Decolorare
nu mă interesează
nimicurile acestui secol,
așa că nu vă mai obosiți
mi le veți trimite cu viteza luminii,
ori să mi le spuneți – în ultima clipă
cu limbă de moarte.
nu am decât o mătură de care mă sprijin
și îmi mai fac ordine – din când în când,
prin spațiile inimii, încă verzi sau colorate
cu sute de ani, din clipa în care
m-am născut pe marginea vieții,
apucându-mă cu mâinile
de lumina albă a iernii de-altădată.
nu vă mai obosiți să-mi umpleți cămările
cu amintiri despre viața de mâine,
ori despre cum va fi mai bine,
după ce o să se termine totul,
căci nici n-aveți idee cât de dor
o să-mi fie de voi.
