„Poezuri” / Gabriel Gherbăluţă

sonet – al miezului

ai spart lumina risipind-o-n cioburi
cu dărnicia ultimelor morţi
legată strâns în zeci de mii de noduri
ai atârnat-o noaptea pe la porţi
cu întuneric ai pictat poezul
doar curcubeu de negru cenuşiu
şi a rămas doar coaja fără miezul
din fruct al cărui gust nu îl mai ştiu
cobori, lumină peste tot şi toate
(nu pe furiş cum furul într-o casă)
printre cuvinte pasul ţi-l abate
chiar de te uit, căldura ta ţi-o lasă
şi din lumină de îmi coc poezul
mănânc doar coaja, ţie îţi las miezul

sonet – interactiv

nici demoni nici îngeri, doar eu şi doar tu
măşti prinse de pleoape în ultim minut
cuvinte cioplite în da şi în nu
doi ultimi soldaţi adormiţi pe un scut

de ce se roteşte un soare prin noi
şi nopţi se preling pe sub măştile reci
de ce ne pulsează prin vene doar ploi
de ce nu-mi mai eşti şi de ce vrei să pleci

din resturi de trup nu poţi face un trup
din ultime nopţi nu faci nopţi de-nceput
smulgi măşti de pe ochi, întuneric îţi rup
doi ultimi soldaţi adormiţi pe un scut

ţin uşă deschisă, e prima mea oră
mi-i sângele duşman, lumina ţi-e soră

sonet – al lycantropului

au tot muşcat din lună lupii nopţii
rămaşi de haită părăsiţi pe drum
li-s colţii albi rânjiţi la zarul sorţii
tot căutând un şase-şase-n scrum
am ars acolo spaime şi-ndoială
un foc de toamnă umed fumegând
lupoaica alfa cu privirea goală
noi simplă pradă haitei rând pe rând
muşcăm acum şi noi lumina rece
căzută-n mal din mii şi mii de sori
şi aşteptăm în van să ni se-aplece
de gustul urii când ucidem zori
lupoaica alfa a muşcat un înger
poezul doare eu te tac şi sânger.

23:33

nu ştiu ce să cred
oraşul a împărţit doza de cianură tuturor
mie mi-a dat o porţie mărită
dar a micşorat groapa
gol, chircit pe vine,
spălătorul de vise frământă un burete invizibil în mâini
unii spun că ar fi creierul meu
dacă aş şti să râd
aş râde ca la o glumă bună
de unde creier, poete?
poate doar umbra unui poem
care m-a părăsit luându-te şi pe tine
de acolo, din groapa de la-nceputul poezului,
spălătorul de vise ne dă tuturor cu tifla…

poez răspuns la un: “ce faci?”cules de pe vârful buzelor

uneori mai dau câte un semn
(cică dacă respiri trăieşti…)
aşa că fac şi eu ce fac toţi: trăiesc!
cum trăiesc şi cu cine, nu spun
nu că nu vreau, nu ştiu
e atât de mare aglomeraţia la mine în suflet
cum să mai recunosc literele poemului
cand toate se înghesuie să mă locuiască
sau, poate, să mă părăsească…
acum stau şi te-ntreb:
la ce bune semnele dacă tot nu interesează pe nimeni?
de aia nici sfinţii nu mai ies din ramele icoanelor
iar de lăcrimat lăcrimează doar acei cu guturai!

Articolul următor
Poezii și grafică / Adrian Lăzărescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu