Poeme bilingve

Limpezire

Îşi aştepta-n pridvor
cu atâta dragoste
fiul tainicei risipirii

a cuprins-o în braţe
şi palmele sale s-au desfăcut în stigmate
până la marginile pământului
ochi albastru tumefiat
până-n străfund
umplut de cheaguri
de sânge

crucile tâlharilor,
doua striaţii adânci şi reci
ca lama unui cuţit pe cornee
cea de-a dreapta
a început să se vindece

abia în a treia zi
ochiul s-a limpezit
lumina
a tâşnit prin iris
şi s-a întipărit
pe retină

 

Visul

Toţi au râs de mine
când le-am tâlcuit visul

omul e specie intermediară
între heruvim şi păun

ochi de heruvim cuprins de cataractă
pasăre ce-şi poartă
făr-să vadă
ochii-n coadă
de culoarea chihlimbarului
de culoarea şopârlei în soare
schimbătoare

 

Poarta solară

Pe sfântul soare l-au cununat
l-au tras cu frânghii ude
pe roata fântanii
de-au plesnit spiţele
şi penele s-au făcut ţăndari
l-au îngropat în pământ
să i se scurgă para
apoi l-au răstignit în cepuri
în vârful timpanelor de măduvă toarsă
să vadă
şi să audă toată lumea
că soarele lor
din porţi
atinge şi-ncălzeşte
şi irma celor morţi

 

Îngerii

clipind cam des din gene
s-au trezit zburând

erau fără aripi
şi fără pene
şi-şi dădeau
ghionturi din sprâncene

 

Veste

De câte ori tăietorul
se-afundă pe potecă
toată pădurea freamătă
și simte piroanele adânci
în străfundul fibrelor sale

fierul rece
tăios
asemeni unei fiare sălbatice
ucide firea lemnului
stigmatele de răşină dureros închegate
dau sute de ocoluri mării de chillimbar
apoi însă
dintr- o dată
totul se opreşte

sunetul lemnului de toacă mângâie fiecare celulă
și pune acolo în ea înţelesul dansului
ritmul unei noi vieţi

cântă a primăvară toaca schitului

 

 

Leprosii

Zilnic se desface câte-o bucată
se rostogoleşte la marginea lumii
vulturii
singurii prieteni
ciugulesc cu saţ moartea
capete goale lucesc în soare
hărţi de piele netezită
cu multe însemne pentru ceilalţi
şi pentru ei înşişi

 

Margine

Pentru că ei locuiesc la marginea lumii
aproape de marginea zorilor
o singură literă-i desparte
un singur sunet
să le ardă timpanele
cu viteza celei necuprinse de-ntuneric

 

Singura literă T

Cuvintelor moarte li se macină oasele în zbaterea vântului
făina se cerne peste fiecare inimă

ajunge înaintea unor clovni cu faţa văruită
singura Literă care nu omoară duhul
ce-şi întinde braţele-ntr-un rod la bună vreme
singura literă T

 

Vindecare

Toate lucrurile
ţi se lipesc de retină
se ating de cutele stiharului ei bizantin
să le vindeci de scurgerea de sânge
de vărsatul de vânt
unele însă stau
în pridvorul pleoapei
așteptând tulburarea apei

n-avem om
n-avem vânt
să ne desfacă
de pământ
și vântului
i s-a fãcut milă
și desfăcutu-s-a-n cuvânt

 

 

Fereastra

Țes lumea aceasta în cuvinte puţine
precum cum se zugrăveşte
o icoană pe sticlă
în puţine culori
îndeajuns însă să simți
printre ploapele întredeschise
zborul rândunicii
ce dă ocol pământului
și poartă-n cioc
cu-atâta grijă
fragmente de lut din lumea nevăzută
pentru a-și plămădi
cu-atâta cu tandreţe
cuibul

 

 

Boabe de nisip

Pasul tău afundat într-o mare aurie
ce se volatilizeză
începând de la orizont

boabele de nisip
ciorchini pe pulpă
mustind a dulceață
precum aureolele sfinţilor,
se deşartă din sipet
peste întreaga lume

 

Rugăciune

Vindecă-mă Doamne de lume
de curtezana ce mă ademenește-n aşternut
cu parfumu-i de-o noapte
ce mă adulmecă
şi mă amăgeşte cu unduirea genelor încondeiate
e întuneric
și nimeresc orbitele goale
și simt în buricul degetelor,
locul de unde începe o altă lume,

a ochilor de sticlă

întreaga cameră de hotel
devine dintr-o dată un plan înclinat
și aud cum se rostogolesc sutele de mărgele pe podea

 

Neaşteptat

Când te surprinde Dumnezeu
simţi cum dau cireșii în floare
cum coapsa ta rănită
precum a lui Iacov de-un roşu incandescent
în lupta cu îngerul lui Gaugain
dă sufletul în pârgă

Când te surprinde Dumnezeu
ca şi un copil
de ruşine îţi goleşti toate buzunarele
le scuturi cu saţ de lume
le-torci pe faţă pe dos
şi tot mai cad firimituri
şi atunci vin păsări uriaşe
şi ciugulesc resturi de jos
seminţele uscate scăpate de pofta lor nebună
se cuibăresc una în alta pentru cealaltă lume

 

Verbul

Înfruptatu S-a Verbul
din peştele apelor tulburi de desupt
şi dintr-un fagure curat de miere

ceara frumos mirositoare
a împlinit găurile
urmele cuielor
mai păstrază încă
mirosul de nard curat

 

Încercare

Asemeni unui gladiator în arenă
tensiunea morții te-mpinge s-arunci plasa de oțel asupra lumii
creatură perfidă ce-și schimbă înfățișarea în fiecare secundă
din care ies roind ca dintr-un stup
sute de lupii hămesiţi

încerci să-i îmblânzești
dezbrăcat
gol între ei
adormit în beția pământului
asemeni fiului risipitor
între porcii flămânzi
gata sa muște din tine

se-vârt în cerc asemeni unei elice
pentru a-ţi deşira veşmintele invizibile
pentru a-ţi smulge inima întredeschisă
ce pompează încă în afară sângele univesului

tu însă fii inţelept
aşteptă în liniște asemeni unui vânător experimentat
asemeni unui pustnic ce-și numără
încă respirațiile în rugăciune
ia arcul şi trage fără milă în falange
atinge-le nervii din labe
despică-le limba cu săgeata cuvântului încendiat

 

Vibraţie

Înainte de a-l răstigni
i-au uns trupul cu miere
să-l înţepe toate lighioanele pământului
să-l mănânce de viu

însă întreaga creaţie necuvântătoare
s-a plecat şi i-a spălat trupul
în bătaia aripilor

fluturii i-au răcorit chipul
lăcustele au întunecat cerul
greierii şi-au frânt picioarele-n plânset
apelor li s-a lovit dureros inima de coşul pieptului
de marginea pământului

toată făptura şoptea stins
a sosit ceasul

 

Cerbul

Bocane cerbul prin pădurile inimii
îi simţi respiraţia fierbinte
şi ochiul neliniştit
se oprește și se-adapă pentru o clipă
îi e o sete adâncă

 

Limbile de foc

Limbile de foc au ars nisipul din clepsidre
au mângâiat ochiurile năvodului rupt
au ucis frica în cuib
apoi s-au aşezat blând
maternal
în cuibarul minţii

 

Năvodul

Pescarii și-au lăsat plasele rupte
printre alge și scoici

oamenii abia treziți
cu nisip între dinți
s-au îmbrăcat cu ele

peşti necuvântători au prins acum să se zbată pe uscat
ființe născute din seceta pământului
ce-și coase straiele după o noapte

 

Marea

Marea își scoate herghelia la păscut
nisipul se macină sub copitele cailor sălbatici
fiecare val se-mpinge unul pe altul
precum o zi
una pe cealaltă

 

În zori

În zori
marea şi-a lepădat straiul de smarald
şi pielea impregnată de alge şi scoici
mirosea a corabier

 

Haiku

marea şi-a împărţit bidiviii
şi nu-i ieşeau la număr

 

Limbi de foc

Din întuneric
au tâşnit limbile de foc
şi s-au aprins apele minţii
ca o panză de păcură
apoi au coborît incendiind inimile

 

Răsărit

sub copitele lor
nisipul de aur
se topeşte ca şi o ostie
armasării unei mării pierdute
ce-şi flutură la răsărit
coama din alge si scoici
au incendiat universul

 

Stiharul de in

Când inima e goală
şi-i este ruşine de propria goliciune
se-mbracă-n ascuns într-un stihar de in

e aici un dulap întreg cu stihare
pe măsura fiecăruia
pe măsura fiecărei inimi

 

La marginea mării

la marginea mării
m-am vârât
într-o carapace de ţestoasă
și dintr-o dată nu m-am mai simţit gol
era tare platoşa şi greu de străpuns
m-am gândit însă, apoi la ţestoasa
care pentru prima dată se părăsise
să moară departe de ea însăşi

 

Haiku

Se-ncoardă sufletul ca un arc
vibrează coarda-n asfinţit

 

Arcul

un arc se-ndoaie
sunetul corzii taie aerul nemilos
decapitând respiraţiile

 

Cutia de rezonanţă

Sute de strune
pe-o cutie de rezonanţă ce miroasa a sacâz
Dumnezeu cântă cu pricepere la fiecare din ele

 

Cuvintele

Cuvintele ce-şi frâng picioarele
alunecând pe scara înveşmântată de ploaie
stau toată viaţa în scaunul cu rotile
privind cu întârziere
acel dute-vino
între cer și pământ

nu mai pot zburda voioase în fiecare inimă

 

Haiku

Zbuciumul inimii,
mare ce-şi frământă nisipurile

 

Seva albastră

Când vrei să simţi durerea lui Dumnezeu
înţeapă-ţi cele cinci degete de la mâna dreaptă
cu care-ţi binecuvântezi copiii la plecare

îmi aduc aminte când mergeam după mure
şi spinii brăzdau picioarele fragede
cum seva albastră frumos mirositoare
se amesteca cu firişoarele de sânge din buricul degetelor
şi ustura îngrozitor

 

Rețeta alchimică

Înveleşte zecile de ochi ai păunului
în foi de ceapă
până încep să plângă de usturime
apoi lasă-i şapte zile în această crisalidă vegetală
şi-ai să vezi cum își ia zborul
un heruvim

Dialog cu un sfânt

Ochiul tău tumefiat
precum ochiul lui Hristos dintr-un mozaic bizantin

e atât de dureroasă lumina când vii de la întuneric

atunci când ochiul firii
moare pentru a învia cel lăuntric
prin cheagurile de sânge străpunse de lumină
se-ntrezăresc mijind aureolele

 

O, lume

Lume cu sufletul prins între patru scânduri frumos arcuite
ce te cânţi ca o ceteră ?

 

Ochi stinşi

Frunze galbene de nuc
peşti făr-de glas
alunecând în năvodul toamnei
mii de ochi serbezi
ce mai poartă-n căuşul pleoapelor
amintirea luminii

 

În cea de-a treia zi

În cea de-a treia zi
pietrei i s-a rupt apa

În cea de-a treia zi
veșmântul rece de purpură care acoperea pământul a început să se desfacă
firele atinse de lumină își pierdeau cadența

 

Semănătorul

Făcut-s-a Semănătorul
sămânţă
în locul pardosit cu pietre

 

Incantaţie

Acum suntem fraţi de sânge
da, de-un sânge lăptos
ce ţâşneşte din incizia-n cruce
şi trece prin porii lumii

Suflete cu dinţi de lapte
copil ce-ai vrea să te joci
muşcă-le degetele de la picioare
gâdilă-i în tălpi
arde-i cu seu de ceară
sunt prunci de ţâţă morţi
îngroapă-i de necopţi
pune-le la cap un fir din coama calului
şi-o ceteră
să le zică din arcuş
că le e sufletul
cu josu-n sus

 

Dismas sau vindecarea crepusculului

După ce şi-a dat duhul
i-au luat sufletul ca pe o foiţă de ceapă
şi l-au prins în cinci cuie pe un lemn de santal roşu
apoi s-au spălat pe mâini cu apă de trandafiri
şi-au făcut trei incizii în cruce
cea din mijloc s-a despicat de la sine până la capătul lumii
nările lor s-au repezit adulmecând un miros de nard curat
s-au spălat zile-n şir
şi-au frecat pielea cu nisipul din caimac şi ierburi de mare
întregul lor trup căpătase altă culoare
atunci şi-au dat seama
găsiseră în sfârşit
leacul pentru cei fără de suflet
un remède pour ceux qui n’ont pas de conscience

Haiku

Pleoapele lumii
pleoape uscate în miez,
noapte în dezmierd

 

La marginea apelor

La marginea apelor
corăbierii și-au lepădat sufletele în grabă
pe nisip și pe pietre
alții și le-au prins în patru cuie
asemeni unei foițe de celofan
pe scânduri de răchită
să se poarte vântul
să le zvânte
să le-alinte

s-a făcut însă, întuneric
și făr-de untdelemn în candele
s-au repezit buimaci
să-îmbrace
și s-apuce la-ntâmplare
stiharele de in
din căpătat
de la-mpărat

au început să murmure
să strige
și să simtă abia acum
când le venea zbaterea ca turnată
la marginea apelor
cum e să fii celălalt
și să te doară lumea lui

 

Ochelari
Fiecare cuvânt abandonat
la răscruce de drumuri
se hrănește la sânul Zeiței
ce le ia sub aripă
ochelari bine ajustați pentru un suflet miop


Așchia

Câteva așchii dezvățate de secure
s-au altoit în trupul meu
a… nu…
nu erau din pomul care nu aduce roadă
prea le-am simțit dintr-o dată
și de-o dată
flori de liliac, de magnolie, de păr
erau din pomul cel dintâi

 

Înălțare

Înălțațu-s-a Cuvântul
incendiind inimile
viu și sărat precum o briză ce însănătoșește plămânii
a menit pietrei să i să rupă apa

firele de nisip dintre respirații
amețitor depănate în vârtelnița luminii
au rămas fără de trup
ele-nsemnate cu vărsat de vânt
ce tânguiau
n-am om
n-am vânt să mă desfacă de pământ
s-au cuibărit în cutele stiharului ei bizantin
în smalțul aripilor de serafimi
și-n chihlimbarul ochilor de heruvimi

 

Dincolo

Dincolo de lumea acesta
e o lume a ferestrelor ce bat
unele în altele fără încetare precum aripile unei păsări colibri
un suflu de aer fraged precum mirosul unei gutui
într-o mare de magnolii

tu însă când urci și cobori
pe scara lui Iacov
defilând într-un spectacol de modă nefirească
puțin stingher
să calci cu atentie
doar pe ramele lor din măr frumos mirositor
privirea să-ți fie limpede
precum vitraliile prinse-întreolaltă
în care lumina și-a făcut cuib

 

Dansul

În zori
cuvintele tresaltă-n pielea întinsă-a tăcerii
precum pietrele copilăros pe suprafața apei
cercurile se-mbrățisează pentru ultima dată până la marginile lumii
apoi coboară-n adânc
asteptând cuminți
dansul unei noi respirații

 

Site

Aici în lumea acesta
nu e de ajuns
să peticești doar în cuvinte
gropile sufletului
peste care se circulă în neștire și fără destinație
treci hotare neștiute fără să plătești vamă
nu te-ntrebă nimeni nimic
nimeni nu vede acel loc din trupul tău care înghite avid lumina
gropile devin capcane rapace
păsări de pradă pentru grăbiți
roțile carului de luptă își frâng dureros spițele

cei prinși sunt lapidați feroce în canale
alteori însă gropile devin tot mai adânci,
atât de adânci
încât de departe par
niște site enorme prin care circulă suflarea de vânt
și se cerne viața

 

Muntele netăiat

Muntele netăiat de mâini omenesti
în suflu de vânt primenit
în cânt de salvie
primit-a-n propria albie
odorul neprețuit
izvoarele
mănunchi de ape
neîncepute
se-ncheagă
urcă
se-ntreabă
și-adăpă pruncul
în sânul împărătesei
mamă
montent
se questionnent
et abreuvent l’enfant
qui effleure le sein de l’impératrice
mère

 

Oglinzi

Se-ntoarce pământul în mine
precum o brazdă tăiată adânc
în zorii zilei
păsările cerului rămase fără cuib
flămânde se reped în cresturi
și-n fiecare gol se-așează
unele lângă altele
valuri de aripi și ochi
într-o mișcare de du-te vino
un caleidoscop al văzduhului
cu mii de oglinzi

Zbor

Trupul nostru crescut
învechit de zile
crisalidă ce-și desface firul de mătase
îmbrăcând pământul

bătaie de aripi străvezie
în fracțiuni de secundă
peste sute de oceane verzi
întinse și netezi doar la suprafață
în pipăitul priviri
ce-și întinde terminațiile nervoase
asemeni unei caracatițe curioase
să desfacă nevăzutul

 

Gondola

cuibul cu berze
o gondolă între alte sute pe apele cerului
amestecate cu apele de lut albastru
ale casei acoperite cu trestie
cei tineri doreau să o demoleze
e veche și nu mai stă nimeni în ea
curtea e strâmtă
nu-și mai are locul
ea
cea care-a trecut
potopul
cei bătrâni au ținut însă sfat
e singura casă cu berze în sat
și-n acel cuib se-adună toate gândurile nerostite
de aici și de dincolo
de care păsările au grija ca de propriile lor ouă
e singurul loc
în care cei plecați dintre noi se mai pot întoarce acasă
să mai miroasă lemnul și lutul
singurul loc
în care în nopțile de vară cu lună plină
mai pot trimite epistolele din cealaltă lume
copiii așteptau nerăbdători întotdeauna
acel timp al întoarcerii păsărilor
traseele lor adânci pe harta de sticlă caldă
și diminețile
când își hrăneau puii ieșiți din ou ce băteau din plisc
și cuvintele abia născute
ce primeau în rost înțelesurile lumii

de-atâta vreme
acum știm când să urcam în turnul bisericii
și să pândim înghesuiți unii lângă alți
în tăcere
momentul când își desfac aripile
și zboară toate împreună

Limpidité

Elle attendait sur le portail
avec tant d’amour
les fils prodigue dans son silence

il l’a embrassé
et ses paumes
se sont déployées en stigmates
jusqu’aux extrémités de la terre
œil tuméfié
en profondeur
rempli de caillots
de sang

les croix des voleurs,
deux stries profondes et froides
comme la lame d’un couteau sur la cornée
celle du coté droit
a commencé à guérir

seulement au troisième jour
l’œil s’est clarifié
la lumière
a éclaté à travers l’iris
et s’est gravée
sur la rétine.

 

Le rêve

Tout le monde s’est moqué de moi
quand je leur ai interprété le rêve

l’homme est une espèce intermédiaire
entre le chérubin et le paon

les yeux du chérubin
couverts de cataractes
oiseux qui porte sans voir
les yeux dans sa queue
ayant la couleur de l’ambre
ayant la couleur variable du lézard au soleil

 

La porte du soleil

Ils ont marié le saint soleil
ils l’ont tiré avec des cordes humides
sur la roue de la fontaine
où les rayons ont sauté
et les clavettes ont volé en éclats
ils l’ont enterré
pour que sa flamme de feu
se diffuse dans la terre
ensuite ils l’ont crucifié en chevilles
à la crête des tympans de moelle tressée
pour que tout le monde
voie
et entende
que leur soleil
vivant dans leurs portes
touche et réchauffe
même les esprits des morts

 

Les anges

Battent des cils assez souvent
ils se sont réveillés en plein vol

sans ailes
et sans plumes
leurs sourcils tressaillaient en bonds arqués

 

Nouvelle

Chaque fois que le bûcheron
prend le sentier
la forêt entière frémit
et sent les clous enfoncés profondément
dans ses fibres

le fer froid
aiguisé
comme une bête sauvage
tue la chére du bois
des stigmates de résine
douloureusement coagulées
tournent cent fois autour de la mer d’ambre
et tout d’un coup
tout s’arrête

le son de la simandre caresse chaque cellule
et sème dedans le sentiment de la danse
le rythme d’une nouvelle vie

la simandre annonce l’arrivée du printemps

 

Les lépreux

Chaque jour il se déplie un morceau
et roule au bord du monde
les aigles
les seuls amis
grignotent à satiété la mort
têtes nues brillant au soleil
cartes en cuir lisse
avec des nombreux signes pour les autres
et pour eux-mêmes

 

Marge

Parce qu’ils vivent en marge du monde
auprès de l’aube
une seule lettre les sépare
un seul son
pour brûler leurs tympans
à la vitesse
de celle qui n’est pas appréhendée par les ténèbres

 

La seule lettre T

Aux paroles mortes les os se broient sous l’impulsion du vent
la farine est tamisée sur chaque cœur

arrive devant des clowns aux visages blanchis à la chaux
la seule Lettre qui ne tue pas l’esprit
qui étend ses bras dans un fruit au beau temps
la seule lettre T

 

Guérison

Touts les choses
collent à ta rétine
touchent aux plis de l’aube byzantine
pour les guérir
de l’effusion de sang
de la petite vérole
mais quelques-unes restent
dans le portail de la paupière
en attendant le frémissement de l’eau

nous n’avons personne
nous n’avons pas de brise
pour nous détacher
du sol
et le vent
a eu pitié d’eux
il s’est déployé
en parole

 

La fenêtre

Je tisse ce monde en peu de mots
de même qu’on écrit une icône sur verre

en couleurs peu nombreuse
suffisantes pour capter
à travers les paupières entrouvertes
le vol de l’hirondelle
qui fait le tour de la terre
elle porte dans son bec
si diligemment
des fragments d’argile du monde invisible
pour dresser
avec une si grande de tendresse
son nid

 

Grains de sable

Ton pas immergé dans une mer dorée
qui se volatilise
depuis l’horizon

les grains de sable
grappes sur la cuisse
portant de la douceur
comme les auréoles des saints,
se déploient d’une urne
sur le monde entier

 

Prière

Guéris-moi Seigneur de ce monde
de la dame gâtée qui m’attire dans son lit
avec son parfum d’une nuit
qui me trompe avec l’ondoiement de ses cils sillonnés
il fait sombre
et je touche aux orbites vides
je sens au creux des doigts
l’endroit d’où commence un autre monde

celui des yeux de verre

la chambre d’hôtel devient soudainement un plan incliné
et j’entends des centaines des perles de verre rouler sur le sol

 

Inattendu

Quand Dieu te surprend
tu sens comment les cerisiers bourgeonnent
comment ta cuisse blessée
telle celle de Jacob
d’un rouge incandescent
en combat avec l’ange de Gauguin
met ton l’âme en prémices

Lorsque Dieu te surprend
comme un enfant
De la honte tu vides tes poches
Tu les secoues satisfait de ce monde
tu les mets à l’envers
et les miettes tombent encore
et puis d’énormes oiseaux arrivent
qui grignotent les restes du fond,
les graines séchées ont échappé à leur folle convoitise
ils nichent l’une dans l’autre pour l’autre monde

 

Le verbe

La Parole a gouté
des poissons des eaux troubles souterraines
ainsi qu’un rayon de miel propre

la cire parfumée
a rempli les trous
la marque des clous
garde encore
l’odeur du nard pur

 

Épreuve

Tel un gladiateur dans le cirque
la tension mortelle
te fait jeter le filet d’acier sur le monde
créature perfide qui change d’apparence chaque seconde
comme d’une ruche
où se ruent et grouillent
des centaines de loups affamés

tu essaies de les apprivoiser
dans ta nudité
entre eux
endormi par l’ivresse de la terre
fils prodigue
parmi les cochons voraces
prêts à te déchirer

ils virevoltent comme une hélice
pour arracher tes vêtements invisibles
pour t’arracher le cœur fendu
expulsant encore le sang de l’univers

soit sage
attend en silence et en chasseur expert
comme un anachorète qui compte ses respirations lorsqu’il il prie
prends l’arc et tire sans pitié dans leurs phalanges
touche les nerfs des pattes,
fend leur langue avec la flèche du mot incendié

 

Vibration

Avant de le crucifier
ils ont oint son corps avec du miel
pour que toutes les bestioles de la terre
le mangent vivant

mais toute la création muette
a lavé son corps
dans le battement des ailes
les papillons ont refroidi son visage
les sauterelles ont obscurci le ciel
les grillons se sont cassé les pattes en larmes
le cœur des eaux s’est frappé douloureusement la poitrine
du bord de la terre

toute créature chuchotait
l’heure est venue

 

Le cerf

Le cerf court à travers les forêts du cœur
en frottant ses bois contre des troncs d’arbre
tu sens son souffle chaud
et son œil inquiet
il s’arrête dans la clairière et flaire l’eau
il a profondément soif

 

Les langues de feu

Les langues de feu brûlaient le sable du sablier
Ils ont caressé les mailles du filet déchiré
ils ont tué la peur dans le couvoir
puis elles se sont assis
doucement
maternellement
dans le nid de l’esprit

 

Le filet de pêche

Les pêcheurs ont laissé leurs filets brisés
parmi les algues et les coquillages

les gens se réveillent à peine
avec du sable entre les dents
ils s’en sont vêtu

des poissons muets ont commencé à se débattre
vies nés de la sécheresse de la terre
qui coud ses vêtements après une nuit

 

La mer

La mer sort son haras à paître
le sable est broyé sur les sabots des mustangs
chaque vague bouscule l’autre
comme les jours entre eux

 

À l’aube

À l’aube
la mer a abandonné habit d’émeraude
et la peau imprégnée d’algues et de coquillages
sentait le marin

 

Haiku

la mer a séparé ses chevaux sauvages
et elle n’arrivait pas à les compter

 

Langues de feu

Des ténèbres
ont jailli les langues de feu
et les eaux de l’esprit se sont enflammés
comme une toile de mazout
puis elles sont descendues en brûlant leurs cœurs

 

Lever du soleil

sous leurs sabots
le sable doré
fond comme une hostie
les étalons sauvages d’une mer perdue
voletant vers l’aube
la crinière d’algues et de coquillages
ils ont incendié l’univers.

 

Camisole de lin

Quand un cœur est vide
et il a honte de sa propre nudité
il s’habille secrètement d’une aube de lin

il y a tout une armoire d’aubes
sur mesure pour chacun
pour servir chaque cœur

 

Au bord de la mer

Au bord de la mer je suis entré dans
dans une carapace de tortue
et tout à coup, je ne me sentais plus nu
très résistante la cuirasse et difficile à percer
mais j’ai pensé à la tortue
qui s’en allait pour la première foi
pour mourir loin d’elle-même

 

Haiku

L’âme se tend comme un arc
la corde vibre au coucher du soleil

 

L’arc

un arc se tend
le son de la corde coupe cruellement l’air
en décapitant les respirations

 

Boîte de résonance

Des centaines de cordes
vissées sur une caisse de résonance sentant la résine
Dieu joue adroitement de chacune

 

Les mots

Les mots qui brisent leurs jambes
en glissant sur l’échelle enveloppée de pluie
restent coincés en fauteuil roulant toute leur vie
et regardent avec un retard
le va- et – vient
entre le ciel et la terre

ils ne peuvent plus gambader joyeusement dans les cœurs

 

Haiku

L’agitation du cœur,
une mer qui secoue ses sables

 

La sève bleue

Quand tu veux ressentir la douleur de Dieu
pique tes cinq doigts de la main droite
avec laquelle tu bénis tes enfants au départ
je me souviens avoir cueilli des mûres
et les épines perçaient mes tendres jambes
comment la sève bleue suavement parfumée
se mélangeait avec les filets de sang des phalanges
ça brûlait affreusement

 

Recette alchimique

Enveloppe les dizaines d’yeux du paon
en feuilles d’oignon
jusqu’à ce qu’ils commencent à pleurer à cause de la brûlure
laissez-les sept jours dans cette chrysalide végétale
et tu verras comment un chérubin
prend son envol

 

Dialogue avec un saint

Ton œil tuméfié
comme l’œil du Christ dans une mosaïque byzantine

la lumière est si douloureuse quand tu émerges de l’obscurité
quand l’oeil du corps meurt
pour ressusciter celui de l’âme
à travers les caillots de sang transpercés par la lumière
On entrevoit les halos

 

Ô Monde

Ô Monde, avec ton âme immobilisée entre
quatre planches magnifiquement arquées
pourquoi tu pleures comme un violon?

 

Des yeux éteints

Feuilles de noyer jaunes
poissons sans voix
glissant dans les filets de l’automne
des milliers d’yeux éteints
qui portent dans le creux de paupières
la mémoire de la lumière

 

Le troisième jour

Le troisième jour
la pierre a perdu les eaux

Le troisième jour
le manteau froid de pourpre qui couvrait la terre a commencé à se défaire
ses fils touchées par la lumière perdaient leurs cadence

 

Le semeur

Le semeur s’est transformé
en graine
dans le carrelage

 

Incantation

Maintenant nous sommes frères de sang
oui, de sang laiteux
qui jaillit d’une incision en croix
et passe à travers les pores du monde

Âmes aux dents de lait
enfant quoi aimerais jouer
mords leurs orteils
chatouille leurs semelles
brûle- les avec du suif de cire
ce sont des nourrissons morts
enterre -les car ils sont encore verts
met une crinière de cheval sur leur tête
et un violon
pour faire dire à l’archet
que leur âme est à l’envers

 

Dismas ou la guérison du crépuscule

Après avoir rendu son âme
ils l’ont prise comme une couche d’un oignon
ils l’ont épinglé à cinq clous sur du bois de santal rouge
puis ils se sont lavé les mains à l’eau de rose
ils ont fait trois incisions en forme de croix
celui du milieu s’est fendue jusqu’au bout du monde
leurs narines se sont précipitées sentant un nard pur
ils se sont lavés pendant des jours
ils se sont frottés la peau avec du sable de peau de lait et des algues
leur corps avait pris une couleur différente
puis ils se sont rendu compte
qu’ils avaient enfin trouvé
un remède pour ceux qui n’ont pas de conscience


Haiku

Les paupières du monde
paupières sèches en noyau,
nuit en caresse

 

Au bord de l’eau

Au bord de l’eau
les naufragés ont abandonné leurs âmes
sur le sable et les pierres
d’autres les ont épinglé à quatre clous
comme des feuilles de cellophane
sur des planches d’osier
pour que le vent tournoie au-dessus
pour les secouer
pour les caresser

mais tout est tombé dans l’obscurité
et sans huile pour les chandelles
ils se sont précipités confus
pour habiller au hasard
des chemises de lin
reçues en cadeau
de l’empereur

ils ont commencé à murmurer
à crier
et ne sentir qu’à ce moment
quand le débattement advient au bord de l’eau
comment se sentir tel l’autre
et vivre la douleur de son monde


Lunettes

Chaque mot abandonné
au croisement des chemins
se nourrit au sein de la Déesse
qui les prend sous son aile
lunettes bien ajustées pour une âme myope

 

L’écharde

Quelques échardes fendues par la hache
se sont greffées dans mon corps
Ô… non…
elles ne venaient pas de l’arbre infructueux
Je les ai senties soudainement
et subitement
les fleurs de lila, magnolia, de poirier

elles provenaient du premier arbre

 

Ascension

La Parole a monté
brûlant les cœurs
vivante et salée comme une brise qui guérit les poumons
elle a mené la pierre à perdre son eau

les grains de sable entre les aspirations
étonnantes et vertigineusement débogués dans le tourbillon de lumière
elle ont perdu le corps
elles, marqués par la vérole
celles qui se lamentaient
il me manque d’homme
de vent pour m’arracher du sol
ils se sont nichés dans les replis de l’aube
dans l’émail des ailes de séraphins
et dans l’ambre des yeux de chérubins

 

Au-delà

Au-delà de ce monde
il y a un monde de fenêtres qui cognent
l’une dans l’autre sans cesse comme les ailes d’un colibri
un souffle d’air frais comme l’odeur d’un coing
dans une mer de magnolias

mais toi quand tu montes et descends
sur l’échelle de Jacob
bougeant dans un étrange défilé de mode
un peu gêné
marche prudemment
que sur leurs encadrements de merisier parfumés
que ta vision soit limpide
comme les vitraux entretissés
où la lumière a fait son nid

 

La danse

À l’aube
les mots tressaillent dans la peau tendue du silence
enfantins comme les pierres au ras de l’eau
les cercles s’embrassent pour la dernière fois jusqu’au bout du monde
puis descendent en profondeur
ils attendent sagement
la danse d’un nouveau souffle.

 

Les tamis

Ici dans ce monde
ce n’est pas assez
de colmater uniquement en mots
les fosses de l’âme
sur lesquelles on circule sans discernement et sans destination
on traverse les frontières inconnues sans payer droits de douane
personne ne te demande rien
personne ne voit cet endroit dans ton corps qui avale avidement la lumière

les précipices deviennent des pièges rapaces
oiseaux de proie pour les gens pressées
les roues du char se brisent douloureusement

les captifs sont farouchement lapidés dans des canaux
autrefois, les fosses étaient de plus en plus profondes,
tellement profondes
que de loin, elles semblaient
des passoirs immenses traversés par le vent
où la vie est tamisée

 

La montagne non atteinte

La montagne non atteinte par des mains d’homme
en souffle du frais zéphyr
en chanson de sauge
recevait dans son propre lit de rivière
le tresor
les sources
bouquets d’eau
vierges
s’assemblent
montent
se questionnent
et abreuvent l’enfant
qui effleure le sein de l’impératrice
mère

 

 

Miroirs

La terre se retourne en moi
comme un sillon tracé en profondeur à l’aube
les oiseaux du ciel abandonnés et sans nid
affamés se précipitent dans les entailles
elles s’assoient dans les creux
les unes à côté des autres
battements d’ailes et des yeux
dans un mouvement de va-et-vient
kaléidoscope du firmament
avec ses milliers de miroirs

 

Vol

Notre corps adulte
dépassé par les jours
chrysalide qui déroule son fil de soie
en couvrant la terre

battement d’ailes transparentes
en quelques fractions de seconde
à travers des centaines d’océans verts
vastes et lisses seulement en surface
dans la caresse du regard
qui déploie ses terminaisons nerveuses
comme une étrange pieuvre
déploie l’invisible

 

La gondole

Le nid des cigognes
gondole parmi des centaines dans les eaux du ciel
mélangées avec les eaux d’argile bleue
de la maison au toit de roseaux
les jeunes voulaient la démolir
car elle est ancienne et personne n’y habite
l’arrière-cour y est étroite
elle n’a plus de place
celle-là même qui a traversé le déluge

mais les anciens ont tenu conseil
c’est la seule maison aux cigognes du village
et ce nid rassemble toutes les pensées tacites
d’ici et d’ailleurs,
qui obsèdent des oiseaux comme leurs propres œufs

c’est la seule place
où ceux qui nous ont quittés peuvent rentrer chez eux
et sentir l’odeur du bois et de l’argile
le seul endroit qui au long des nuits d’été de pleine lune,
leur permet d’envoyer des épîtres venant de l’au-delà

les enfants attendaient toujours avec impatience le retour des oiseaux
temps aux sillons profonds sur la carte de verre chaud

et les matins
lorsqu’ils nourrissaient les petits oisillons sortis des œufs
tapant de leur bec
les mots à peine éclos
recevant les significations du monde

depuis si longtemps
nous savons maintenant quand il faut grimper le clocher de l’église
blottis en silence
pour surprendre délicatement
le moment où ils déploient leurs ailes
et prennent leur envol

Articolul anterior
Pactul Ribbentrop-Molotov
Articolul următor
Sufletele au devenit matrioșe

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut