Pranayama
Absorb sângele din vin (inspir)
Magnolie
(expir)
Trec prin munți care se bat cap în cap
(inspir)
Visez?
(expir)
Mă decuplez de la cuvant-rostogolit-in-vorbe (inspir)
Floare de cireș (expir)
Aum bum-bum în Mahavishnu Orchestra (inspir)
Tac (expir)
Gândesc în culori, salivez sunete (inspir).
Floare de lotus (expir)
Îmi deschid bratele să îmbrățișez lumea (inspir)
Muladhara se deschide (expir)
Cobor adânc (inspir)
Al treilea ochi al lui Shiva (expir)
Se holbează la mine și pune întrebări (inspir)
Tăcerea nu e rece, e caldă
(expir)…
„Dumnezeu e înghețat în frumusețe”
Îmi spuse o femeie ce vindea cărți
Singură într-un loc unde nu există cititori, unde cărțile nu se vând
Într-un oraș epifanic, aflat în sărbătoare
În timpul suspendat al frumuseții
Irizându-mi fruntea, atingându-mi inima cu mintea
Bucurându-mă cu floarea de magnolie înflorită
Într-un mic oraș sfânt de primăvară
Atunci L-am văzut pe Dumnezeu
Stătea mic în vârful florii de magnolie
Era înghețat de atâta frumusețe
Într-un silogism perfect de simțuri
Cu gust de pască și de iarbă
Cu miros de magnolie
Pipăi lumina și mă scald în frumusețea ca senzație fizică
A unui Dumnezeu ce mă naște într-o floare
E primăvară iar și soare
Iar în orașul meu epifanic
E iarăși sărbătoare.
A 7-a pecete
Hai să avem o moarte frumoasă, iubito
Să călărim în noapte cai fără potcoave
Pe vulve de comete să ne ne privim sfârșitul
Să plouă mult afară, să urle-n câmp șacalii
Să numărăm a moarte, cu degete virgine
Sfârcuri de lapte, sexuri vii să freamăte în vine
Nici sânge să nu curgă, nici marea să nu ardă
Imperiile toate în palmă să dispară
Ucise de dorințe ce încep, încet, s-apună.
Emoție cu gând
A început să ningă cu gânduri, iubito
Pe la ferestre dau năvală caii
În frunze timpul dă înapoi, Lolito
Iar tâmplele îmi bat iarăși a ploaie
M-amestec peste anotimp, tânără iarnă
Și frunze goale îți aștern pe buze
Din zvâcnete de gânduri împletesc coroană
Mă ning pe caii negrii și-n stepele lăuze
Sunt totul plus ceva-n această iarnă
Înmiresmat în șal cu ploi și sânge
Privesc în jos la gândul ce se sfarmă
Într-un soroc de apă ce-n foc încet se stinge
Întoarcerea acasă
Prințesa s-a reîntors la castel
A străbătut holurile largi, a trecut val-vârtej printre și camere
Și s-a așezat pe fotoliu
Între pernele moi de catifea, cearșafurile brodate cu foițe de aur și saltele din
pene de gâscă unse cu alifii și parfumuri exotice
S-a așezat distrată pe fotoliu și a cerut o cafea
Toți servitorii se uitau la sânii ei cu boticuri sângerii și la fesele-i mici
și ascuțite
Căci era tare frumoasă prințesa
Și toți îi simțiseră lipsa atunci când a plecat din castel
Se spune că în clipa când a pășit în afară stelele nu au mai răsărit
Erecții nu au mai fost
Oamenii au devenit mai blegi, au început să se îmbrace prost
Să îmbătrânească din nou, să reînceapă să vorbească
Chiar și pereții castelului au devenit cenușii
Dar astăzi prințesa s-a întors acasă
Și castelul a prins din nou viață
Și timpul a încetat să se mai scurgă în clepsidră
Veniți fraților și vă bucurați
De acum nu mai sunteți morți
Prințesa s-a întors la castel
Mai frumoasă ca niciodată!
Șamanism
Într-o noapte mi-a dispărut sufletul
Stăteam cu ochii larg deschiși și priveam gaura din abdomen pe unde sufletul meu a evadat
Mă avertizase cu câteva zile înainte că mă va părăsi
(Nu mai suporta să mă vadă cât de indiferent sunt față de el și cât de mult iau
de mână trupul de carne)
Așa că acum a plecat
De unde a ajuns îmi transmite zilnic salutări
Și imagini cu el, și mici video-uri
Îl văd cum e pus în cuptor și arde zilnic,
Cum e uscat în apă și pus în cârlige pe frânghie
Cum e stors de lumină în fiecare zi, botezat cu foc și cenușă
Și tăbăcit cu zeci de scânduri din lemn de măceș
(N-aș spune că se distrează)
În lipsa lui, nu simt nimic
Doar am un imens gol, mare cât gaura din coșul pieptului
De unde a ieșit, în forță și fum, sufletul
Din el se înfruptă acum monștrii și zeii, deopotrivă
(Am văzut asta în ultimul video pe care mi l-a trimis)
Ospățul durează o stihie
Apoi rămășițele sufletului se strâng, se pun într-un borcan și se spală
Se lipesc cu salivă de dragon și se coc iar în cuptor
A doua zi sufletul e iarăși întreg
Și așteaptă să fie mâncat de monștrii și de zei
Eu, între timp, sunt bine
Montez videourile primite și fac un film
În continuare nu simt (nu sunt?) nimic
Doar un imens gol pe care încerc să îl ascund cu tricourile mele Pink Floyd, cu muzică și cu cămăși colorate
Noaptea e mai rău, dar ziua pot să rezist fără suflet
Așa cum rezist fără apă și fără mâncare
Iar eu continui să mă simt în trupul meu golit de suflet
Al naibii de nemuritor și rece
Sculptură în carne
M-aș apuca de făcut o treabă cu adevărat importantă:
Aș alege un loc bine ascuns cuvintelor
Te-aș duce acolo și aș începe să te sculptez
Aș lua o daltiță mică și cu un ciocănel cu mâner de șarpe ți-aș scrijeli pielea
Cu așchiile voi reconstrui o lume
Poate voi greși lucrarea
(Mâna va ieși din piept, gura va fi strâmbă, vulva va fi puțin mai la dreapta)
Dar, în final, nu vei mai avea riduri
Și vei zâmbi mereu
(De sâni voi avea grijă să fie frumoși, rotunzi; două anotimpuri voi lucra la ei)
În fiecare zi te voi acoperi cu tine, cea de dinainte de sculptură
Iar noaptea voi dezveli creația și o voi mângâia
Atunci voi ști că ceea ce am realizat va fi mereu al meu
Carne din carnea mea, sânge din palmele mele
Pe pielea ta voi semna simplu: Abraxas
Doar zeul nebunilor și al artiștilor și al vulcanilor și al pietrei unghiulare
din capul Templului va ști ce înseamnă
Să nu îmi furi niciodată dalta și ciocanul…
Poate mă vei întreba: „ce chip îmi vei crea?” „Nu știu ce va ieși”,
îți voi răspunde
Depinde ce muzică voi asculta
Sau ce fel de suflet voi avea
Muiat în lapte sau aspru ca stepele uscate
Depinde ce înger te va apăra
Ce amintiri și portative vor fi visate
De dor și jale, de horă sau de imn
Notele muzicale și șoaptele îngerilor vor dicta ritmul mâinilor mele
Vor trece printre degetele mele toate zeițele lumii acesteia și ale lumii de
dincolo
Și Nefertiti, și Cleopatra, și Beth, și Samantha
Pe toate le voi amesteca cu sângele tău
Și va ieși cea mai frumoasă „tu” din lume
(Să beau în cinstea ta)
Abraxas…
Poezia de ieri
Te-am desenat ieri cu mâinile pe suport de nevăzut
Te-am sculptat cu mâinile pe perete
Am tatuat chipul tău în gând
În melodii nespuse ți-am construit versete
Cu greu îmi îngheț o lacrimă într-un zâmbet
Ce prinde în el un curcubeu scăpat
Din părul tău să smulg un fir mă-ncumet
Să-l țin în palmă ca pe un palimpsest ciudat