Manuscrisele pierdute ale lui İbrahim Müteferrika / a.g.secară-halil

Tratatul poemelor călătoare, scrierea numelor schimbătoare

  1. Poemele Împărăţiei Lalelelor Albastre

I.

N-am văzut lalele albastre

decât în inima dervişului pe care nu l-am înţeles

prea bine

Deoarece, la mine, rob al lui Allah,

Muza Raţiunii divine a zâmbit mai mult

când trebuia să închid ochii

la rotirea lui de stea umană,

că omul e stea când străluceşte

şi steaua om când se-ntregeşte-n

paradis etern

II.

Născut am fost la Kaloşvar,

ursitoarele au strigat către stele:

va fi diplomat, tipograf, editor,

gravor, scriitor și traducător, bun vorbitor,

stăpân al vorbelor şi a nenumărate graiuri.

Şi visa-va lalelele albastre,

legământul său cu sufletul nemuritor,

povestea lui, din neam în neam,

din pagină în pagină

va şopti cuvântul „Lumină”,

lumină-n cuvânt, trupul său tiparniţă va fi

de lume nouă, de cântec vechi

III.

Alergam pe străzile Kaloşvarului

după luna cea nouă

Nu ştiam de ce

mă-nchinam frumuseţii ei

venite de dincolo de stele,

nu ştiam de ce

ascultam şoaptele ei tainice

cocoţat în Turnul Croitorilor:

vei fi Ibrahim-n viaţă nouă!

Şi luna se-ascundea după arbori străini,

pe care-i îmbrăţişam ca-n cărţi ciudate,

jucam teatru ca-n Şekspir, neştiind atunci de teatru:

O, tu, lună, eşti şi-n paradis?

Sau acolo este altă Lună,

Surâs al Frumuseţii eterne

a Creatorului?

IV.

Iar Luna-n adâncul ei, cu ochi de cadână străină,

pe atunci străină, îmi spunea:

dacă vrei răspunsuri,

caută lalelele albastre!

Lalea, lalele, cuvinte noi,

De n-ar fi fost şi visul,

Nici n-aş fi ştiut că-s flori!

Turcoaz, în labirint am rătăcit,

printre gânduri, filosofii, credinţe,

iubiri, oştiri, războaie, cuvinte noi,

limbi noi, cărţi cu cavaleri şi prinţese, poveşti,

tiparniţe zburătoare, tiparniţe de aur,

tiparniţe de foc, oameni-tiparniţe, gravuri,

desene, nisipuri cât toate deşerturile lumii,

închisori, vise şi visări…

În Cartea Sfântă m-am regăsit,

Singura lalea albastră!

Dar încă nu întâlnisem Dervişul fără Nume!

V.

Prinşi de tâlhari în Munţii Manisei,

l-am întrebat de ce este fără nume!

Eram închişi într-un puţ uscat, sub umbra

Niobei cea împietrită de zei străini!

Şi el mi-a zis, rotindu-se ca luna:

Dar ce este un nume, dacă nu-l ştii pe cel adevărat?

Şi se roti în noaptea aceea

la nesfârşit, ca numele numelui numelui

numelui numelui adevărat!

VI.

poate o poetă din viitor

din altă lume, sau din afara lumii

precum a fost

Hildegard von Bingen,

va cânta rotirea pietrelor

din inimile oamenilor

care îmbătrânesc atât de repede

va cânta numele meu

pe care l-am uitat, altă glumă a bătrâneţii,

dar Ibrahim mă cheamă

dintr-un minaret al fiinţei mele:

şi eu mă-ntorc pe malurile ţărmului

unde mă mai ţin

ca pe-o foaie sub teasc

toate literele care mi-au mai rămas

schiţează un turn babel

pe care nu ştiu

să mă urc

De sus, un Icar nou

îmi face semne:

nu vreau să le mai înţeleg:

doar închid ochii

şi sunt salvat

VII.

Kaloşvar, dragul meu Cluj,

de ce te visez atât de des,

de parcă o lungă călătorie

mi s-ar anunţa,

călare pe pânza desfăşurată a turbanului

şi acei ochi de panteră albastră

ai iubitei din tinereţe

care mă atingea cu degetele ei ca nişte

boboci de lalele,

de ce visez acei ochi

deasupra oraşului meu, clipind

clipind iar şi iar

zâmbetul meu nu-i poate salva

VIII.

Aşa cum nici zâmbetul sultanului

de aseară

când a văzut albastrele lalele

n-a salvat nici un suflet

nici acea amintire

când ea

ţi-a spus să o chemi

Măr

Măr Roşu

Ai chemat-o

Dar nu, ea spus

Măr

Doar Măr

Să-ţi aduci aminte de mine

De câte ori vei muşca dintr-un măr

Verde, galben, roşu, portocaliu, albastru

Dar blestemul a fost altul, deşi tu nu credeai în blesteme:

să-ţi aduci aminte de ea de câte ori

istoria va zdrobi lalelele albastre!

