Renunţă la poesie! (poem în două personaje) / Elena Grigoriu

Ea: Trebuie să îți povestesc despre prima zi în care

am simțit că pietrele suflete mici îmbracă

despre ziua în care am descoperit că există în mine o ființă

care mă așteaptă

că trupul meu e strâns în aripile răcoroase

ale unui dor încet și leneș

ca un răsărit de poem în ochii oglindă ai poetului

El: Nu e nimeni aici, doar o singurătate care face dreptate.

Ea: Despre o virtute a începutului trebuie să îți vorbesc

o alergare împotriva unei distanțe despre care nu am știut nimic

abia prima spovedanie se întâmplase cu foarte puțin timp în urmă

prima mea lecție de zbor

și nu era decât stratul fin din care începutul se desprindea

ca o coajă de lumină

din mîna de asemănare a lucrurilor

El: Ți-am mai explicat ce specie rapace, riscantă, dăunătoare și hazardată e poesia!

Ea: Să-ți vorbesc despre o așteptare ce devine brusc entuziastă

pentru norii care se sprijină unul pe celălalt

înaintam cu ochii deschiși pe firele încurcate ale unei stele

în care pașii mei se adunau

ca anotimpul în miezul unui fruct care se coace

El: Tu nu ai propriul tău univers, tot ce se întâmplă este o infuzie a universului meu către tine.

Ea. Coboram pe străzile ce imaginau

un timp șuiera ca o locomotivă pe marginea ferestrei prin care

priveam lucrurile dinăuntru

unde să fugi în ochiul de castană

în dorința ipotetică a unui fruct de a învinge fața soarelui

să fie totul posibil înseamnă

să știi ce ai de făcut cu tine?

El: Când plouă

caprele se opresc în mijlocul drumului și dansează blouse

se întâmplă uneori ca una din ele să rămână fără aer de plăcere

și de fiecare dată se găsește un domn neinspirat care să îi întindă o umbrelă

pe care capra o mănâncă imediat cu tot cu domn

Ea: M-am gândit multă vreme că

nu poate să se întâmple totul așa, ca și cum nu ar fi

eram acolo un fel de specie nemuritoare

care se retrăgea în bucurie ca în propria umbră

în spatele ușii se deschidea un ochi de ceas ce palpita ca o inimă

tic tac tic tac și totul devenea invizibil

mă mișcam într-un spațiu în care viața

o lua mereu de la început

Iată un timp trăit pe coada unui cerc

care probează o existență în afară!

El: Îmi amintesc, ți-am pus atunci mâna pe piruetă și te-am oprit:

Fetițo, ce vrei tu este imposibil! Vezi pietrele astea?

Au fost cândva niște diamante strălucitoare dar uite ce au ajuns după ce au trecut de extaz!

Ea: Cred în drumurile lungi care știu să vorbească

sunet de flaut în aerul câmpiei din praful ridicat așteaptă să mă întorc

să adun literele de pe hârtiile pătate cu sânge și vin

să învăț despre rolul femeii

să adorm sub vișinul care fredona

un cântec ce-mi știa marea dragoste

El: privește cerul cu grijă să nu-i tulburi apele

stelele să nu tremure ca pietrele nemișcate sub degetul ce grăbește nesăbuit  dansul undelor. Ai să te sperii și ai să fugi!

Ea: Cântă pentru mine

prima noapte în casa unui poet ca pe malul unei mări

în fiecare distanță să se audă

ecoul care dizolvă această realitate într-una cu mult mai mare

și dacă încep să nu mai visez este pentru că

în mod necesar mă voi transforma în chiar visul

un arc întins din rădăcina de spațiu ce acoperă

toată dorința de evadare

și săgeata ca un ochi ațintit pe trupul ascetic

al singurului locuitor

taie timpul și întinde ecoul

cearșaf de mătase peste

apariția fremătătoare a întâmplării

El: Există fantome! Chiar acum e posibil ca una să ne privească.

Ar putea fi bunicul meu fără pălărie

Ea: M-am cuibărit într-o formă de existență care seamănă

cu o gură de aer

intrarea în clipa fără durată

un ocol repetat în prezentul întins în care încape

toată infinitatea de lucruri

astfel încât să spun

sunt norocoasă!

El: Nu, totul e o parodie ieftină, un bluff, un dans de violină

nici măcar trist, un berghefluț, un tandrușteț, un zpringflac.

Ea  A fost timpul în care m-am oprit și te-am ascultat

și-n jur vedeam cum mă multiplicam

o singură respirație și din mine se desprindea un alt eu

și un altul se forma precum umbre ale trezirii în aer

în fața atâtor guri de abis în formare

înfometate simulând gesturi de salvare

auzeam cum îmi vorbești din ce în ce mai tare

te-am ascultat până ce toate aceste bucle de finit

s-au desfăcut și ca printr-o lentilă am privit in visul plin

te-am ascultat crezând că ai să-mi spui de unde vin

și brusc, absența care trăia în mine

s-a topit ca un rest murdar de zăpadă în lumina soarelui

El: De ce „murdar”, ar putea să rămână doar “ca un rest de zăpadă”.

Ea: Din pofta mea de a plânge

de a-mi urma certitudinea până la capăt.

ca dintr-o casă din care nu poți să ieși

am înțeles că liniștea nu e decât un loc, la fel și poesia

El:  Oare nu e totul o supă de atomi?

Ea: Poesia e ca o presimțire

a locului în care totul se intâmplă mereu de la început

întinderea cu cea mai mare parte de realitate

un interior al lucrurilor scos la iveală

uneori

o clipă bine surprinsă de vers se strecoară în mine

ca și cum aș fi înghițit un ceas ce-ascultă de un timp

tras pe un număr liber

la fel ca un poem

El : Nu ar trebui să fim puși în situația de a iubi. Sau ar trebui să fie ceva asemănător gravitației, gravitație = iubire.

Ea: Mă uit în starea asta uneori afară

chiar și azi mi s-a întâmplat

și în fața ferestrei e o liniște

de pasăre care zboară sub cer, de amiază în curtea bunicii,

de străzi în prima zi a anului

m-aș îmbrăca acum în vechii blugi tăiați cu cheia și geaca de piele roșie și aș coborî până la Dunăre

să las acolo imaginile inexacte pe care le port cu mine

El : Da, e uneori aici o liniște de planetă părăsită

Ea: Ce tentație, să decid asupra unui lucru pentru totdeauna

și neștiind nimic să fiu sigură că nimicul e un ins precar mereu muribund

care își întinde plasa invizibilă doar în lumea asta

și bântuie pe la porți unde oameni care cred că

nu mai au nimic de împărțit cu nimeni

iau totul pe cont propriu

ajung să creadă că nu mai datorează fidelitate

decât propriei lor nesfârșite căutări

ce nebunie să cred că

ar putea să existe un loc în care totul, dar absolut totul să mă surprindă

ca în urma unui leac pentru uitare

sau în care nimic, dar absolut nimic să nu-mi fie străin

El: N-ai să descoperi decât că nu te poți sustrage niciunei forme de recompensă

Ea:  E corect pentru că mai sus de vișinul din care gustam cu toții

era un cer

cu care stabileam uneori un soi de acord

câmpiile de nori și păsările cu nasul lung ascuțit ce zgâriau oglinda

zburau înapoi nu, nu te poți răzbuna în niciun fel

mereu aflau același lucru și revolta lor era mereu neîndemânatică

și definitivă

însă de acolo, de sus, se vedea un loc în care cuvintele

păreau că plutesc și măsoară

apoi deslușeai poeme întregi

cum se cățărau în vișin ca niște ploi elastice

și umbra balconului ce se întindea ca o piele

peste ușurimea lucrurilor

și pisicile, leneșe apariții pe tapiseria spațiului închis

nici un zgomot nici o urmă care să întârzie culoarea aprinsă

a lutului, singurătatea de basm când fără voie te întorci

peste o mie de ani

da, privită de sus, curtea era

ca și cum aș fi dat nas în nas cu o fantasmă

ca și cum m-aș pierde într-o amintire

era nevoia mea de realitate

(zâmbesc)

dorința a fost atât de clară de nerăbdătoare

încât departele a fost învins

și un foc aproape familiar mă leagă de această formă de existență

îmi strâng toate lucrurile: câteva poeme, câteva cărți, o agendă, un iepure din plastic fără un picior, niște haine, o pătură,

nu știu dacă mi-a scăpat ceva…

El: Clepsidra, nu uita clepsidra să ne uităm cum timpul fictiv

 curge deșirat dintr-o parte în alta

Ea: Sigur, prin tine s-a produs cunoașterea decisivă

cunoașterea prin celălalt în care reușești să te vezi

așa cum te dorești de fapt

fruct eliberat de coajă ce bucură cu gustul acestei apropieri

un straniu festin cosmic, o mijlocitoare bucurie de inimă în sus

a fost momentul în care am realizat în ce viitor mă aflu

nici o altă cunoaștere nu ne apropie mai mult de un absolut

al puterii de înțelegere

pentru mine a fost un început

cunoașterea prin celălat

ce eveniment subtil și hotărâtor al vieții

și nimic nu te poate pregăti pentru asta

un altul

a fost cheia pentru a vedea nu că totul capătă un sens

ci sensul acestei complicate inaugurări de ființă

plină de temeri, de încăperi inutile, de ambiții,

și mai ales de tristeți

apoi, în vara care a urmat,

am coborât de pe acoperiș cu gura plină de vișine

și am scuipat toți trecătorii cu sâmburi de realitate

El: Te rog să fii mai rezervatăl!

Ea: Nu știu de unde au venit angoasele

tristeți alveolare în așteptarea serii și a dimineții apoi

când simpla piroteală ca o urzeală din firele întunericului

îmi întorcea inima pe dos

nu puteam să țin ochii închiși

starea de non eu în care celulele încep să se înmulțească mai repede

cu o voluptate răbdătoare

teama pentru luna prinsă în crengile vișinului

cum să fac să o desprind ușor din eternitatea fantomatică

totul devine absurd, inutil

în creier e un du-te vino din visele joase și ele trucate

atâta distanță deodată pe care o parcurg inapoi

și mersul deplasat, cu spatele, și greutatea insuportabilă a amestecului în stomac a căpătat cu anii întinderea unui teritoriu

în spatele timpului rămas nemișcat

fără nici un efort un fel de dizolvare se apropie atât de mult

că îmi spun mereu

de data asta am să mă declar învinsă

ce bucurie, dacă vorba unui poet

asta ar însemna că am aflat vreun adevăr

și totuși o dorință clară de evadare e și aici

lipsită de orice plăcere, e drept, voluntar obscură

o stradă pustie care devine versant abrupt

El: Așa, fii radicală, dramatică,

în leagănul ăsta mototolit pe care aluneci într-o lumină fierbinte

de unde vine tristețea ta fremătătoare excitantă

ca o ploaie prin care m-aș plimba gol.

Ea: Nu vreau să știu.

El: Improvizează ceva.

Ea: Port în mine o închisoare în care intru de bunăvoie din când în când

Caut

noema unui lucru pierdută în visele unui prieten demon

pe care îl las să se apropie să mă atingă

în jur sunt multe scaune goale:

– Vii ca o plantă rătăcitoare ce vrea să-și sape o groapă

să-ți cioplești o rădăcină prin care să te prelungești în apropierea morții

lasă-te în brațele mele să îți desprind emoțiile dezordonate lipite una de alta

clipa imediată ce în fire deodată se-ncurcă

nevisele prelinse ca o ceară în părul tău aidoma

unor umbre aruncate

când vii așa nici o magie nu-mi mai reușește

în ochii tăi doar amintirea spartă

ca un ciob se rostogolește prin aer, în lumina soarelui,

în începuturile de strălucire, vezi din toate părțile

același chip întors pe față și pe dos

pe fiecare scaun te așezi și îți dezmorțești câte un strigăt

ce nu înțeleg este că mereu trebuie să mai fac rost de niște scaune

a trecut atât de mult timp însă, încât ar trebui să fii liberă

liberă până la sfârșit

mă întind cu genunchii la gură, mă rostogolesc și dispar

în oglindă rămâne culoarea unui nor ce însoțește o insulă plutitoare care

nu se vede

El:  Nu înțeleg nimic.

Ea: Nu am spus toate cuvintele pe care aș fi vrut să ți le spun

nici nu am cum

ai rămas singurul mesager în care am crezut

mi-ai împlinit o presimțită aplecare în afară

privesc în jur și văd

oameni care flutură în hainele uscate de gânduri

fără nici un sentiment față de momentele lor de tristețe,

ce plăceri ar avea de părăsit, ce temeri de dăruit

până unde adorm în rugăciunile de mulțumire

nu mai e nimic de schimbat aici de aceea te iau în continuare cu mine

cu cât caut cu atât  mirosul de duh neliniștit

iubit până în cămările uitate ale unui timp netrecător

mirosul acela pătrunzător de hârtie subțire, gălbuie

unde poeme încolțeau precum fire de iarbă ce-mi gâdilau tălpile

se apropie de mine ca o făptură cu care stau uneori de vorbă

E cineva îndrăgostit aici? mă întreabă mirosul.

Cu adevărat îndrăgostit? îi răspund.

El: Ai putea să pleci

atâta vreme cât nu ne dăm seama, mai există cel puțin o realitate în care

să nu știi cine ești deși lucrurile rămân la fel de simple și de evidente

Ea: Până la vaporul albastru mai era un pas

o dungă de apă ce despărțea o viață de o altă moarte

cum e să mori și să învii în aceeași clipă și după aceea repetat

clipă după clipă

până la capătul unui mers prin aer

așa cum face timpul

am mai trăit asta la început

când alergam pe străzi spre casa lui

dar ăsta a fost un poem care m-a trecut prin toate stările

există poeme care te trec prin toate stările

dacă vrei îți povestesc.

umbra-elenagrigoriu

, ,
Articolul precedent
Zorica Lațcu-Teodosia: Cele mai frumoase poezii/ antologie alcătuită de Codrin Vasiloancă
Articolul următor
Popas pe culmile zidirilor noastre / Adrian Lăzărescu

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu