Nedumeriri calde
Văzusem nişte arbuşti, semănând a ceva viu iarăşi
precum în secolele trecute, a căror colţi spărseseră crusta,
despletindu-şi în doar câteva zile ramurile autentice,
purtând frunze minuscule de un trandafiriu sălbatic.
Peste toate, un mirific orizont înaintea ochilor mei
îmi dădu senzaţia unei reprimate satisfacţii:
de a contempla cum iarăşi viaţa naşte viaţă
şi cum născutul din grădina noastră
nu se potriveste celor născute altădată…
De-aceea am început, ţinându-mi de mână iubita,
să botezăm cu tot ce-i omenesc fiecare creştere..
„Ar fi nedrept să dăm un nume vechi unui cais
fără de puteri în trunchi, cu frunze roşii
şi fructe de-un albastru necunoscut..” i-am zis.
„Ori.. cum i-ai spune acestei buruieni
extraordinar de gustoasă pentru sfânta noastră vacă,
dar fără pic de verde, ci de un negru strălucitor?
… Şi-apoi pletoasa iarbă, crescând şi-acoperind cenuşa,
asemeni unei întinderi de mătase,
n-are de ales decât să se unduiască în vânt, nu vezi?”
E iarba aceea vie, ce te leagănă-n superbele moliciuni,
adormindu-mă parcă pe vecie..
„Şi spune-mi, femeie, cu ce vorbe să întâmpini
o iederă crescând în jurul casei,
purtând din loc în loc nişte mici noduli
precum clopoţeii zvonind în noapte
în tonalităţi minore, pornind din Do Major?”
Mai bine să ne oprim pentru o clipă..
întinde-mi mâna peste această imensă linişte..
Priveşte-n jur.. mă mai auzi?
Flash
Iubita mea se făcea că doarme
şi-atunci m-am aplecat spre pieptul ei.
I-am atins o geană cu palma,
iar cu buzele i-am dezmierdat pomeţii
şi m-am speriat cum spiritu-mi fără de suflet,
raţional, citea precum într-o carte
atât de multe frumuseţi estetice…
provenite parcă din lumea veche…
Era totul atât de epic – despre iubire,
atâtea mii şi mii de ani…
Popas pe culmile zidirilor noastre..
De mult, doream, iubita mea, să ştii câte ceva,
despre aceste plaiuri,
sau poate despre fericirea spiritului.
Simt vag pe conturul privirilor noastre
un fel de mirodenii, deopotrivă busuioc şi mirt,
şi, recunosc, mi-aduc aminte
de vechiul templu bizantin, de cel din Ierusalim;
Şi sigur că-i un privilegiu…
e-n chip de sărbătoare, nu te îndoi de asta!
Uite, am să intru în zid, urmat de o mie de mioare..
valea seamănă cu un paradis de munte, iar pe coaste
se-nalţă semeţele coarne de berbeci
şi totul seamănă cu o trufie-a vieţii…
Privesc nostalgic în iarbă şi încep a plânge
dar fi sigură – nu-i ochiul meu, ci spiritul din mine,
căutându-te pe tine-n chipul bucuriei şi, iată
mugurii-nverziţi, plini de rouă proaspătă
împrăştie-n văzduh delicate curcubee…
Precum vezi, iată şi florile milenare care fac a plânge cerul
– când le vede, vechiul cer spre care păstorii de odinioară
îşi înălţară gâturile, citind precum într-o carte
din vechiul secol douăzeci.
Şi parcă mi-aduc aminte: şi eu doream s-ajung păstor
însă degetele-mi prea articulate-n tehnologia noii atlantide
neputincioase-n a stăpâni toiagul se arată tot mai mult…
Mai bine, hai să ne mişcâm în patru labe pe acest versant
şi să ne lăsăm gâdilaţi de buze de mioare,
cum ar apuca două smocuri de iarbă…
… şi nu-ţi mai ascund cum că m-aş apleca şi eu
să pasc şi să mă culc pe iarbă, de nu i-aş şti
pe nerozii care-mi pândesc popasul.
Şi totuşi să plecăm –
coerenţa, iată coerenţa-mi dă târcoale:
(rămâi prin preajmă..
eu am să adorm..)