Virgil Costiuc, Poeme. Cu o prezentare de Iulian Grigoriu

Nu e vorba de Kunta Kinte, eroul serialului Roots, ci de Virgil Costiuc, poet gălăţean, însă anumite asemănări pot fi găsite. Nu a fost un sclav pus să culeagă bumbac pe plantaţiile din Virginia, ci a umblat, mai de voie, mai de nevoie, prin şantierele „comunistice” din ţară sau de prin Asia şi Africa. S-a eliberat într-un tîrziu, cînd a început să-şi publice volumele de poezie, la vîrsta la care alţi poeţi sînt deja consacraţi. Rădăcinile poetice ale lui Costiuc sînt în mai multe locuri. Una e la Oancea, localitate din care se trage. Alta la Galaţi, pe străzi, ghetouri şi cartiere cu birturi, dughene şi personaje ce deapănă încă vechi legende. Alta, prin pustiuri, la Ashabad-Karakum, la Samarkand, Babilon, prin văile Tigrului şi Eufratului, sau hăt departe, pe la Vladivostok şi Kamceatka. Îşi mai trage seva, acest poet insolit, de prin spitalele patriei şi dintr-o realitate socială în care munca era obligatorie şi care îi prilejuieşte să facă din poeme povestiri biografice. Un supravieţuitor care a avut puterea şi talentul să-şi sudeze existenţa poetică şi biografia tumultoasă în mai multe volume de poesie: Sanatoriul de pe mal şi Tăcerea semnelor (la Princeps Edit, Iaşi, 2008, respectiv 2009), Cazemate cu ochi (Editura Fundaţiei culturale Antares, Galaţi, 2009), Caietul animatorului (Editura Brumar, Timişoara, 2011), Rădăcini (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011) (…). A cîştigat, printre altele, premiul pentru poesie al Filialei Sud-Est a USR, în 2012.

Virgil Costiuc, biologic, dar şi ca univers, ar putea fi socotit un poet optzecist. Dar mă feresc să fac astfel de încadrări. În primul rînd pentru că modele se schimbă, nici un deceniu nu rămîne prea mult la putere, iar o sinteză trebuie să se producă pentru ca poezia să se cearnă, să se depună. În al doilea rînd, mai ales în ceea ce îl priveşte pe Costiuc, iarăşi e dificil de găsit filiaţii, maeştri. Una că pe acest teritoriu e deja inflaţie, alta pentru că îmi dau seama că toate aceste trimiteri, mai mult pentru a clasifica, ori pentru a adera la o familie, au mai puţină importanţă pentru individualităţi bine conturate, cum e şi cazul scriitorului de faţă. Debutul tîrziu poate constitui pînă la un punct, un avantaj, de n-ar purta balastul unor prejudecăţi ale societăţii, de multe ori refulate mai ales în tagma scriitorilor. Maturitatea artistică îi conferă o viziune pertinentă, o asumare şi detaşare necesare actului creator. Ştefania Mincu aprecia cu multă dreptate că „Virgil Costiuc este un poet care investighează, cu mijloace proprii şi cu o cultură asimilată şi nu citată, zbaterile apocaliptice încă vii ale lumii şi ale omului contemporan”. E vorba aşadar de o conştiinţă poetică indiscutabilă, de un poet neconvenţional, fără artificii şi măşti, direct, participativ, care îşi prepară firesc, dintr-o continuitate biografică, un univers poetic propriu.

(Extras din articolul ”Un poet cu Rădăcini”, de Iulian Grigoriu, publicat în revista Convorbiri literare – 2 septembrie 2014, http://convorbiri-literare.ro/?p=3210)

 

Culpă

Se caută vinovaţii

când nu-i găsim

îi creăm pe rând

personalizaţi cu un rezid

culoare, profunzime şi sens

se caută cu frenezie,

fără deosebire de sex,

religie sau rasă

un echilibru compensator

pentru ceva ce nu există

un troc, sub o cupolă

ce se cheamă marea culpă,

a te naşte,

a trăi sau respins la marginea cercului,

în apropierea morţii,

supravieţuitorul,

centrul om,

unicul,

care posedă în fibra lui

marea vină,

care respiră,

iubeşte şi scrie poezie;

întors cu faţa spre origine,

culpabilitate devine,

până la urmă,

o stare de normalitate

 

 

Mecanic

Ciudat, am reuşit să repar

pentru prima dată

o râşniţă de cafea

ultima a expiat pe un blat

fără vreo şansă

sau dacă este adevărat

că poţi dovedi cât de util eşti

dând naştere unui nou obiect

doar pentru a-ţi dovedi

că ai ceva în creier

am putea vorbi

despre un mecanism organic

într-o fantă a timpului

un univers ce trebuie să-l valideze;

este adevărat

unele lucruri capătă viaţă

după ce moare creatorul

care are şi el, până la urmă,

un mecanism organic

pe o scală a inutilităţi

(un inutil-mare

sau pur şi simplu un inutil-mic)

altfel cum se explică

de ce unii oameni devin inocenţi

sau apatici până la absenţă

poate chiar unul dintre aceştia

a construit râşniţa de cafea

şi odată cu reparaţia mea

renaşte

îi creez o nouă dilemă

ceva între ce a dorit

şi ce a rezultat oricum

prim-planul va fi al fiinţei

iar când se va întâmpla

o nouă reactualizare

voi fi aspirat şi eu

 

Totem

Dacă se va întâmpla, într-o zi,

să cadă de pe raft cutia de tablă

pe care scrie cafe vitto plină cu şaibe,

şuruburi şi piuliţe

nu numai că se vor împrăştia pe balcon,

dar îmi va speria şi papagalul roşu

care îşi va lua zborul

prin toate cele deschise, spre libertate,

şi că trebuie în lipsa lui să reconstruiesc

fără vreo schiţă

un ceas vechi, tip CFR,

care într-o primă parte a vieţii mele

mi-a spaţiat timpul în mod raţional,

şi pe care l-am înlocuit

cu o mică fiinţă, imprevizibilă

care m-a reprezentat

până la imitaţie

dându-mi în acest fel, iluzia comunicării;

uneori, idolii nu ţi-i alegi

ei te aleg pe tine

şi fug când se satură sau cad

într-o altă dimensiune

spre o altă identitate

şi jumătatea ta se mută

niciodată în prezent,

ci înainte de-a te naşte

sau după ce nu mai eşti.

Presimt că într-o zi

cutia de tablă pe care scrie cafe vitto

va cădea de pe raft

şi tot trecutul meu populat cu idoli vremelnici

va dispărea

 

 

***

Ecranul televizorului

aduce din vizual, a priori,

mirosul pâinii din cuptor,

a  ierbii cosite, sarea din prăbuşirea valului,

satisfacţia trupească;

la cap de mol

oglinda unui far amestecă senzaţii:

sunet, imagine şi o intuiţie a realităţii;

mirarea disecată de filosofi,

în adevăr,

sorbind din pocale cucută,

iar unii la fel de miraţi,

în paralel, aflând aceleaşi lucruri

trăindu-şi intens viaţa;

prin cărţi şi tratate

citite printre rânduri,

încă înainte de a se întâmpla,

mirarea,

la trecut şi viitor

ba mai mult, făcându-i să înţeleagă

că nu au văzut nimic, iar cei care şi-au pierdut

materialitatea prin meditaţii

explicând raza cercului

au rătăcit drumul

privind mereu la cer au devenit eterni,

dar pe pământ;

interfaţa vizibilă ascunde

o ramificaţie de vene, un craniu,

un punct static, blocat într-o idee;

cunoaşterea indusă prin senzaţii

un sabot ce frânează

transferul invers de mesaj

 

***

Apt

e necesară o ţeavă de tun

la recul

un obiect căutat

de o ţintă,

odată va există un refuz

tradus ar însemna meta

acum proiectilul separă două realităţi

una care există şi-n care gesticulez şi o alta

de care nu am cunoştinţă

chiar dacă la un viitor impact

compasul şi cascheta de pe hartă

devine hilară; nu semnalează

o naştere, nici ceva  care să populeze

un gol

a supravieţui nu înseamnă să mori

se cheamă că proiectilul

e o stare lichidă

pentru a fi resorbit în memorie

afară-înăuntru

reintră pe gura ţevii

pe cântecul unui nai

dar nimeni nu va fi prezent

dacă un corp în spaţiu se materializează

în asta constă esenţa iubirii

faţă de patrie

 

 

Meridian

La ora optsprezece şi douăzeci şi şase de minute

este încă lumină

tot ce este fiinţă

aşteaptă ca timpul

să curgă în aceleaşi tipare

fără vreo dramă

cursiv

palpabil, cât mai firesc;

la ora optsprezece şi douăzeci şi opt de minute

este încă lumină

frunzele copacilor sunt verzi argintii

câte o jumătate de opt îngemănat

ying yang

reprezentând o linguriţă

într-o cană cu aer plină de mirosuri

este lumină şi sunt flori în fereastră

aerul e cald şi plăcut

afară şi aici în cameră

ticăia un ceas, invizibil,

dar timpul stă pe loc

privind dincolo de vitrină

nicio imagine nu se materializează

după planuri cu umbre

la primul copac din stradă

şi spre masa ta,

în faţa hârtiei albe

o continuare spre un altul

sau asociere umană;

la ora optsprezece şi treizeci de minute

se face brusc întuneric

atunci afli că eşti pe o curbură

a spaţiului, în timp ce soarele

cade într-un gol interior

inversul lucrurilor palpabile

şi a scurgerii timpului

poate mai mult însufleţite

într-o linişte asurzitoare

de întuneric

 

 

***

Simt cum cineva fără nume

smulge câte o bucată din mine

uneori nu mă doare

şi constat cum din suma motricităţii

dispare câte o funcţie

un muşchi radiat

îşi delegă celui de alături

întreaga-i sarcină

sau altuia din altă parte a trupului

care va ceda şi el, restabilindu-se un echilibru,

dar te obişnuieşti, i s-a mai întâmplat,

găseşti înţelegere în memorie

totul este să te obişnuieşti

cum s-a întâmplat cu cele din zona simţurilor

un pic de miopie, zare înceţoşată

din proiectul gândurilor,

retroactiv, după o întreagă viaţă

predicatul de a clasifica

când a fost şi de ce s-a ajuns la un dezacord

între ceea ce credem  şi cum

se înfăţişa lumii;

o explozie din cauza presiunii

şi depozitul s-a golit de evenimente

fapte rămase sub calota craniană

afecte inerte, filamentul incandescent

cineva fără de nume nu-l mai poate cuprinde

 

 

V-aţi  gândit vreodată

dacă şi în dezordine

există o alcătuire

cu o lege alcătuită organic,

ce nu respectă o realitatea

ovoidul ce se rostogoleşte,

are în vedere măsura lucrurilor

nu în descrierea mişcării,

ci a intensităţii, a temperaturii din nucleu:

aşa cum la om

coerciţia dă tonul cunoaşterii resurselor;

a nu crede în constrângeri şi nici în imaginea

care deformează o realitate,

de unde iubite maestre

să înalţ nimicul personal

pentru a popula lumea din jur

arderea şi lovitura

prefacerii minereului în metal,

apoi în ciocan

când implică un elan

ochii care aud

mirosul tactil

şi muşchii erodaţi de pale de vânt

 

 

Aud

 

Dement

sunetul se înşuruba în ureche

vaiet dacă ar fi

nu ar semăna cu un trup sfârtecat

un plămân din care cresc fluiere

pe diferite tonalităţi

eu cred în iubire când lingi rana,

nu când o străpungi cu axe,

distanţiere şi camere tv;

iubirea e o corabie comună

pe un ocean de singurătate

o proiecţie care se invocă pe sine însuşi,

nu clamează o infirmitate

nicio pânză ruptă

nemodelabil – strigătul devine un ţipăt

când deformează membrana oului

înconjoară un ţinut, din interior

spre afară

nu există percepţie

când strigătul e de groază

pe care nu-l poţi stăpâni

uite, aşa-i omul

 

 

***

Pleacă!

plec, mi-am zis, chiar dacă

printre lucruri meşterite

sub fereastră

rămâne copia unui elan

inapt de materializare,

dacă plec sau nu plec

spre un afară

dorinţa se conturează

într-un vag ideal de personalizare

şi proiecţia se anulează

privind printr-un pahar transparent,

să beau

sau să-mi ignor un simţ

şi să te concentrezi, dual

în a-l mirosi cu ochii, spre auz

măsurându-ţi paşii de la plecare cu cei de la întoarcere

calculându-i pe ultimi în interiorul tău

să simţi cât de arid

e spaţiul ce nu vrei să-l părăseşti

dar nu poţi vedea, simţi, auzi

dacă nu ai voinţa de a merge

să plantezi un pom fructifer

şi an de an să-l urmăreşti cum creşte

dacă rămâi în repaus totul se anulează

copacul din care ai să mănânci fructe

e o îndepărtare de realitate, dar nu plec

pentru că trebuie să întorc oglinda

cu negativul în interior, dar nu interesează,

de la plus spre minus

fără să-mi fie sete, peste ani

dacă cineva îmi spune să plec

şi mie nu-mi este sete

voi aştepta să se pârguiască fructele

iar dacă nu ajung sau nu există acel loc

asta nu înseamnă că nu sunt

gata să plec ori să rămân

într-un perpetuum clivaj

 

***

Uneori, printr-un efort

într-un anumit loc

şi un anume timp

pot dispărea

şi nimeni nu ştie

dacă mai sunt

prezent-viu

pe o gradaţie a minţii

racordat la aceleaşi idealuri

sau o imagine ce dispare

la prima luminiscenţă

într-un trecut-viu sau

în timp ce

tot mai absent sau silit

să particip

la forşpanul creaţiei

unui viitor-trecut

dacă şi astăzi şterg tejghele de sânge

 

***

Prea multă fericire sau tristeţe

strică un echilibru

la timpul prezent-viu

se vrea nimicul, adică

o mare iubire,

un vis ca o tufă

urâtul fardat la chip şi colţuri şlefuite

vrea să trăiască, să trăiască pur şi simplu

fără să se implice

a trăi în orb şi raza de lumină

să fie îndreptată înăuntru ca într-o peşteră

reflectând esenţe

lumină şi întuneric, cunoaştere şi ignoranţă

egală distanţă între grafit şi diamant

de bine şi de rău

între sătul sau flămând

sărutat pe un obraz,

unde a primit deja o palmă

la fereastră flutură o perdea

o creştere a pulsului

o emoţie ucigaşă

o sărbătoare, inevitabil

după ea o tristeţe,

şi atunci pentru ce toate aceste zbateri

până la rezonanţă

la prezent-viu

apt de extreme

 

 

 

, , ,
Articolul precedent
Popas pe culmile zidirilor noastre / Adrian Lăzărescu
Articolul următor
Poeme de Leonard Matei – cu o prezentare de Iulian Grigoriu

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu