– Poezii din volumul cu același nume –

Scrisoare de pe patul de spital

IUBITO, când asistenta voluptoasă mi-a pus perfuzia am avut senzaţia că mi se face infuzie cu viaţă
că speranţa renaşte-n arterele mele bătrâne că vântul visului se opreşte în inima mea a taină
credeam că o să se prabuşească peste mine tavanul înalt şi că mă vor strivi amintirile toate
amintirile din vieţile anterioare le-am uitat sau le-am pierdut la cărţi la drum de seară
nu mai ştiu ce-am trăit dar am văzut trecându-mi prin faţa ochilor tristeţea şi golul
femei pe care le-aş fi putut iubi şi femei care m-ar fi putut iubi au trecut a paradă-n surdină
de după dulapul cu medicamente stătea moartea la pândă.

(Mai ştii că atunci când m-a cuprins ameţeala vântul m-a luat în braţe şi zorii mi-au şters sudoarea de pe frunte cu mâneca zilei?)

Aşa a fost, Iubito mirosea crunt a moarte şi-a nesomn în cabinetul rece şi alb
prin saloane se auzea pustiul respiraţiei de sfârşit insomnia făcea trupului semne cu mâna
hulpavă moartea stătea şi juca zaruri de una singură dădea în cărţi şi în bobi suflete pierdute
acul înfipt în braţ mă ţintuia la pat şi chipul tău frumos nu era să-mi aline orbitele goale
priviri goale de sensuri aveam în dimineaţa aceea şi nimeni nu ştia de ce inima bate de una singură şi nesilită de nimeni.

(Mai ştii când durerea m-a trântit la pământ în ceasul nopţii şi când te-ai întors să-mi numeri pe degete respiraţiile duse?)

Apoi mi s-a făcut frig ca la marginea lumii ca la naşterea ei mă uitam la secundarul ce-mi măsura vieţuirea şoptit
stateam chircit în salonul cu vedere la viaţă şi speram să vii şi să-mi mângâi trăirea
erai departe şi dusă erai iar din pragul uşii ochi hulpavi măsurau trupul sfrijit şi dădeau o comandă de moarte.

Scrisoare despre binecuvântare şi blestem

IUBITO, azi mă uitam la trupul tău zvelt în curtea bisericii şi preotul zicea din amvon că e păcat
zicea că tot ce iubesc eu la tine-i desfrâu şi ca voi fi ca un prinţ în iadul ce vine
vorbea părintele de legi scrise şi nescrise dar sângele meu se răzvrătea pentru încă trei vieţi
te priveam cu ochii deschişi şi-mi râdea din suflet privirea
i-am închis complice dar şi aşa vedeam trecerea ta printre semeni
te vedeam păşind ca o felină să aprinzi lumânări pentru vii şi morţi
te simţeam deschizând înspre suflet cărare.
(Mai ştii când ploua afară şi ţi-am zis să mergem legănat ca să ne strecurăm printre picuri?)
Iubito, aşa a fost azi şi m-am mâniat pe preot şi l-am chemat martor pe Dumnezeu în singura viaţă avută
n-a venit să-l vad dar era acolo şi ştiu când respira iubire şi pace
am simţit trecerea Lui printre noi şi în noi ca un vânt strecurat printre frunze
era tihnă, Iubito şi lumina era în crucea zilei
de dincolo de noi norii stăteau la pândă a ploaie
Evanghelia zilei nu se potrivea cu ce simţeam şi cu ce-mi doream eu
şi nu ştiam, Iubito care-I păcat sau blestem.
(Mai ştii când ne-am rugat amândoi ţinându-ne de mână şi sfinţii ne făceau complice cu ochiul sufletului?)
Aşa a fost atunci, Iubito şi sunt deja prea mulţi martori la singura viaţă avută
prea mulţi ştiu că ne iubim prea mulţi că e patimă surdă
prea mulţi oameni răi ne vor binele şi prea mulţi oameni buni ne vor răul
aşa e lumea făcută, Iubito din demoni şi sfinţi din blestem şi binecuvântare adâncă şi grea.
(Mai ştii când am strâns prescura în serveţelul cu care ţi-ai şters lacrimile şi că prescura a mirosit a smirnă şi-a mirt?)
Atunci am simţit ca-n curtea bisericuţei de lemn sfinţii ne ţin trena şi Dumnezeu mila
aşa era şi lumea vedea cu ochiul liber că ne iubim
numai cuvintele preotului din strană vorbeau de păcat
numai el atingea cerul cu mâna şi ne făcea sufletul şi trupul fărâme.