Nopți de la etajul cinci / Adrian Lăzărescu

(…)

poate a venit timpul să ieșim,
să facem amorul pe străzi
cum se cuvine…
și-asa nu ne vede nimeni,
în toiul zilei de azi..
și nu stiu dacă cineva ne-a văzut
– nici ieri,
ori dacă mâine
va da doi bani pe ceea ce vom face
de acum încolo.

mai bine să ne spălăm păcatele,
până la capăt, în liniște
cât mai e timp.

Și-așa nimeni
nu mai poate să arunce
cu nicio piatră înaintea noastră.

Totul are o limită,
dincolo de care nu poți trece indiferent,
fără să lași nimic în urmă;
măcar o picătură de sudoare
cu care să-și potolească setea
strămoșii tăi,
măcar o pată de sânge
în amintirea iubirii noastre.

corona…

rămâi și odinește-ți stările,
căci, iată, e aproape ca-n vechime,
când mai găsim un pat și-o pernă
și albul lor atât de omenesc.

Aseară am fost anunțați prin terminale
că aerul conține oxigen,
încă într-un procent promițător.
Deci să deschidem ferestrele;
e ca un vis de care multă vreme ne-am ferit,
râvnitul ideal de a intra în eternitate
printr-o nesfârșită lene.

de epocă

cotrobăi prin lada cu sentimente lăsată deschisă
de pe vremea când ne grăbeam
să prindem trenul de noapte spre casă,
tot privind încolo și-ncoace, ca și când
nimeni n-ar striga după noi,
ori nu ne-ar mai aștepta la scară.

Într-adevăr, iubito, suntem niște întârziați ai sorții,
mereu cotrobrăindu-ne, pipăindu-ne,
mirosind a dragoste,
ca nu cumva să ne uităm – unul prin buzunarele celuilalt
vreun bilet de adio, din greșeală.

Mi-e rece… pășesc printre cioturi uitate de timp
de când lumea. Pământul e ud… Însă
niciodată n-am fost mai bucuros,
decât azi, când nimic nu se mai vede
ci doar se poveștește cum că a fost odată.

nopți

ușor, sufletele se vor acoperi
cu negrul pleoapelor noastre,
până când n-or să se mai vadă deloc
prin noaptea de care
ne vom aduce aminte, doar
că ne iubeam, fără să ne simtă nimeni,
fără să stim nici măcar noi
unul de altul.
la urma urmei, iubito,
nimic nu mai contează
când luminile se sting prin târguri,
piețe și iarmaroace, când ferestrele caselor
își trag obloanele,
întunericul cerându-și – parcă pe veci
răsplata zilelor noastre
pline de poveri.

soarele de la etajul cinci

zburam prin avioane spre răsărituri,
zburam zile-n șir – de la o metropolă la alta,
mai mult stăteam prin aer,
răsfoind reviste vechi,
articole despre două mii de ani de pribegie,
uitând ce-nseamnă îmbrățișatul,
căutându-i, din când în când la coborâre,
sub vreo poză, legenda propriilor întoarceri.

Așa ne petreceam noi timpul,
zburând aplecați pe spetezele scaunelor,
scrâșnind din dinți,
surâzând pe la colțuri de gură,
sub măști de copii abandonați,
aproape lirici.

, ,
Articolul precedent
AddOléScentIn / Larisa Pleșca
Articolul următor
Stihuiri religioase / Daniela Olguța Huru

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu