Poezii / Adrian Lăzărescu

Doar din pulberi nu-mi pot croi un trup

Preafericită-mi păreai iubind, şi eu eram la fel;
Cum am putea uita mireasma teilor
ori paşii omeneşti – în prag de sărbătoare,
ori fructul lor cel dulce…!?
Caut în materie pretexte de plăceri pioase,
caut o credinţă, un sentiment,
o stare…
Doar din pulberi, dară,
nu-mi pot croi trup. Și-aştept,
căci lesne aşteptarea-mi este, prin ani lumină;
file din calendar nu rup,
şi seamănă a poveste oceanul plin de stele,
şi-n mine omenirea-i Spirit într-un stup.

Rost

Departe, două roţi de moară
se-nvârt cuminţi şi grele.
În una-l recunosc cu uşurinţă – un lucrător în lut,
a doua n-are cum să fie altcineva
decât a lui nevastă… Şi tot macină
în vânt puzderii de seminţe.
prin curgerea nestăvilită de speranţe
îngropate-n brazdă,
făr’de-a gusta din pâinea cea de toate zilele.
Aud plângând în hohote-ncolţirea,

şi-i plin de lacrimi lutul.
Şi-mi tot întreb prorocul
de ce tot suferinţă-i începutul,
omenirea…

Rost II

Stau lângă pietre doi ţărani mai tineri,
născuţi din brazdă, ieșiți din râu
şi-i văd aievea cum îşi spală palmele de pulberi
îmbrăcându-le în aluat, până înspre umeri;
din tălpi în creştet ne înveşmântează
în întâia pâine.

Aproape că tot văzduhul lor se umple de mireasmă:
iată, Pământu-ntreg e-o pâine!
Și uite cum rup din ea şi strigă după vulturi,
pe roţi se-nvârt puzderii de copii,
De fapt, toţi rup din pâini şi mai lasă şi pe mâine,
înţelegând că încă mai sunt oameni vii!

Vertical

Deşi lăcaşul ultimei iubiri avea alura intimă a unei grote,
din cale-afară m-a surprins să văd
în pragul curăţat de pulberi, o prea frumoasă fată-n patru labe,
ascultând – precum o zână de pe vremuri,
o conversaţie purtată de nişte cosmonauţi
stabiliţi pe Marte, cu mult timp în urmă.

Mi se păru interesant şi mie s-ascult un dialog normal
al oamenilor dispăruţi în navele lor uriaşe,
puţin după începutul acoperirii Pământului de nori.

Ce vremuri..! Îmi apucaseși mâna cu a ta mână caldă,
uşor jilavă. M-ai scos la soare unde,
am simţit cum trupurile ni se aşează pe două tălpi,
direct, precum în străvechime.

Cu buzele pătate de rujul cianotic
al lungului răstimp trăit fără de oxigen,
mi-ai făcut semn să-mi ţuguiesc buzele.
Pe atunci, ne sărutam după modelul adolescentin
de altădată, departe de împurităţile nocive
ale bulgărelui nostru de zgură.

Amintirile unei amiezi străine

Mai știi…? În acea zi îmi strecurasem sufletul
printre degetele-ți albe, înconjurându-le cu grijă,
de teamă să nu le strivesc sub pașii noștri
înaintând pe pietruitul drum – de-atâta timp,
cu gândurile celor care-și poartă povara
eternelor reîntoarceri acasă.

Articolul precedent
Poezii inedite / Dan Bistricean
Articolul următor
Un nou audiopoem de Iulian Grigoriu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu