Scrisoare despre dragostea care doare şi trezirea din vis

Iubito, până să te cunosc pe tine am crezut că dragostea e dulce ca mierea

caldă ca vocea mamei mele frumoase alintătoare ca boarea de vânt uitată-n şuviţele tale rebele

de atunci încoace ştiu pe de rost durerea şi cât de ascuţit e tăişul depărtării de tine

n-ai să ştii niciodată cât de mult te-am protejat lăsându-te în urmă

n-am să ştiu niciodată de ce ai plecat lăsându-mă singur cu umbra pustie şi ea.

(Mai ştii că după ce te-am întâlnit inima mea şi-a resetat existenţa şi-şi numără singură bătăile?)

Aşa a fost, Iubito şi te-am surprins urmărindu-mi respiraţiile întretăiate

sperai să mor făcând dragoste ca să-mi poţi fura amintirile

trăirile mele le-ai vrut emoţiile toate-ai dorit în secunda aceea

stateai deasupra te mişcai languros ca o felină-nsetată de viaţă

eu îţi vedeam sânii ochii întredeschişi buza muşcată-n plăcere

în privirea ta de sus vedeam toată invidia toată gelozia ta a dat cu pietre-n inimile noastre împreunate

sângele n-a mai trecut de la unul la altul trupurile s-au despărţit speriate

umbra ta bântuie şi acum prin odaia plină cu tablouri şi cărţi

de atunci şi până acum nu ştiu dacă e bine să mă trezesc din vis sau să las visul acesta frumos şi durut să mă retrezească la viaţă.

(Mai ştii că de când te-am întâlnit numai inima cu bătăile ei îmi aplaudă existenţa?)

Aşa a fost, Iubito şi m-am bucurat că Dumnezeu n-a uitat să mă trezească şi-n dimineaţa aceasta

te iubeşte prea mult dacă te lasă să faci nudism în simţirile mele

dar ce va fi, Iubito când obosit de atâta bunătate şi umanitate Dumnezeul nostru cândva

Dumnezeul meu de acum va dormi buştean

şi eu n-o să mai pot să mă trezesc singur în dimineaţa aceea?

Scrisoare despre drumul întors în inima mea

Iubito, se lumina de ziua în întunericul din inima mea

priveam pe geamul trenului şi amintirile mele mergeau în sens invers

eu plecam legănat apropiindu-mă liniştit de moarte

sau mă apropiam de ea ducându-mă de nicăieri spre niciunde

nu mai ştiu era întuneric afară şi sufletul meu abia mai respira de teamă şi întuneric

drumul acesta era-ntors în inima mea rănită şi goală

la fel e fericirea invers proporţională cu durerea trăită

de aia merg mereu pe vârfuri, Iubito ca să nu-mi tulbur măcar liniştea din cauza zgomotului din inima mea plânsă.

(Mai ştii că-n dimineaţa aceea am prins o rafală de vânt cu mâinile goale?)

Aşa a fost, Iubito şi-n întunericul blând s-a reaprins speranţa

era inutilă zbaterea degeaba plantam arbuşti la marginea zilei

în pădurile copilăriei nu se mai ascundeau jivinile ştiute la şcoală

ele dăduseră năvală în inima mea şi-n sângele meu îngroşat de durere şi viaţă

îmi otrăveau simţirile îmi răneau privirile şi îmi încurcau gândirile şi respiraţiile surde

mă uitam holbat la lună şi stele şi neuronii mei se zbăteau inutil în tăcerea din jur.

(Mai ştii când pe câmpul acela cu maci ne-am fotografiat cu fantomele zilei trecute?)

Aşa a fost, Iubito şi-n ceasul urgisit de zi se dăduse alarma de moarte în sângele meu

număram respiraţiile avute clipele risipite inutil nu le mai am

vedeam cum se-ntorcea lumina în stea şi nu ştiam aplauda spectacolul vieţii

era inutil totul iar starea de gol mărşăluia prin vintrele mele bătrâne deja.

(Mai ştii când preotul gras cu maşina de lux şi vilă în centru ne-a vorbit despre foame şi post?)

Aşa a fost, Iubito şi penelul tău n-a mai putut înmiresma în culoare amiaza

am rămas cu visul rănit şi speranţa pustie s-a îmbăiat dintr-o dată în praful amiezii

în liniştea grea a privirilor mele am ucis viitorul şi printre genele lungi am inventariat amintiri

creşte cât o despărţire de viaţă drumul acesta de dus

la-ntoarcere am să bat mătănii pe calea ferată

pe caldarâmul crăpat îţi voi căuta urmele

şi voi aştepta ca-n tabloul tău neterminat

să se lumineze de zi după plecarea mea inutilă.