… neștiutele limbi pentru minte și inimă / Ana Ștefănescu

Abandon cercurilor și vasului gri

să ne-ncercuim! eu mi-am salvat patimile cu mâinile tale,
demult ajungându-le și, modelate astfel, le las să ne fie alt început.
îți mai pot radia undelor, fără derivă, încât să nu ne mai lipsim
mai mult ca ieri; e o esență ce-am prins-o, totuși, pentru totdeauna
lipită de urmele noastre și mă gândeam să-mi închid cercurile numai cu ea;
tocmai de aceea, ajută-mi să-ți știu a-ți scădea uitarea
și neștiutele limbi pentru minte și inimă, chiar și-ale noastre,
vibrându-ne; cascadă unu-ntr-altul: un singur cerc cuvântător
și mai sus de toate trupurile trăite.
doar noi l-am găsit, cum sferă-n propriul ceas ne lunecă intens
întâiul instinct de pe trepte, chei, vase și drumuri aflate în popas
și întinzându-l, unul spre altul, ne-am povestit împânzirea gustului,
furtul evidenței și orice bunătăți risipitoare ale sângelui.
cu toate acestea, în adulmecările ce-o să-ți vină îndrăgostirii femeilor
de orice atingere carnală din privire, un vas gri stelar amintește-ți,
așa cum ea îți lunecă pe mâini, încât și noi să ne ajungem.
peste bordul acestui timp constant m-am prins chiar
să nu mă mai arunc și valurile tale pământești să
țină-n viață, întreagă, vasului nostru și inimii tale
inima trupului meu de care, de tine-n abandon,
mi-e dor să nu mai uit.

Povestea, după cum el spunea

îl întâlnesc în orice vibrație,
de la T0 și după voia sa;
treptele sunt așezate, astfel, în bătăile ceasului:
acolo ne sunt calendarele, locul și tot ce eu nu am știut;
dacă scad rotațiile (desigur ale mele),
”pot simți cum povestea chiar este
în ce se întâmplă, exact și pe minut”;
într-adevăr (el mi-a spus),
”sumă de mine a trebuit să ies –
de minți, alegeri într-una singură”:
dragostea m-a născut în iubire abia când am erupt!

În două dimensiuni

firul pe care am fi putut merge
ne unise de-atunci în două dimensiuni;
dacă le-am da la o parte, precum o ceață,
și-acum ca-n ultima zi din viitor,
aceeași rană am simți cum se-nchide.
deja vin de acolo, punte între noi,
fără nimic pe care să poți merge, atinge
și orice desfășurare picură dor precum o aură.
cel mai greu e că-ți pot lăsa
doar jocul tău de cărți cu plăcerile și frumosul
și orice înțelepciune a iubirii, așa cum te-am recunoscut,
când timpul se scurge exact acum
suspendându-mi amintirea
în cea dintâi reîntâmplare despre noi.

Lumina ce să fi fost

îi puteam fi pereche
chiar când se făcea vânt –
nimic mai simplu să-i fi fost căzută pe aripi,
precum odinioară sălbaticii ademeniți
cu mărgele de sticlă și tot ce-mi imagina lumii;
atunci nu știam decât păcatul de-a muri
și el părea să-mi respire ultima dată viața,
atât de inofensivă lui. apoi, adunată în eros primar
ca-n apropierea totalei învingeri,
țipător, colorat și crud, lunecos
precum un pântece de șarpe
ce ne-nghițea egal,
dar viclenindu-mă femeie,
vechiul dans, adierea ori răvășirea
și șoapta dorinței de altele,
cum totuși putea îndestula în mine;
… i-am tot lunecat așa o vreme sângele
și am continuat a vorbi cu ridurile lui
atât de singure
și, în tot ce nu deslușea,
i le-am netezit, preschimbată astfel,
pentru șarpe, gloria iubirii de el și femei
și pentru o lumină ce să fi înflorit…

„La vie en rose”

… așa a fost primul tău dar:
cu întristările precum vulturii
alungați de-ndestulare,
un trofeu ludic, purtat în cutia „La vie en rose”,
muzicală și însiropată,
așteptându-ne, legați la ochi
și cu ochelarii la marginea patului;
… iar ultimul – doar un fir –
prins de-a cădea unul într-altul,
cum atingerile, mai firesc decât orice,
ne fi fost știut, rotund, din altă zi
secvențial desfășurată…

Articolul precedent
Autobuzul 13 sau forma bucuriei. Noi poeme vorbite / Iulian Grigoriu
Articolul următor
Scrisori / Ioan Romeo Roșiianu

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu