Ana Ştefănescu debutează cu volumul Bobul de muștar, la Editura Transilvania, volum câștigător în manuscris și publicat la Festivalul național de poezie „Grigore Hagiu” Galați, 2007. Debut echilibrat, o poesie atent-contemplativă, tensiunea este creată de jocul dintre inedit şi încifrare, ludic şi profunzime, eros şi logos. O naturaleţe care cîştigă prin revalorificarea tradiţionalei mimesis transpusă într-o grilă proprie, ca un nou punct de plecare al motivelor perene ale poesiei dintotdeauna.
„… am dreptul să vă tai pietrele gândirii/ dintotdeauna căzătoare/ (dar ele sunt drumul!…)/ cu această credinţă/ crescînd în adevăr stindardul măştii/(dar e aceeaşi limbă a tuturor măştilor/ în care călcâiul lor/ dintotdeauna voi juca)/ şi atunci, iubirea mea/ doar tu să ştii/ precum bobul de muştar/ va fi” (bobul de muştar).
Măştile poetului (persona) cad în faţa credinţei care nu uniformizează, ci hrăneşte, caută şi dezvăluie, dincolo de întîmplare, inima zarului: „mi-ai tăiat fiecare zi în două felii/ de măr le-ai tăiat/ cu una ne hrănim credinţa/ de măr ne hrănim/ şi guşti tu, acelaşi Adam aceluiaşi măr… inima zarului”.
Opţiunea pentru apolinic domină majoritatea poemelor, nu numai ca aspect formal, ci din dorinţa de a găsi stabilitatea lumii şi expresiei sale în ciuda absurdului existenţei, a inerţiei şi singurătăţii, ca un efort disperat de salvgardare a vieţii aflată în cumpănă „pe marginea morţii”, prin iubire: precum viaţa/ nu îmi amintesc în iubire/ decât acea singurătate/ inerţie a unui drum/ de nicăieri/ atât de firesc/ precum viaţa/ doritoare de oameni” sau încă iubind/ m-am odihnit/ doar pe marginea orelor/ mi-am hrănit inima/ doar cu margini de inimi/ şi chiar trăiesc/ pe marginea morţii…”.
Aderarea la ţinuta formală a poemului care întotdeauna are un ritm interior, atunci cînd nu posedă şi unul exterior, este iarăşi un indiciu al realismului apolinic.
Poeta Ana Ștefănescu excelează pe „distanţe scurte”, acolo unde reuşeşte să-şi condenseze raţionamentul liric: „mă leagă/ de cifre/ absenţa/semnelor /nopţii/ în zile!” iar doza de încifrare dispare astunci cînd scriitoarea relaxează clipa de luciditate într-un fel de moment anamnetic: „e atât de rară deşteptarea de mine/ încât orice secundă a oricărui vers/ nescris de tine/ îmi sărută stins fiecare anotimp/ al fiecărui iubit/ ce lumina atinge şi-nchide” (deşteptarea de mine).
Iată ce raporturi inefabile se descoperă, ce tandru asimilează universul într-o recursivitate intimă, paradoxală, ca şi cum lumea s-ar sprijini pe astfel de nuclee uşor de desluşit doar de către poeţi: „Numai acolo/ din dreptul pragului de sus/ începe o rostogolire inversă/ spre mine” (pragul de sus) sau „cu tine/ m-aş împiedica de secunde/ mereu/ şi nu mi-aş ierta-o/ … cu tine încep/ parcă/ o poveste/ de care nu-mi amintesc” (déja vu).
Astfel, Ana Cioriciu Ştefănescu sădeşte un „bob de muştar” care să schimbe lumea cu propriul habitat poetic, pînă la „neasemănare”, pînă la „a doua fiinţă/uitată de mine” (ca un ecou).
Propun spre lectură câteva poezii mai noi ale Anei, în care observ aceeași lucidă meditație grefată pe temele ei recurente dar și tendința de a desprinde mai mult flux liric, mai multă reverie.
Iulian Grigoriu
Din 1001 de nopți
sângele nostru durează de două ori
aceeași poveste
și-ngenucheați Regelui stau ochii
ca o iederă vorbitoare ce-și face un rost –
el, mărturie din mine coboară,
în oglindă pătrundem ce-am fost.
din lutul trupurilor se poate lua forma
oricărui dans,
deci, esența e-aceeași,
tu și eu nelipsind;
și însăși iubirea ce formă să-și dea?
dacă nu a sângelui sau a lutului?!
să ne-apropiem
totuși mai mult! și mai puțin în poveste,
Regele să-și amintească umbra
pictată peste a mea
Povestea începe de la sfârșit
povestea, de data asta, începe de la sfârșit:
la venirea noastră, aici, după primele adulmecări,
ființele se adunară pe aceeași punte – ochi, inimă și marginea lor
(aceeași faleză, aceleași chei);
urcând treptele, pașii își puteau atinge chiar umbrele
și cuvintele mele nu păreau mai nimic, din singurul lor semn;
sus, apoi, ajungând, am privit prin sticla ocheanului,
așa cum se privește, cred, orice poveste,
răsturnând – la început distanța, apoi apropierea – și-acestea, dintre noi;
negre sau gri ca dintr-o scoică
se pictau aceleași vânturi, aceleași valuri,
același vas pe care poposisem și-atunci întâmplător,
fără ca tu să înrobești! ca și cum se-aliniară aceleași planete –
”phileo”, ”eros”, ”agape”! în ciuda firii lor – și pe pământ;
neștiute, astfel, dar rostite de tine, ți-au fost cuvintele,
amintindu-ne mie, singura lor povestitoare
Gusturile iubirii
Primul gust
a fost cel al ochilor:
”Vei ști toate gusturile
și tot ce vei fi știut
să primești cu ele”!
mi-a spus.
Acesta făcându-se
cel de-al doilea gust!
De care,
atunci când mă împuținez,
nu mă mai doare!
Și cum îmi iartă
darurile noastre,
tot rânduite darurile-i sunt:
Am toate gusturile sale
și pân´ la seva lor
să le ascult…!
De acolo, se făcură pașii cu rost,
tu arătai călătoria, aparent ca-ntr-un joc:
niște cărți îți ieșeau mereu din joben,
proiectând diagonala întâmplărilor, de-odată ale noastre…
dar cu prudența de arhitect încercuind temelii,
eu, pictural dansând și potrivindu-le albastre.
văd și acum: aplaudând ca la povești,
rostogolindu-ne cu orice nor și orice soare,
din ploaie, din ninsoare sau din foc
să ne-adunăm de timp… primindu-ne în palme.
În iarna-primăverii – de trei zile,
se-făcuse-atât-de-târziu, ca un punct.
Orice venire
părea să treacă neobservată;
Lumea era și-așa un întreg,
cu mine situându-mă-n afară.
(Chiar în popasul meu
de anotimp prea-de-nceput,
adulmecat de frig și de zăpădă!)
Și-acest bizar ”Aprilie de iarnă”
nu-era în mine, ci îl vedeam ”la știri”
în ”picurii de ploaie care curg”
Așa fiind, cum am descris, ți-am spus;
Tu singur înțelegi, de bună-seamă!
Povestiri din viața mea
cu siguranță, poeții au limbile lor
și a mea a-nvățat din ce s-a chiulit
de la școlile cu ștaif;
bătăile inimii mele par să fi ieșit
cu cheia de gât, nesupravegheate
măcar de vreun frate mai mare;
la prima adolescență de dragoste
m-am întâlnit mai mult cu poezia
și poate așa s-a domesticit de atunci;
cea mai mare petrecere
am făcut-o în haine de stat,
era în pauza de masă, dintre altele;
m-a răpit un singur poet,
chiar la zece ani de prima dată;
și cel mai frumos e că așteaptă.
Opțiuni
scrisorile către tine
ar lăsa urme de bărbat;
și pe mine în palma ta.
știința ta încă nu mă poate cuprinde
și în locul mâinii mele am pus un steag –
libertatea lui e mai puțin importantă;
pe acesta poți să-l furi,
să ți-l revendici
sau să-l lași la drumul mare.
Ieșirea
singura ieșire seamănă cu una de incendiu;
dinspre tine și conform instrucțiunilor,
desigur, trebuie să ies…
– deja miezul mi-e incendiat
și marginile se apără.
și totuși ies! înainte
e singura ieșire, chiar incendiul,
cu seva și marginile de copac îmbrăcându-mă.
3 comentarii. Leave new
O poezie cuminte, despre un timp neprietenos dar activ, care a lăsat urme. Cu ce puteau fi acoperite ? … fiecare adâncitură este acum plină-ochi cu înțelegere și înțelesuri !
Am scris un comentariu …
Comentariul poate fi si mai elaborat. Suntem convinsi ca exista cititori interesati ai poeziilor Anei Stefanescu, dupa cate vizualizari are. Succes!