Deci vrei să ajungi poet? / Dorian Stoilescu

 

 

 

 

 

 

 

mierea albinelor tale lirice

 

 

 

faima va bate cuie în coşciugul tău inutil

 

 

 

un dragon în colivia sufletului

 

 

 

 

 

 

mulţi iubesc poezia, dar nu vor să sufere de scris

 

 

 

 

 

ce derbedeu astral poţi fi

 

 

stai departe de poezie, pentru că poezia te va blestema

 

 

 

dacă tu te lepezi de poezie în faţa lumii şi ea se va lepada de tine

 

 

 

 

 

steluța aia vicleană ca o vulpe polară

 

 

 

 

 

o stea e mai grea decât un fulg

 

 

 

 

 

mi-a urlat în comete că mă ochise înainte de-a mă naște

Dorian Stoilescu (n. 1967, Galați) locuiește într-o suburbie din Sydney. A petrecut mai mult de 20 de ani în cercetare și în învățământ – în Australia, Canada și România – în domeniul educației matematice și al informaticii. A obținut doctoratul în educație la Ontario Institute for Studies in Education din cadrul Universității din Toronto (OISE / UoT). În prezent, predă cursuri în programele primare și secundare de educație matematică, educație în domeniul IT, cercetare în domeniul educației și practică pedagogică. Începând din anul 2012 este lector la Western Sydney University.

A activat în cenaclurile „Anton Holban”, „Noduri și Semne” şi în diverse cenacluri online. Scrie poezie (fiind interesat și de formele diferite de poezie gen freestyle sau haiku), eseu, proză și critică poetică. Are în pregătire volumul de poezii de debut.

Sursa: https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=6716:poezii-de-dorian-stoilescu&catid=8:poezie&Itemid=114

 

Deci vrei să ajungi poet?

Omul este cuibul care strânge la-început, deopotrivă, albine şi viespi.

Ca să fii poet, mierea albinelor tale lirice
trebuie să ucidă singură viespile din cuibul tău.
Dar nu sunt sigur ce mare scofală e pentru tine să fii poet.

Dacă o faci pentru faimă este ca şi cum ai folosi o cremă de epilat inghinal
pentru o curvă moartă. Zău că nu se merită, prietene;
de fapt nimic nu trebuie să faci pentru faimă,
căci ea umblă ca o femeie frumoasă care se dă celui mai desăvarşit poet
care rămâne placid la vrăjile ei, asemenea unui aisberg în mijlocul iernii.
Fie ca sufletul tău să fie iarna ce-şi creează propriul său aisberg!
Altfel, faima nu numai că va bate cuie în coşciugul tău inutil,
dar va fi o perfectă cupă de arsenic oferită ţie când vei fi însetat.

Te-am intrebat dacă vrei să ajungi, nu să fii, poet.
Deoarece sunt mulţi poeţi înnăscuţi, dar cei mai mulţi nu ajung să fie poeţi
deoarece dragonul poetic se sfădeşte aprig cu omul.
Pentru mulţi, poezia este un dragon în colivia sufletului
care nu va fi niciodată lăsat să crească şi să zboare cu adevărat,
pentru că le e teamă că s-ar transforma într-o bestie
ce-ar putea să-i ucidă în mijocul zilei.
Prin urmare, ei preferă sa moară,
fără ca zborul să le fie împlinit.
Aşa că tu învaţă să dai drumul dihăniei tale poetice, cu dragoste, fără de teamă,
domesticeşte-o, las-o să crească şi să înveţe să zboare.

În plus, nu crede că poezia este un singur smash-hit, prietene!
Dacă n-ai răbdare, mai bine compune muzică pop, gen singles,
ceva cu un refren memorabil, plăcut.
E mai bine aşa pentru tine, zău, în loc să te-apuci să scrii poezie.
Vezi, mulţi iubesc poezia, dar nu vor să sufere de scris, până la capăt,
pentru că scrisul este asemenea unei turme de hipopotami
trecând zi şi noapte peste vertebrele tale,
ce-ţi zdrobesc toate oasele şi lucrurile,
dezgropând la sfârşit comoara ta veche de sub casă.

În plus, poezia e un război cu strategii, lupte şi pândă îndelungată,
precum vestitele războaie-ale Troiei, de-a lungul multor ani.
Fii neprihănit, înţelept, erou şi viclean, asemenea strămoşilor noştri antici.

E OK să iroseşti mai multe nopţi în boeme fără poeme,
să arăţi la mândre ce tăuraş metafizic eşti,
ce poate face aura ta testicular-poetică
şi ce derbedeu astral poţi fi,
dar dacă poezia rămâne un truc ieftin iar femeile
sunt doar messa ta de carne cu ruj, doar nişte prăzi în canibala ta cavernă,
şi dacă obişnuieşti să le trimiţi singure într-o croazieră luxoasă pe Titanic,
atunci stai departe de poezie, pentru că poezia te va blestema.

De asemenea, nu uita că, în faţa lumii, tu trebuie
să-ţi mărturiseşti credinţa ta în poezie, asemenea unui mucenic.
Altfel, fii fără grijă: dacă tu te lepezi de poezie în faţa lumii
şi ea se va lepada de tine, de asemenea.
Dar după suferinţa, aşteptarea şi ruşinarea ta întru numele poeziei,
ea va veni de partea ta, ca un îmblânzitor de patimi şi bestii.
În final, îţi spun atât: să nu rămâi doar la stadiul de a încerca.
Începe războiul total al poeziei, pune cuvintele să lege rănile sufletelor
şi aprinde-le ca niște candele, aducând lumină celor ce vor să vadă.

 

 

Steluța mea cea isterică

credinței mele i-am pus o gură ironică și sceptică
de aceea nimeni nu credea în mine.
feței mele i-am pus o mină ocupată și mândră
de aceea lumea nu avea curajul să se apropie de mine.
pasiunii mele i-am pus un ochi de gheață
de aceea femeile deveneau confuze
și se făceau că nu mă văd când treceau pe lângă mine.

dar trucul ăsta nu mergea peste tot, mereu,
și-asta pentru că steluța aia vicleană ca o vulpe polară
cernută cu toate manevrele și hârșâiturile
mă vedea mereu și mă invita oarecum s-o contactez.

la început, politicos, am invitat steaua să mă lumineze
dar ea era mai rău ca un licurici de la colțul blocului,
așa că eu am rămas chiorându-mă la ea.
apoi am vrut să pot medita la ea pentru a avea
minte și suflet astrale.
dar eu adormeam mereu în timp ce ea îmi zâmbea ironic.
apoi ca un pervers am vrut s-o seduc și să mă-împreunez cu ea
dar ea stătea suspicioasă și puțin cam departe ca de obicei
iar, de la o vreme, nu m-a mai băgat în seamă.
după aceea, plin de remușcare, pentru un lung timp,
am iubit-o pentru că era nemuritoare și rigidă.
dar ea nici nu mă mai vedea absolut deloc.

apoi am descoperit că și stelele mor
și că nu sunt chiar așa de nemișcătoare,
de fapt, ele chiar se mișcă foarte repede.
și-atunci am vrut să fug de ea.
dar ea a devenit geloasă asemenea unei iubite bătrâne
părăsită de amant pentru una mai tânără
și-am simțit-o căzând peste mine
oarecum asemenea bebelușului, care deschizând gura
pentru prima dată în viață este inundat de ceva rece,
de fulgii mari de zăpadă căzând perfect
în centrul gurii, direct în gâtlej.

dar la mine, ea a căzut și mai departe, probabil
pentru că o stea e mai grea decât un fulg sau și mai probabil
pentru că un poet este mai fragil decât un bebeluș.
la mine steaua a început să cadă mai departe, în măruntaie,
și inima mea lovea asemenea unei explozii dintr-un pachet de clădiri
ce urmează a fi distruse de o serie de bombardamente controlate.

eu am încercat să-mi pun politicos pătura de carne înapoi
și hainele mele cele mai bune să le pun pe mine și să-i promit solemn
că o să rămânem prieteni.
dar se pare că steaua s-a înfuriat și mai tare și-a început să-mi plângă.
de fapt ea mi-a urlat în comete că mă ochise înainte de-a mă naște
și că mă vâna de dor, de dinainte de prima zi a vieții mele.
și ea continuă și-acum să-mi cadă zi de zi peste măruntaiele inimii mele,
în timp ce eu îi repet ca un bărbat abuzat de o nevastă isterică
că nu prea am nevoie de stele, pentru că ele sunt muritoare
și mult prea flexibile și pentru că ele de fapt sunt foarte departe.
dar timpul trece și-acum aștept cuminte să ne crească fiii
și mai vedem noi apoi ce-o să se mai întâmple.

, ,
Articolul precedent
Poezie și (foto)grafie / Adrian Lăzărescu
Articolul următor
Poezii inedite / Dan Bistricean

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu