Doamne, fă-mă repede până la unu,
scade din el ce mi-a luat și-adună-mă cu el când a plecat,
desfășurându-mă în doi, întruna!
din piatra acestui inel fermecat
pe degetul lui purtat în care rotește!
tocmai pentru că el dă celor frumoase și habar-n-am mie
exact pe vârful sabiei cum m-a tăiat
după cum îi picură cântecul
chiar și când nu vine ori când eu fug
prinzându-ne de inimi pe dedesubt.
de fapt, trupului meu, îi dă capul pierdut
(ori nu mai știu dacă tăiat, deși, cred,
femeie fiind, eram sigură J)
după ce de fiecare dată l-a savurat îndestulându-mă
atât de îndelung pe o tavă cu gust de trandafir și ciocolată
și din ce în ce mai roșu în sângele meu:
mie din rană înmugurindu-mi flori
și lui până la seva din rana lor
cu care legendelor în cărți se parfumează.
așa îl simt în nări și-mi amintește
început de prezent continuu într-o ”poveste-deodată”,
eu dezintegrată acum și el amuțind,
în propriul inel și-n propria lui sabie
și-n imediata trecere
cu o rotire-n plus la ceasul meu.
și cum, Doamne, totul e suprapus
peste aceeași gaură neagră a iubirii veșnic mușcând
și în zadar cu mâna spre darurile tale, potrivindu-i-se,
numai el îmi spune să-l mai întorc și să nu-l uit.
deci, repede-repede, fă-mă una și-adaugă-mă lui
și fură-i sabia! ca, din greșeală,
să nu mă mai taie
cu aceeași învârtire de inel
la ceasul lui!
În afara ta
cât să trec cele 1000 dimensiuni
mai mult decât un dor și
până la o altă naștere din tine!?
și știi că am pleopele grele de-atâta pământ
încât, deși nu-ți amintești, cobori să mă arăți
punct cu punct.
de fapt, în somnul tău pot să văd totul descompus
curgând spre un plus infinit
abia după ce am urcat treptele
și m-ai rostogolit în aer într-o miime de timp,
brusc trezită adânc spre îndestulare
și răvășindu-mă cea de zi cu zi prin ceața gri,
cu o mână întinsă spre a te primi;
dar mai grea decât trupul.
așa cum ar putea pleca neînsuflețit
de un adevăr omenesc atins de tine:
în doar două aripi, de lipsire păzindu-mi rana,
Atlasul norilor și Queen
măsurându-mă a 1001 dimensiune.
Prezent continuu
cu tine nu mai sunt în acele povești
și nici din alte călătorii nu mai vin,
timpul tău oprindu-mă pe una din șine;
… și orice tren fără stăpân din mine.
chiar firescul bine din care obișnuiam
să îndestulez găuri negre
ale iubirii sau din ce patimi și plăți or fi fost
năucitoare din ei și în oglindă
drumuri înfundate spre prezent ai oprit;
îmblânzindu-mă cu un fel de muzică
care așa începe, doar în liniște,
cum te cântă și gândește
în propriile cuvinte.
într-adevăr, aduci acest prezent continuu
în care să ne treci rotunjindu-mi ceasul
… poți chiar mai mult
în picurii din privire și sevei de viață
și în atingerea oricărui simț
din spatele secundei care mă scrie