Ioan Caulea, Arabescuri, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2023.

Goethe are o carte, cumva autobiografică, intitulată Poezie și Adevăr (a se vedea ediția din 1955, de la Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, în traducerea lui Tudor Vianu), unde, încă din prefață, încearcă să lămurească raporturile dintre spiritul istoric (Istorie) și spiritul poetic („modul pe jumătate poetic și pe jumătate istoric al tratării materiei”, p. 50 – din cartea lui Goethe), „biografia”, ca gen literar (dar și ca izvor istoric) trebuind să aibă o temă principală:

„să descrie pe om în împrejurările vremii lui și să arate în ce măsură totalitatea lumii i se opune, în ce măsură îl favorizează, cum din acestea se formează o concepție despre lume și oameni și în ce chip, dacă este vorba de un artist, poet sau scriitor, concepția lui se răsfrânge din nou în afară. Dar pentru aceasta se cere un lucru greu de atins: anume ca individul să se cunoască pe sine și veacul său, pe sine, în măsura în care în orice împrejurări ar fi rămas același, veacul, ca pe unul care a adus cu sine, a determinat și a format deopotrivă pe cel ce i s-a supus sau pe cel care i-a rezistat, în așa fel încât să se poată spune că oricine, dacă s-ar fi născut chiar numai zece ani mai devreme sau mai târziu, ar fi trebuit, cât privește formația lui proprie și influența asupra celorlalți, să fi devenit cu totul altul.” (Goethe, ed. cit., p. 40, dar și 49).

Tudor Vianu concluziona într-un fel că Poezie și Adevăr este:

„astfel un document al acelui spirit istoric, mult mai slab la oamenii Vechiului Regim, dar în vădită creștere la toți scriitorii, care, asistând la marile prefaceri sociale ale revoluției franceze și înregistrând ecourile intelectuale și morale ale acelor evenimente, au ajuns a înțelege mai bine viața în timp a omului, felul în care dezvoltarea istoriei îl determină și-l formează pe individ.” (p. 40).

Desigur, o carte de poezie este mai abstract (sau mai puțin) biografică. Dar în cazul de față, Poezia respiră Istorie, Istoria face… Poezie, în complicitate cu pasiunea pentru „iubirea de înțelepciune”! Iar vremea și… vremurile par a fi iarăși la răscruce, Democrația va trebui, probabil, să fie mai atentă la vicleniile Propagandei/propagandelor (cf. lui Theodor Baconschi, Occidentul ar trebui să adopte o logică mai defensivă, democrația nemaitrebuind să fie percepută „ca pe o încununare a ordinii naturale, ci ca pe o desființare sau măcar gravă tulburare a ei”, cf. unui articol din Libertatea, 16 octombrie 2023), „eroul” (liric sau narator) fiind obligat să fie… „străin” sau anti-Meursault ș.a.m.d., să se raporteze la noile revoluții, care pot fi, de fapt, anti-revoluții…

Mai jos, dincolo de concluziile care pot fi trase după cele aproximativ 1000 de pagini ale lui Goethe, joaca lui Ioan Caulea cu Poezia și Adevărul (Ei), dar și cu Adevărul Istoriei, în general, este fascinantă și (nu) încerc să vă conving de(spre) vreun rezultat, cu învingător sau învins.

Quasi-Prometeic (am lăsat vulturii/ să-mi adulmece ochii, p. 24 ș.m.d. Caulea), dar și cuantic (ars amatoria: / la nivel cuantic, eu pot fi oricând tu, p.25), dacă nu cumva chiar și neo-impresionist (tancurile impresionismului / au trecut Rubiconul, p. 21), Ioan Caulea este (poate prea) atent la… „Tendințe” (titlu de poem, p. 55), deși trimiterile la războiul din vecini sunt subtile, aproape deloc stridente, deși războiul este… război, nu operațiune specială… lirică. Referințele culturale abundă, sunt inserate aproape în fiecare text, iar „Tendințe” ar putea fi și el exemplar, la rivalitate cu „Origami” (ca să nu spunem, din solidaritate, nimic despre „Liniște”, șșș, dar, măcar atât, acolo sunt Harry Potter, Zorba, Vivaldi, Shakespeare cu Măria Sa, Richard al III-lea, p. 27):

Am început să bat/ la porțile negării// paradisul sunt ceilalți într-un război/ al tuturor împotriva nimănui/ în cea mai perversă dintre lumile posibile.// infernul nostru cel de toate zilele/ și nopțile/ își flutură steagul multicolor al victoriei/ pe toate fronturile – de est, de vest …/ nimic nou.// privirile explodează în vitrine/ cu servirea asistată/ de demonul amiezii/ în căutare de emoții/ la plic.// dincolo de limite,/ pasc oi fantastice./ salata noului val:/ alge în sânge/ de adolescent.// îngerii au sexul lor./ cum mai poți să-ți cultivi liniștit/ grădina?

Iată și „Origami”:

hârtia, cică, suportă orice:/ invitații la valsuri stilizate sau iubiri declarate fantasmagoric,/ natură moartă înainte de atacuri nucleare,/ avioane cu reacții întârziate în capul învățătoarei,/ emoții budhiste în formă de păsări și flori,/ chiuvete și șuruburi transformate în versuri,/ orare pentru programe internaționale de „dolce far niente”,/ teste grilă pentru examene care și-au anunțat/ câștigătorii în bibliografie,/ anunțuri despre tehnici de meditație transcendentală pentru bac,/ reclamații anti-postmoderniste cu iz de samahoancă,/ flyere cu îndemnuri la libertatea dacilor până dincolo de Rin./ adeverințe de susținere a ignoranței generalizate sau diplome de absolvire cu succes …// Mai suportă oare, hârtia, ce s-a scris cândva pe hârtie?/ ne mai suportă scriitorii și pe cei ce mai au ceva

de spus?/ Nu mai e nevoie de oameni noi, / de noi Fahrenheit-uri 451./ Ce avioane frumoase din căutările temporale ale lui Proust, / ce flori colorate din așteptarea lui Becket sau lecția ionesciană/ nimic mai viu ca păsările de hârtie din dialogurile socratice …/ O lume de hârtie creponată ce-și flutură viitorul/ pe o pânză de Cinema Paradiso în ritmuri de balalaică …/ La vita e bella!/ toți vom câștiga câte-un tanc/ cu care să ne cultivăm grădina.

Grădinile, și nu numai, leagă cele două poeme, volumul este, într-adevăr, unul al unei grădini luxuriante, în care se mai și pavoazează, mai este chemat și câte un specialist în grădini, dar deseori ai impresia unui bal-carnaval dezlănțuit, în care nu arta origami ar conta, ci defilările de dragoni de hârtie (ori alte specimene), romanul lui Bradbury fiind și el de referință, adică se mai bate măcar un apropo la el, la p. 75, în textul „Elucubrație” (deloc astfel!):

Am vrut să rescriu povestea și m-am trezit gol pe mal/ lângă o barcă spartă de valuri,/ aveam alge uscate în păr și o stâncă nu lăsa soarele/ să-mi ardă nisipul de pe piele./ Am vrut să alerg mai repede decât glonțul ispitei/ de a lumina cerul cu flacăra cunoașterii

de sine/ și am căzut din turnul de fildeș al întrebărilor/ peste stelele căzute-n mare./ Am luptat să salvez cuvintele de puterea lui 1984, / mascat în havuz cu căderi în timp/ și am învățat pe de rost Idiotul lui Dostoievski/ până am devenit personajul principal./ Și așa mai departe …/ de o lume înlănțuită!

Robinsonic, în maniera lui Tournier (dar mai sus recunoașteți, cu siguranță, și Blaga, și Orwell, și Hardy!), Ioan Caulea este și… anti-sartrean, tot repetând că „paradisul sunt ceilalți”, cu ironie și oarecare sarcasm cioranian, dar și cu precizia celui care a scris „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (între timp, s-au mai inventat și dronele!), dar absurdul existentialist este reactivat, aproape neaoș (dacă s-ar putea să fie ceva chiar neaoș, filosofic vorbind), în „Paideia”, oda eminesciană primind replici de diferite grade, în diverse registre, ba chiar și într-un „metru… tantric”, în poemul învecinat, la p. 61:

ex nihilo, nihil,/ nihil sine deo./ ergo, ex deo, deo// silogism sau sofism?/ ce frumoasă poate fi logica divină/ când validitatea vine din inimă/ din iubirea față de absolutul/ creator de absurd/ nimic mai înălțător decât strigătul/ rămas fără ecou/ în încercarea de a găsi sens/ în tăcerea universului.// Odă în registru paidetic:/ nu speram să uit a urî cândva/ trecător indecis dezgolit de himere/ focul meu mistuind erotetic/ umbrele incertitudinii. (p. 60).

Opera sa lirică (este un volum de debut) este o reacție (și) la corectitudinea politică, poate și la felul în care, cum se întâmplă deseori în istorie, unii cred că pot învăța pe alții cum să iubească sau… „să iubească”: „Nu credeam să învăț „a iubi” vreodată” fiind versul final la „Ofrandă” (p. 61).

Heideggerian este „Nimic”-ul (p. 62, dar și pe coperta IV!), ispita kafkiană este, ca întotdeauna, prea mare, altoită cu Murakami pe malul mării (metamorfoză iradiantă, Fukushima manifestându-se, iată, și literar!), concluzia fiind mirobolantă și miriapodică: „Fericirea are picioare multe!” (p. 64).

Bref, avem un debut cu dichis, cu provocări la dialog filosofico-liric, unde Istoria (literar-cultural-științifică) se manifestă în fel și chip, cu atenție și la teoriile lui Hawking (dar și la „sclavia digitală”, p. 20), din când în când versul de dragoste (matură, uneori rezumatoare) strecurându-se, uneori chiar și cu… „Inocență” (p. 69) de mic prinț:

Nu mai vreau să cresc, / un pistol de lemn mi-e suficient/ să mă apăr de fantome, / de citate ce motivează bolnavii de sine, / de gânduri dospite în cuptoare de lut,/ de iubiri priponite în lanțuri de piatră…/ mi-e de-ajuns un pistol de lemn/ să vânez minotauri de pluș/ să dezleg taine îmbibate-n povești, / în triluri de păsări ce-mi pun iarbă în păr, / în jocul cu mărgele de sticlă în formă / de infinit…/ cu un pistol de lemn/ aș putea apăra universul de expansiune/ și / aș putea opri marea să mai scrie versuri/ și / aș alunga școala din calendarul neputinței / și așa mai… aproape / de prezentul continuu învățat fără teamă/ într-o limbă a copilăriei, / a inocenței creatoare de sens.

Umorul din „Gravitație” ar fi și el exemplar pentru poetul pe care urmează să-l cunoaștem, probabil, din ce în ce mai mult (și mai bine, adaptându-se… spiritului istoric despre care aminteam la începutul articolului), „teama de sfârșitul acestei cărți” fiind mai degrabă o angoasă quasi-ludică, intelectualismul fin sugerând, volens nolens, că importantă este roza (vorba cântecului, chiar și asasină, dacă este să ne ducem, întoarcem către poemul „Anamneză”, care deschide balul de… carte, pp. 9-11), în pofida spinilor săi otrăvitori, adică și Poezia, cu tot labirintul său… Desigur, probabil poetul ar dori să o salveze (Poezia) de condamnarea la rânjet, adică ar lupta pentru salvarea purității umanității (chiar dacă menționatul „narator” Tournier atenționa că trebuie multă atenție la Puritate, deoarece ea este vitriolul sufletului!)… Și apelul său la lirică, chiar dacă în stil… arabesc (oare pentru că… „veșnicia s-a născut în Islam”?, p.72; totuși, nu „arăbesc”!), poate fi, fără doar și poate, de folos, nu numai parafrazării unui nou Wittgenstein sau a unui alt Beckett: Godot ne așteaptă și el, îi place și lui joaca (ca și lui Emil Brumaru, amintit în „Jocuri”, sau în subînțelesul Camus), probabil îi place și lui firescul, firescul unui „Zâmbet” (care este și în „Anamneză”, un fel de pseudo-artă poetică), dar care are și poemul său de sine stătător:

zâmbetul tău aduce ploaia/ în plin deșert./ te-ai ascuns în nisipul/ din ochi,/ așteptând lacrimi/ să se transforme-n valuri./ de-atâta mare,/ scoica ta își caută perla/ la lumina farului/ din visul meu.// zâmbetul tău își caută sensul/ în mintea mea./ te-ai strecurat în liniștea/ din zori,/ invitându-ne umbrele/ să se încrucișeze-n dans./ de-atâta primăvară,/ frunza ta își caută copacul/ la adierea vântului/ din chemarea mea. (p.48)

La un re-început de lectură, parcă „versul de dragoste” nu se mai strecoară, ci este deja „jupânul” care poate nu mișcă stelele, dar sigur poate scoate la lumină vreo Atlantidă, cât de mică și de trup-omenească, interferențele care transmit bogăția culturii asimilate de către autor seducând toate fecioarele soldat ale lumii de aici (ori viitoare, fără aluzii extremist-teroriste la promisiunile mohamedane de după moarte):

Când bat clopotele amintirii cu matadori, / sună a plin, a ofertă cu iz de poveste / în acorduri de nocturne chopiniene. / Orice gând cade victimă poeziei / în încercarea de a-ți cuceri trupul Atlantidă / (toate versurile își vor rupe ritmul / în scutul privirii de gladiator / plictisit de nuanțe obscene pe portretul / lui Venus îmbrățișând, fără mâini, un Ares / pierdut în meditații carteziene). // Când bat gândurile amorțite în alb obscur / mă aud în ecoul reflecțiilor asupra timpului / afectiv, sărutând ceasurile lui Dali / într-un ritual oniric închinat / albastrului siderant al chemării la dans / (degeaba înalți zmeie amazoanelor / care întorc otrăvite săgeți / epopeelor ce cântă cetăți/ ce nu pot fi cucerite de caii troieni/ animați de simfonia extazului liric)./ Când bat pașii îngreunați de mocirla amorfă / aud inocentul plâns al fecioarei soldat/ care-și citește-n cafeaua cu zaț de oracol…

Fragmentul de mai sus este începutul unei balade care surprinde foamea de epic, și implicit, toate ecourile Istoriei, de la Homer încoace, ba chiar de la preistorie, dacă trecem la următorul poem, „Contraste” (…atâta preistorie în noaptea sinelui,/ povești scrise în limbi dispărute/ și semne ale războaielor milenare/ cu armate de idoli., p.14), meta-istoric vorbind fiind deosebit de îndrăzneață imaginea „Minotaurului” care suntem noi, oamenii, care din când în când dăm drumul taurilor (ca la Pamplona: În căutarea liniștii m-am oprit la semafor,/ dar verdele se lasă așteptat/ ca domnișoara la prima întâlnire./ de ce atâta roșu-n fața ochilor?/ mă simt ca un taur la festivalul de la Pamplona., p. 16), instinctelor, răului camuflat în ideologii care pot duce la „cărți arse în piață” (p. 19)…

Cum se întâmplă deseori în poezie, inteligența filosofică și demnă de un jurnalism de calitate (nu ce se practică la noi!), poate umbri sau ascunde „the eternal sunshine of the spotless mind” al Liricului absolut, aparenta (?) facilitate a relației de amor cu Poezia producând (și) „Grimase” (titlu de poem), cu toate riscurile de a fi invitat la un festival de stand up comedy, și nu de sit-down comedy (sic!):

Am rămas fără zâmbet într-o comedie/ fără sfârșit,/ toată lumea în jurul meu râde, / se uită la ei înșiși / și râd în hohote …/ oare zeii râd și ei când se uită la noi? / nu pot să cred/ decât că am fost creați în glumă/ sau într-un moment de satiră / a universului redus la zgomot. / Ce parodie acest joc/ al măștilor care se râd pe sine,/ al emoțiilor care se contopesc / în rictusuri

tatuate pe zâmbet,/ strălucind în lumina farului/ din portul abandonat de valuri!/ Am rămas fără replici în piesa/ / fără nume,/ autorul vrea să strălucească din sală, / vrea să-și lumineze absența / din spatele cortinei …/ oare îngerii au uitat partitura?/ nu pot să cred/ că muzica e doar pentru sfere/ într-o lume cu fericirea la cub/ după nopți cu capul ridicat la pătrat./ Ce sit-down comedy acest ritual/ de înghițit creatorii canonici/ ai unui proiect încremenit/ în ziduri/ crescute în ochi,/ păzind somnul REM să nu evadeze/ din celula înstelată a nopții! (pp. 23-24).

Într-un anume șir al ideilor (despre… Arabescurile lui Ioan Caulea) probabil aș fi ales pentru coperta IV poemul „Pietre” care ni-l -ar putea consacra pe poet ca un nou Pygmalion, mult mai curajos (a se citi cu atenție ultima strofă!), alegând pentru povestea sa de iubire (cu Poezia) chiar o Zeiță drept model, sau, mă rog, o divinitate, cuprinzând toată tensiunea relației om-zeu (poate eroul mitului o fi având ca model chiar zeița!):

Te-ai retras în blocul acesta de piatră
și ai așteptat să-mi ascut dalta.
ai vrut să simți devenirea pe pielea ta,
să primești lovitura de ciocan a timpului
în plină figură.

 Închisă în propria stâncă,
visezi să te naști zbor
cerșind creatorului tău nemurire.
și dorința ta s-a făcut zâmbet
luminând colțul ascuțit
al piramidei bolnave de sens.

 Oare nu era mai bine
să te ridici zid
decât să ajungi chip cioplit
la care să se-nchine
fariseii transcendenței închipuite? (p. 35)

Un poem pe care l-ar fi scris cu poftă chiar și Nietzsche, după ce i-ar fi trecut amețeala privirii în ochii abisului!