IX

Marele vizir

ţi-a ordonat absent

să pleci

în Împărăţia Lalelelor Albastre:

solie nebună, să aduci

manuscrisul fericirii supreme,

scris cu sânge de fecioare

numai pe petale

de lalele albastre

72 de poeme

citite doar de zei păgâni

care nu credeau în ei înşişi,

72 de poeme cât nişte buze

care puteau şopti doar rugăciuni:

 

Tigrul albastru

care sărea din pescăruş în pescăruş

deasupra mării unde Allah

se joacă cu valurile de-a nemurirea;

tigrul poem

care aştepta Frumuseţea

nici pentru a o vâna

nici pentru a fi vânat

*

Caligraful care credea

că literele sunt icoane –

cuvintele le ascundea-n deşert, nu se ruga

prin ele

ci prin lacrimi;

lacrima infinită a soarelui

nu l-a iertat

*

Spahiul-cuvânt

întrebându-se

unde poate fi unde:

atacând fata morgana

în galop, îngerul i-a citit

nu doar ceea ce scria pe

sabia-carte

pe braţ era întipărită

o rugăciune

pe care doar ochii omului care te iubea

o putea

şopti

*

Caravana zumzăia de atâtea cuvinte

erau dincolo de timp şi spaţii

doar înaintau crezând că înaintează

două sute de suflete

topite

picurând în lumina orbitoare

unde nu mai exista jos sus

departe aproape

ei nu se mai opreau pentru rugăciune

însuşi Cerul se oprea pentru ei

era doar El rugăciunea

ei doar cântau firele de nisip

prin care nici nu se pierdeau, nici nu se regăseau

*

Duna de ochi de nisip

v-a întâmpinat

într-un târziu venit apus de soare,

incredibil ca şi laleaua albastră:

un apus tot atât de albastru –

Duna mişcătoare, clipind, clipind,

a cerut iubire…

cele două sute de suflete

păreau să fi luat foc

când au vrut să dea iubire:

ochii le-au ieşit alene,

nicio durere:

s-au alăturat celor din dună

o sută de oameni şi o sută de animale

orbiţi de iubire

au pornit mai departe:

duna li se dăduse deoparte

*

Nu mai aveam nevoie de ochii aceia

Şi mi-am amintit de Don Quijote

Ciudatul cavaler;

Şi-am înţeles ca dacă ne era sete trebuie doar să bem,

Dacă ne era foame, trebuia doar să mâncăm,

dacă trebuia să câştigăm, doar câştigam,

de era de trăit, doar trăiam, dacă voiam să ajungem

la ciudatele lalele albastre, am fi ajuns:

ne-am scos toţi inimile

şi ele erau

lalele albastre

*

Şi de pe luna cea nouă

a coborât Îngerul

care ne-a citit din Ibn Tsufayl:

 

„Nu-ţi lega inima de descrierea unui lucru pe care ea însăşi nu şi-l poate închipui, căci multe asemenea lucruri sunt greu de descris – şi cum n-ar fi aşa un lucru la care inima nu are cale să ajungă, nefiind din aceeaşi lume şi din aceeaşi rânduială?

Prin cuvântul inimă nu înţeleg nici inima trupească şi nici duhul adăpostit de găvanul ei, ci forma acestui spirit, care se răspândeşte cu toate puterile ei (de formă) prin corpul omului. Toate felurile de inimă au acelaşi nume, dar nici unul nu poate percepe ceea ce e de neînchipuit. Or, a vrea să exprimi acea stare înseamnă a vrea imposibilul, e ca şi cum cineva ar vrea să guste culorile ca atare sau cum ar cere, de pildă, negrelii să fie dulce sau acră.”

*          *         *

De pe Wikipedia: Scrierea istoriei exacte a lalelelor a fost o încercare destul de grea din cauza lipsei documentelor de încredere, deşi există lucrări de artă chiar din secolul al XII-lea care oferă unele indicii. Ce au putut istoricii să stabilească este că lalelele au apărut, pentru prima dată, acum sute de mii de ani într-o zonă coridor care se întindea de-a lungul paralelei de 40 de grade latutudine, între nordul Chinei şi sudul Europei.

Lalelele sunt flori remarcabile care par să aibă puterea de a captiva inimi, dar şi de a le  distruge. Deşi obsesia olandezilor pentru lalele este foarte cunoscută, lalelele au avut perioade în care “au fost la putere” şi în alte ţări. Prima dată, acest lucru s-a întâmplat în Turcia, în anii 1500, perioada în care exista Imperiul Otoman, condus de sultanul Suleiman I (1494-1566). Lalelele au devenit flori foarte cultivate şi îngrijite pentru că îi plăceau foarte mult sultanului şi anturajului său. În timpul domniei turcului Ahmed al III-lea (1703-1730), se crede ca laleaua a fost ridicată la rangul de simbol al bogăţiei şi prestigiului, iar perioada respectivă s-a numit „Era Lalelelor”. De asemenea, denumirea florii vine dintr-un cuvânt turcesc care înseamnă turban.

Turcii aveau legi stricte în ceea ce privea cultivarea şi vânzarea lalelelor. Se spune că, în acele timpuri, laleaua era considerată a fi mai valoroasă decât viaţa. La începutul anilor 1700, turcii au organizat ceea ce a fost primul Festival al Lalelelor, care se ţinea noaptea, la lumina lunii pline. În timp ce turcii ţineau deja festivalurile lalelelor, olandezii de abia începeau să experimenteze cultivarea acestor flori. În ce-a de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, vestea despre această floare extraordinară a atins Europa, iar la un moment dat, câteva seminţe de lalele au fost expediate prefectului Clusius, care ingrijea Grădinile Medicinale Regale din Praga. Acesta a fost momentul care a marcat sosirea lalelei în Europa.

, , ,
Articolul precedent
Balansoar mistic / Daniela Olguța Huru
Articolul următor
Selecție poezii / Virgil Costiuc

Related Posts

No results found

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu