astăzi în exemple fără termen de comparație, cum este cazul Smicală: o mamă despărțită de ani de zile de copiii ei, acum aproape maturi, crescuți în orfelinate și cărora, în ciuda pledoariilor lor repetate în instanță, nu li se permite de către autoritatea de stat revenirea în familie. Și nu li se permite tocmai în numele rațiunii și al interesului superior al copilului așa cum rezultă acesta din pictura multicoloră numită astăzi realitate cu baze științifice. Cazul e departe de a fi singular și oricine dorește să se informeze o poate face precum un samaritean milostiv pentru care, în lumea internetului, îngrijirea și consolarea cuvenite celui răpus de tâlhari sunt echivalate în clickuri și likeuri. Statul, autoritatea publică, a ajuns să stabilească interesul părinților și al copiilor lor, interesul superior convingerilor și credințelor lor, tradițiilor și năzuințelor, sentimentelor și, în general, normelor umane aruncate cu acest prilej la gunoi. A întemeia astăzi o familie înseamnă a-ți asuma riscul de a-ți fi confiscați copiii în numele interesului lor superior de a nu fi crescuți în numele acelor valori care i-ar predispune la întemeierea unei alte familii și mai presus de orice la reiterarea lumii ca lume! Bătaia nu mai e ruptă din rai, pentru că nu există rai, deci e un act de bestialitate. La fel orice încercare de educație, mai ales cea religioasă, nu mai este decât constrângere și violență psihică. La polul opus unei normalități încă actuale, copilul devine un bun al statului, iar părintele un asistent social care poate fi depus oricând din funcție. Nu mai există drepturi, ci numai obligații. A avea drepturi presupune o anumită demnitate, mai exact demnitatea de a fi om. Or, despre ce demnitate se mai poate vorbi, când pe cortina realității scrie clar despre om că este doar un animal, rezultatul sofisticat al unui îndelungat proces evolutiv-adaptativ-concurențial. Dacă e să mă întrebați pe mine, e ca și cum filmul „Planeta maimuțelor” nu s-ar mai fi sfârșit, ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat după ce oamenii au uitat să tragă cortina și să își aerisească creierii încinși de atâta distopie. Dar stați un pic: despre ce animal poate fi vorba? Darwin însuși ar fi obiectat: animalele au de fapt o demnitate a lor, care nu le poate fi contestată. Tigrul are demnitatea de a fi tigru și de a nu fi nimic altceva, el nu poate fi silit decât cu prețul morții să fie altceva decât este prin natura sa din care nu poate fi smuls – a smulge un tigru din mediul său natural este totuna cu a-i smulge inima din piept. La fel cu sărmana maimuță, la fel cu orice altă viețuitoare. Omul în schimb, omul modern, educat, eroul canavalei științifice țesute atâta de trudnic cu avatarurile tehnice ale rațiunii, pretinde că nu există demnitate, că a fi maimuță îl exonerează de responsabilitatea adevărului. Da, numai că această maimuță este o idee, un desen, ce-i drept mai real decât realitatea însăși, adică intens mediatizat. Darwin a avut o idee, o teorie transformată în grilă hermeneutică a realității – foarte bine! Numai că au continuat să se uite la acest desen la nesfârșit. Și, pretinzând că era acolo chiar dinainte de a-l fi desenat ei înșiși, au căzut în idolatrie științifică.

În răstimpul câtorva decenii, în mintea oamenilor in(c)erți s-a înălțat pe funii până la cer cortina în spatele căreia adevărul a fost uitat, încât, de la vlădică la opincă, în orașul în care mi-am trăit copilăria, adolescența și tinerețea, ipotetica maimuță a topit bariera morală ca pe o mentosană, în acidul unui singur argument: teama de ridicol. Esența cursurilor de materialism din anii ‘50, cu dogma descendenței din primate (smulse, chipurile, ca de-o boală fatală, din echilibrul lor cu natura și transformate în cei mai înverșunați dușmani ai propriului mediu!), a cuprins lumea în mlaștina unui act sexual generalizat. Darwin și nenumăratele oase prezentate drept mistica verigă lipsă, în fapt tot atâtea indulgențe garantând neantul de după viață, au contat mai puțin. Interesant însă: ca orice alt dumnezeu, și acesta a suferit fenomenul îndepărtării, binecunoscut în istoria religiilor, a devenit deus otiosus, încât astăzi se vorbește din ce în ce mai puțin despre originea din maimuță și niciodată în împrejurări intime. Lucrurile sunt ca și de la sine înțelese. Prin urmare, în orașul nesfârșitelor cimitire, tainele evoluționismului (care e altceva decât teoria evoluției) sunt împărtășite astăzi numai la slujbele consacrate apologiilor între două coperți ale ideii lui Darwin junghiate și jertfite periodic, spre binele public, de preoții ultimei dintre religii.

De peste drum, dintre blocuri, pentru cei în care tăria ar izbucni deodată biruind frica de ridicol, de Covid, de celălalt, repezindu-i la întâlnirea cu Sfântul Potir, cerul unei etern amânate duminici înalță ca în gestul unui exorcism catargele ultimelor nave supraviețuind potopului. Doamne ferește!, își scuipă în sine omul in(c)ert. Căci se teme de prestigiile adevăraților preoți, de gestul simplu al îndepărtării cortinei și, mai ales, de interminabilele sulițe ale privirilor care l-ar țintui din fiecare ungher al veșniciei. Vedeți domniile voastre… cum să explice omul in(c)ert, pe baze evoluționiste, că, în esență, maimuța a gândit (te-apucă și râsul …) o formă de reprezentare grafică din care a ajuns să fie privită de către Dumnezeu? La Vatican mai merge: acolo privirea contemplă (vorba vine, că maimuța se bleojdea pur și simplu la fulgerul din furtună, sau la meteoriți), este adică furată de perspectiva a ceva despre care se pretinde a fi Dumnezeu. Dar aici, în bisericile noastre încă nedemolate, privirea întâlnește privirea care coboară din spațiul de ruptură și totodată de întâlnire al icoanelor asupra perspectivei omenești. A intra într-o biserică ortodoxă ar fi dureros pentru oricine nu se mai știe privit, pentru oricine și-ar da seama cu acest prilej că atâtea milioane de avorturi nu se petrec numai sub ochiul neutru al camerelor de supraveghere și al sateliților, că cerurile nu sunt goale, că ghilotina revoluției moderne nu este un drept, ci o crimă împotriva umanității. Cum să explici prin evoluție și adaptabilitate intuiția faptului că suntem priviți?

Este noiembrie, poate cel mai întunecat de la facerea lumii. Prin găurile cortinei înecate în haloul orbitor al conducătorilor noștri de stat salutând cinismul democrației electorale, se vede ceva din adunarea oamenilor liberi, li se aud cântecele: atacați de hoarde cu limbaj suburban, fără chip, fără nume, doborâți la pământ uneori, așa cum le-au fost doborâte statuile, își apără steagurile ideii de libertate, națiune, credință, familie, normalitate. Bietele maimuțe! De-ar avea rațiune, și-ar angaja avocat, ar contesta nedreptatea ce li se face: nu din maimuță coboară omul modern, ci din maimuțărirea ideii de om coboară, din refuzul asemănării cu Dumnezeu. Fără bariera morală, care se năruie într-o fâșie nisipoasă, fără margini concrete, omul modern se transformă în plastilină.

190 vizualizări
Articolul anterior
Ritualul luptei politice interpretat din paradigma „lumii vrăjite”ca Weltanschauung / Marian Dumitru
Articolul următor
Adevărul – prima victimă a războiului. Un răspuns pe larg

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut