Sângele meu
sângele meu durează din nou
aceeași poveste;
și-ngenuncheați Domnului stau ochii
ca o iederă vorbitoare ce-și face un rost –
El, mărturie din mine, coboară,
în oglindă pătrundem ce-am fost;
…din lutul trupurilor se poate lua forma
oricărui dans,
deci, esența e-aceeași,
Tu și eu nelipsind;
și însăși iubirea ce formă să-și dea?
dacă nu a sângelui și a trupului?!
să-mi amintesc
totuși mai puțin
și mai mult în poveste!
Tu să-ți amintești lumina
pictată peste a mea!
Doamne, repede!
(variantă)
Doamne, fă-mă repede până la unu,
scade-mă din tot ce mi-am luat
și-adună-mă cu tot ce mi-ai lăsat,
desfășurându-mă în doi, întruna!
Din piatra acestui inel fermecat
pe degetul tău purtat
în care rotesc.
tocmai pentru că tu dai celor frumoși
și după cum știi tu mie
exact pe vârful sabiei cum m-am tăiat
după cum îmi picură cântecul.
chiar și când nu-mi vin oricând mai fug
prinzându-mă de inimă pe dedesubt.
de fapt, trupului meu i-ai dat capul pierdut;
după ce de fiecare dată l-am savurat, îndestulându-mă,
atât de îndelung, pe o tavă cu gust de trandafir și ciocolată
și din ce în ce mai roșu în sângele meu:
mie din rană înmugurindu-mi flori
și ție până la seva din rana lor
legendelor în cărți – cum semănasem.
… așa mă simt în nări și-mi amintesc
începuturi de prezent continuu în povești-deodată;
eu adunată acum și uneori amuțind,
în propriul inel și-n propria sabie
și-n imediate treceri
cu „n” rotiri în plus la ceasul meu.
și cum, Doamne, totul se suprapune
peste aceeași gaură albă a iubirii veșnic știind
și în răgaz cu mâna spre darurile tale potrivindu-mă,
chiar tu să-mi scrii să-l mai întorc și să nu-l uit!
deci, repede-repede, fă-mă una și-adaugă-mă
și fură-mi sabia! ca, din greșeală,
să nu mă mai tai
cu o nouă învârtire de inel în ceasuri-cui.
Puțin peste limita mea
puțin peste limita mea
încep eu – patru dimensiuni
cu care-mi scad și adun privirea;
uneori, e liniște curată, de zăpadă,
alteori, un aer dens,
preaînalt de frumos, inseparabil.
… în această răscruce
se va fi făcut așezământ
din ce mai pot să fiu.