Răgaz întins pe-o mână cu ceas

Acum te las,
jurându-ţi din adâncuri
că-ţi sunt fidel.
Va trebui să te obişnuieşti
să mă auzi continuu rostind cuvinte,
uitând mereu c-am fost
şi sunt altfel mereu.

şi tot spre a fi mă întorc, şi mă amân mereu,
coborând de la etajul cinci
redevenind  – din zeu un crustaceu.

Dacă mai vrei să-mi aduc aminte,
loveşte-mă din când în când
cu sufletul tău cast
şi nu te îndoi că pretutindeni
se aud doar gândurile noastre
şi nici o voce nu mai are sunet,
nu mai are glas.

Homunculus politic

Câți mai sunteţi? şi ce ştiţi voi
despre rotirea roţii şi gustul cărnii fripte?
Pătrundeţi – cu iscusinţă – în rafinatele mocirle
folosindu-le drept hrană,
peste care odinioară răsuna buciumul,
chemându-ne să ne venerăm pâinea noastră tradiţională,
de mult clasicizată-n uitare.
Alergaţi dintr-un loc în altul, cu o lentoare dirijată,
căci graba-n legea voastră-i o meteahnă,
o însuşire reprimată, nefirească,
iar – după lentoare – puteţi mărturisi
că veţi dura peste orice durată,
neluând în seamă timpul..
O, ce ştiţi voi, tovarăşi, despre iubire
ori despre suferinţă?

Mă uit la ei, deoarece e tot ceea ce mai pot face.
Îi urmăresc ca altădată, răsfoind un ziar
într-un tramvai ori precum caii
ce-au îngrăşat sub oameni pământurile marilor imperii
ca pe barbarii ucigători de spirit,
mutilători de veacuri şi milenii;
îi urmăresc – şi sunt senin –
cum mişună-n puzderii perfect organizate,
gândind aceleaşi gânduri,
prin aceleaşi gesturi, ducând baletul negru
pe-o întindere de alb,
proeminenţi şi plini de venerare,
precum cei care nu scot o vorbă,
mergând încovoiaţi pe nişte picioruşe
ce-i ajută mai mult să se lovească între ei
– căci parcă-mi merg pe pântec.

Când pleci

Când pleci, coboară încet scările
din lemn putred sub care încă-ți dorm strămoșii
somnul de veci întins până dincolo
de călcăturile vitelor din capătul curții,
de unde soarele răsare.

Și nu-l privi! să nu orbești, să nu cumva
să-ți pierzi drumul spre casă,
căci nimeni nu o să-ți mai arate cum
să ajungi acolo, din locul în care, cu mult timp în urmă
plecaseși într-o călătorie spre capătul lumii
de unde, după cum vezi, nici zeii nu se mai întorc,
nici măcar să-ți spună că încă mai ai timp
să închizi poarta, în spatele căreia
sufletele își încep parcă – în fiecare zi,
curățenia de toamnă după bacovia.