Eu, tu și poezul / Gabriel Gherbăluță

 

via dolorosa

pasărea asta are mintea vrăjitorului în gheare
pe acelaşi perete soarele a devenit o baltă aurie
care se prelinge prin crăpăturile unei zugrăveli îmbătrânite
ca un rimel care sapă şanţuri pe obrazul boţit al bătrânei prostituate
pasărea asta a răstignit povestea pe lemnul cioturos
al cumpenei cruce
acum o păzeşte până la sosirea unui christ
care îi va lua locul
acolo pe lemnul acela cioturos
în care cuiul intră mai uşor
decât în palme

drumul nu se mai termină
şi pasărea asta nu mă mai recunoaşte

fiat lux!

mijloc de weekend, cu fluviul dizolvat în
fiecare dintre picurii unui octombrie mocănesc
oraş amestecat cu cerul şi norii
unde-i cerul oare acum
şi sub ce umbrelă se adăposteşte Dumnezeu
când porneşte per pedes apostolorum
pe străzile devenite canaletto ale unei noi Veneţii
mijloc de weekend şi peste el diluviul provocat de
ariile Annei Netrebko

doisprezece

şi ţi-au bătut la porţile inimii călăreţi
cruciaţi în căutarea unor fericiri interzise raiului
purtători de panglici în culorile rochiei principessei
tu credeai că sunt cavaleri luptători într-un turnir
al cărui premiu erai tu
degeaba îţi spuneam că
nu sunt participanţi la nicio întrecere
(pe nimeni nu interesează ce spuneam)
şi că o voce interioară îmi şoptea că
aceia sigur sunt cavalerii apocalipsei…

tu erai în lojă şi aşteptai să îţi fii premiu
eu aşteptam apocalipsa

signum

o clipă, fluviul şi-a găsit izvorul
în palmele tale
atunci şi lumina s-a născut tot acolo
fluviul şi lumina în aceeaşi casă
căuşul palmelor cu forma inimii tale
iar eu, scepticul cu nume de arhanghel am văzut semnul
şi lumina, fluviul şi palma căuş
au săvârşit botezul…

iordanul?
picătura de agheasmă din sufletul poezului

november mood

de undeva din ceaţa lăptoasă
ca fumul locomotivelor
aud ţipătul cocorilor albi
alb şi ţipătul acesta
rană albă pe un linţoliu negru
zboară cocorii iubire
pleacă acolo de unde nimeni
dar nimeni
nu se mai întoarce
şi nu este tărâmul celălalt
este ţara uitării care
începe când se sfârşeşte ceaţa asta lăptoasă
şi ploaia décor din filmele lui tarkovski
zboară cocorii albi, iubire
zbor frânt de ţipătul ăla de niciunde
ca sfâşierea de vânt a pânzelor caravelei
zboară cocorii, iubire
către un poez pe care nu-l voi scrie niciodată

, ,
Articolul precedent
Pentru cei ce nu stau să vadă stelele / Dorian Stoilescu
Articolul următor
Poeme risipite / Leonard Matei

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu