Doamne, repede! / Ana Ștefănescu

Doamne, fă-mă repede până la unu,

scade din el ce mi-a luat și-adună-mă cu el când a plecat,

desfășurându-mă în doi, întruna!

 

din piatra acestui inel fermecat

pe degetul lui purtat în care rotește!

tocmai pentru că el dă celor frumoase și habar-n-am mie

exact pe vârful sabiei cum m-a tăiat

după cum îi picură cântecul

chiar și când nu vine ori când eu fug

prinzându-ne de inimi pe dedesubt.

de fapt, trupului meu, îi dă capul pierdut

(ori nu mai știu dacă tăiat, deși, cred,

femeie fiind, eram sigură J)

după ce de fiecare dată l-a savurat îndestulându-mă

atât de îndelung pe o tavă cu gust de trandafir și ciocolată

și din ce în ce mai roșu în sângele meu:

mie din rană înmugurindu-mi flori

și lui până la seva din rana lor

cu care legendelor în cărți se parfumează.

așa îl simt în nări și-mi amintește

început de prezent continuu într-o ”poveste-deodată”,

eu dezintegrată acum și el amuțind,

în propriul inel și-n propria lui sabie

și-n imediata trecere

cu o rotire-n plus la ceasul meu.

și cum, Doamne, totul e suprapus

peste aceeași gaură neagră a iubirii veșnic mușcând

și în zadar cu mâna spre darurile tale, potrivindu-i-se,

numai el îmi spune să-l mai întorc și să nu-l uit.

deci, repede-repede, fă-mă una și-adaugă-mă lui

și fură-i sabia! ca, din greșeală,

să nu mă mai taie

cu aceeași învârtire de inel

la ceasul lui!

 

În afara ta

cât să trec cele 1000 dimensiuni

mai mult decât un dor și

până la o altă naștere din tine!?

și știi că am pleopele grele de-atâta pământ

încât, deși nu-ți amintești, cobori să mă arăți

punct cu punct.

de fapt, în somnul tău pot să văd totul descompus

curgând spre un plus infinit

abia după ce am urcat treptele

și m-ai rostogolit în aer într-o miime de timp,

brusc trezită adânc spre îndestulare

și răvășindu-mă cea de zi cu zi prin ceața gri,

cu o mână întinsă spre a te primi;

dar mai grea decât trupul.

așa cum ar putea pleca neînsuflețit

de un adevăr omenesc atins de tine:

în doar două aripi, de lipsire păzindu-mi rana,

Atlasul norilor și Queen

măsurându-mă a 1001 dimensiune.

 

 Prezent continuu

cu tine nu mai sunt în acele povești

și nici din alte călătorii nu mai vin,

timpul tău oprindu-mă pe una din șine;

… și orice tren fără stăpân din mine.

chiar firescul bine din care obișnuiam

să îndestulez găuri negre

ale iubirii sau din ce patimi și plăți or fi fost

năucitoare din ei și în oglindă

drumuri înfundate spre prezent ai oprit;

îmblânzindu-mă cu un fel de muzică

care așa începe, doar în liniște,

cum te cântă și gândește

în propriile cuvinte.

într-adevăr, aduci acest prezent continuu

în care să ne treci rotunjindu-mi ceasul

… poți chiar mai mult

în picurii din privire și sevei de viață

și în atingerea oricărui simț

din spatele secundei care mă scrie

 

,
Articolul precedent
Selecție poezii / Virgil Costiuc
Articolul următor
Noi audiopoeme în lectura lui Iulian Grigoriu

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu