Prigonitorul adăpostit sau filoxenia străinului. Un vis de-al lui Steinhardt / Cristian Florea

Printre documentele cele mai interesante ale memoriilor și jurnalelor ținute de scriitori, muzicieni, artiști plastici, filozofi, specialiști ai științelor exacte – oameni de cultură în general – sunt visele. Mai întâi, pentru că decizia unei astfel de personalități de a nota sau rememora un vis arată importanța pe care i-o acordă în economia stărilor psihice și reprezintă un început de conștientizare a comerțului acestora cu obsesiile ascunse. În al doilea rând, pentru că visul, dacă nu escamotează punctele mai sensibile, personale, intime și este destăinuit întreg paginii scrise (deci prezumtivului cititor), reprezintă un document valoros pentru portretul psihologic al subiectului, permițând cunoașterea mai aprofundată a vieții subconștiente cu reperele ei axiologice. Or, aceste repere sunt configurate și prioritizate de fiecare în conformitate cu aprehensiunile și idosincrasiile proprii.

A cerceta elementele conținutului oniric, a identifica, clasa și decodifica cele mai importante motive și simboluri, a pune în evidență mecanismul psihic de generare și contextul adesea traumatizant care a făcut posibilă manifestarea onirică, constituie unul dintre obiectivele analizei hermeneutice a viselor. În cazul lui Nicolae Steinhardt, situația personală de evreu convertit la creștinism în timpul detenției, la care se adaugă afinitățile cu valorile și spirtitul creștin ale mișcării legionare, asumate decomplexat, reprezintă fundalul pe care travaliul oniric își așează piesele de puzzle.

 Jilava, Ianuarie 1962. Vis fulgerător: e o noapte de iarnă, cu vifor și nămeți, cumplită și străveche. Pe străzile troienite și pustii ale Bucureștilor umblă disperat un om fugărit, ros de întrebarea: unde să se ascundă? Poliția e pe urmele lui, cu ordinul de a-l împușca. Urmăritul se uită încoace și încolo, neștiind cărei uși (gangurile, curțile n-ar fi sigure) să-și încredințeze soarta. Omul acesta încotoșmănat și hăituit e Căpitanul. El face la întâmplare câțiva pași, sună la o oarecare ușă, fie ce-o fi. E pe strada Armenească. A sunat la mine. Eu locuiesc acolo. Îi deschid, îl poftesc înăuntru, nu-l întreb cine e (știu). Îl ajut să-și scoată șuba. În cameră e o vatră și-n vatră focul arde cu flăcări înalte. De îndată pun de ceai, aduc rom, mă agit, îl omenesc. Îi pun la dispoziție a doua odaie – locuința are două camere, taman cât trebuie. El stă încruntat, norii năpastei îi înconjoară fruntea înaltă; bucuros de căldură și hrană, dar și bănuitor, ager și neînduplecat. Nu-i gata să creadă orice, e șeful, e luptătorul care cercetează terenul când, atent la orice detaliu, înaintează în necunoscut. Îmi spune cine este, îi spun cum mă cheamă și se înfioară: se crede vândut. Dar iată că izbutesc să-l conving să nu plece în viforniță și la pieire, să treacă în camera cealaltă; e însă neconvins, se pleacă doar de nevoie ursitei. Când dau să deschid ușa spre a mă napoia în camera întâi flăcările din vatră par a cuprinde casa toată...” (pp. 378-379)[1].

Înainte de a analiza conținutul visului, câteva remarci preliminare vor creiona contextul.

Prima. Se pare că la începutul anului 1962, când se împliniseră deja de doi ani de când era în pușcărie (fără să o știe, se afla la jumătatea prizonieratului politic) a avut de făcut față unor încercări deosebite care au favorizat „producția onirică”. Se adunaseră: frigul, foamea, temerile, nesomnul, la care se vor fi adăugat, fără îndoială, asociațiile mentale ale momentului. Două dintre visele avute le-a împărtășit unui preot bătrân și bolnav, la mai bine de un an de la producerea lor, ceea ce arată puternica încărcătură emoțională lăsată de acestea.

„Gherla, Mai, 1963 (...) Părintelui Haralambie – ca unui sfânt – cutez să-i împărtășesc – e primul – cele două vise avute la Jilava cu un an și jumătate înainte, în celula douăzeci și cinci.
O dată mi s-a arătat în vis mama...  - și, luându-mă de mână, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaș în întregime zugrăvit cu figuri de sfinți și acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate și înspre icoane și mă îndemna să le sărut.
Al doilea vis a fost mai cutremurător și-i zic vis pentru că nu îndrăznesc să-i spun altfel.” (p. 184).

Și în, continuare, după ce precizează greutățile cărora a avut a le face față în celulă (frig, foame, mizerie, înghesuială, deranjamentele stomacale de la mâncarea stricată), reușind, cu toate acestea, să rămână calm, binedispus și capabil să aline suferințe, relatează pe două pagini (186 și 187), copleșitoarea experiență extatică a comuniunii cu Hristos-lumină, ontofanie a luminii necreate („Eu sunt, îmi vorbește lumina…”). În sine, ea ar merita un comentariu special.

Steinhardt nu povestește părintelui Haralambie (care avea să fie răpus peste câteva zile de o hemoragie internă) decât aceste două vise. Însă tot la camera 25 de la Jilava, în ianuarie 1962, are visul reprodus mai sus. A fost o trecere sub tăcere asumată, sau un lapsus? Explicația e mai simplă, credem: el povestește doar visele cu substrat religios pentru că se adresează unui preot cu experiență, singurul care le poate judeca. Preocupat să știe dacă cele două vise, și mai ales cel al luminii taborice, nu sunt „suspecte”, primește asigurări liniștitoare (p. 187). În orice caz, dacă numerotăm cele două vise povestite părintelui Haralambie cu nr. 1 (mama conducându-l la icoane) și nr. 2 (lumina teofanică), visul nepovestit s-ar situa înaintea celor două, în prima sau a doua lună a anului. Foarte probabil, condițiile speciale în care visele 1 și 2 survin (nesomn, frig, autoprivare jertfelnică – își pune patul la dispoziție pentru a îngădui nou-veniților să se poată odihni după încercările anchetei, în timp ce el ațipește pe o băncuță), sunt cam aceleași și pentru cel care le-a premers. E posibil, chiar, ca ele să fi format o serie în aceeași noapte sau în câteva nopți la rând. Visul „fulgerător” în care îi apare „Căpitanul”, pare derulat într-un răstimp de ordinul secundelor.

A doua obsevație. N. Steinhardt a locuit, într-adevăr, pe strada Armenească din Pantelimon, în estul Bucureștiului. De altfel, amintirile legate de această „uliță a copilăriei” revin în mai multe rânduri în memoriile Jurnalului fericirii, ca un spațiu al vieții tihnite, pline de dulceață, dinaintea celor două războaie.

În al treilea rând, decorul hibernal al visului, deși are un corespondent în diferite experiențe de viață trăite, are o semnificație simbolică, cum vom vedea imediat. Condițiile specifice anotimpului rece revin de mai multe ori, atât prin rapelul firesc în șirul de amintiri, cât și ca ecou al situației prezente – suferințele suplimentare îndurate în frigul iernilor petrecute în închisoare. Așa de pildă, se plânge de frigul din ianuarie-februarie 1962, însă își amintește cu duioșie de „…strada Armenească liniștită ca o patriarhală de Șt. O. Iosif, pe vreme de iarnă, sub zăpadă, și-n sobele caselor duduie focul” (Însemnarea din octombrie-noiembrie 1962, p. 193). Prin contrast, asprimea ieșită din comun a iernii de la cumpăna anilor 1961-1962, este evocată astfel (și se poate subînțelege că face parte din confesiunea făcută părintelui Haralambie):

„e tare frig în celula 25. Iarna lui ’62 fusese aspră, cu troiene cât toate zilele și urlete de crivăț (…) Coșul sobiței s-a prăbușit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele pe care putem să-l aprindem între 15 Decembrie și 1 Martie… Din pricina zăpezilor, aprovizionarea a fost probabil întreruptă. Nu ni se mai distribuie, o dată pe zi și la ore neregulate, decât un boț mic de turtoi rece. Apă nu mai avem. Tineta este arhiplină.” (p. 184).

Însă acestor secvențe severe din viața de deținut politic, nu le putem da decât o însemnătate limitată în economia visului. Iarna pe care o descrie în vis este o cu totul altfel de iarnă; are un aer arhaic, aproape înfricoșător. Expresia „iarnă cumplită și străveche” poartă un sunet surd, primordial, vibrația joasă a unei spaime atavice. Cadrul oniric rememorează, și, de fapt, camuflează, un străvechi „anotimp” al prigoanei. Dar, în timp ce narațiunea onirică pretinde că este vorba de hăituirea șefului Legiunii, cititorul se poate pe bună dreptate gândi la o altă prigoană, mult mai groaznică, pentru că avea închistată, în câmpul motivațiilor, obsesia stigmatizării unei întregi colectivități etnice: cea a evreilor. Izbucnind la răscruci de istorie, din nou și din nou, cu același vaier al suferințelor ca pe vremea robiei babiloniene, ea este, din acest motiv, arhetipală.

Amenințarea, lipsa de siguranță din timpurile urgisirii evreilor vin, deci, din străfundul istoriei, încărcate de neliniști și spaime ancestrale. Evenimente petrecute spre finalul tulburilor ani ’30 au și ele ponderea lor, deloc de neglijat, în montajul dramei onirice. Căci momentul în care se instalează – pentru scurt timp – guvernul Goga-Cuza, cu program violent antisemit, coincide cu iarna grea și timpurie a lui decembrie 1937, după alegerile în care partidul mișcării legionare se clasase al treilea. Momentul este reținut în Jurnal:

„În 1937, când de Crăciun s-a format guvernul, Tomescu a trimis tuturor colegilor săi câte o Biblie.
(În vremea aceea, de supărare, eu mă băgasem bolnav în pat. Ningea întruna)” (p. 246).

Supărarea, evident, are legătură cu  venirea la putere a unor formațiuni politice recunoscute prin antisemitismul lor visceral. Mișcarea legionară devenise o forță politică redutabilă, care punea capăt, alături de țărăniști, celor patru ani de guvernare liberală disidentă a lui Gheorghe Tătărăscu. Însă Regele Carol a știut să mențină dezbinate cele două blocuri ale dreptei radicale, încredințând mandatul lui Octavian Goga, co-liderul unei formațiuni care obținuse doar 9% din voturi. Pe de altă parte, știm din mai multe surse că alegerile din decembrie 1937 s-au desfășurat în condiții de iarnă grea, cu troiene care au paralizat circulația în special în sudul țării. Dar imaginea adânc neliniștitoare a unui București pustiu, cotropit de nămeți, în care un om urmărit caută cu disperare, în noaptea neospitalieră, un adăpost, o ascunzătoare, nu descrie un anotimp, ci un arhetip care emerge din straturile inconştientului colectiv al comunităţii din care face parte. Este epoca „glaciară” a progromurilor antievreieşti din toate timpurile.

Însă, printr-un firesc proces de compensație, cel ce visează răstoarnă raportul istoric atestat, astfel că el, evreu bucureștean (evident, somnul suspendă determinațiile sinelui de felul identității etnice) locuind pe strada Armenească, este cel care oferă adăpost unui Căpitan hăituit, vulnerabil, în mediul ostil al acelei ierni „cumplite”[2]. Este o ecuație cu semn schimbat, inversul statutului real al comunității sale, în bună parte azilantă în România Mică. (Tatăl lui primise cetățenia în 1914, iar naturalizarea colectivă a evreilor avea să fie acordată abia după Marele Război și în urma presiunilor internaționale).

E în natura visului să răstoarne situația: așadar, nu el se află în primejdie, ci Căpitanul – în lumea reală, conducător al unei formațiuni antisemite. Nu el, evreul (deși nu ca evreu), se află azvârlit în infernul sordid și înghețat al sinistrului „maț subpământean” Jilava și are nevoie de ajutor și protecție, ci aceia care în viața reală se dovediseră xenofobi intransigenți, lipsiți de omenie față de evrei, și pentru care buna-cuviință și tradiționala ospitalitate românească erau cuvinte goale[3]. În realitatea sordidă a prezentului, sutele de mii de deținuți politici, țara transformată într-un imens lagăr de concentrare, arată cumplitul îngheț ideologic care se lăsase asupra Europei răsăritene. Departe sunt iernile-pastel ale copilăriei, cu omătul Crăciunului și derdelușuri pline de veselia copiilor…

Iată de ce se agită să-l „omenească” pe fugar, aglomerând în jurul lui elemente termofore: întețește focul, îi fierbe un ceai, aduce rom… Hrană, adăpost, ascunzătoare. Dar mai presus, căldură sufletească. Adică toate condițiile de minim confort de care este privat în celulă. Întreg visul se desfășoară pe opozițiile înăuntru – afară, cald – frig, foc – zăpadă, vară (căldură) – iarnă, casă (cămin, adăpost, ascunzătoare) – loc deschis (curți), străzi nesigure, expunere. Interioritatea este, aici, sinonimă cu salvarea, în timp ce toposul simbolic „afară” e sinonim cu condamnarea la moarte. Vremea de iarnă, însă, are un caracter tranzitiv, fiind prezentă atât în starea de veghe cât și în vis: ea asediază zidurile pușcăriei în realitate, precum și casa-refugiu din strada Armenească. Și poate că soba năruită din camera 25 devine, în vis, vatra în care focul arde cu flacără vie.

Dar ceea ce pare a deveni un adăpost cald și confortabil, făcând cu putință un început de intimitate (comesenia ca agapé era considerată de Steinhardt una dintre cele mai de preț bucurii), își arată, dintr-o dată, caracterul precar și amăgitor: flăcările „par a cuprinde casa toată”. Ne putem, oare, gândi la flăcările pogromurilor trecute? Cât de repede se preschimbă, în vis, virtutea focului! Adineaori duduia vesel în sobă, pentru ca în scena următoare, să evoce pălălaia incendiatorilor de sinagogi! Sau, poate, flăcările iadului care, într-o serie de credințe populare și apocrife medievale, înghit pe iudei pentru că „l-au răstignit pe Domnul nostru Iisus Hristos”, ori nu L-au recunoscut?[4] Să fi fost minat visul de intruziunea unui sentiment de vinovăție ivit din situația „imposibilă” în care se găsește, de evreu găzduitor al unui prigonitor de evrei? (Dar situația are un suport real, cum vom vedea mai jos). Supoziția se deschide acestei interpretări și ar explica sfârșitul abrupt al visului. Înțelegem de ce: urmarea ar fi fost de nesuportat, chinuitoare. Pentru că, situația existențială în care se va găsi amfitrionul când flăcările vor mistui casa, nu diferă de a foștilor coreligionari atunci când sinagogile erau incendiate: el se va găsi afară, descoperit, fără un acoperiș deasupra capului, dar nu „în miezul unui ev aprins” al cunoscutei poezii a lui Labiș (publicată, postum, cu aproape exact un an înainte ca Steinhardt să fie chemat la Securitate[5]), ci într-o țară-închisoare prinsă în cleștii „erei glaciare” adusă de „Crivățul” de miazănoapte.

Dar puțul adânc în oglinda căruia s-a înfiripat, „fulgerător”, scenariul oniric, are nebănuit de multe izvoare subterane, contaminate de asociații de idei și teme preferate de meditație. Una dintre ele o putem detecta în nota datată 6 Martie 1960, când este adus pentru întemnițare la Jilava noaptea târziu. Este o vreme câinoasă și dârdâie de frig în curentul din curtea închisorii, unde e pus să care, în cămașă și chiloți, „un morman uriaș” cu bagaje de-ale deținuților, treabă care îi ia „vreo două ceasuri”. „Noaptea aceasta de început Martie e o noapte de viscol. Îmi amintește de începutul Valetului de treflă a lui Edgar Wallace: «A fost ridicat dintr-un șanț din Lambeth, tânărul Gregory zis Cocainomanul (…) Fusese omorât în stradă, noaptea, pe zăpadă și vânt…»”. (p. 156). Se pot recunoaște, aici, elemente de recuzită ce vor fi integrate scenariului oniric, căci în vis reapar noaptea de iarnă și un om disperat să găsească o ascunzătoare, pentru că „poliția e pe urmele lui, cu ordinul de a-l împușca”. Efectul dramatic al ultimelor cuvinte privește atât situația în care se afla Codreanu după asasinarea prim-ministrului liberal I. G. Duca de către comilitoni de-ai săi, cât și cea a „valetului de treflă” ucis, cum se va vădi în finalul romanului, chiar de șeful poliției.

E drept că trec doi ani de la scena cu căratul bagajelor până la data visului, însă știm că Steinhardt era un mare iubitor de romane polițiste[6] și comentator avizat[7]. Cititul romanelor polițiste avusese un rol foarte important în formarea lui intelectuală. De aceea este foarte probabil ca narațiunile de tip „enigmă” din Jack judecătorul („Valetul de treflă” e titlul primului capitol), sau din Misterul camerei galbene, a lui Gaston Leroux (amintită și ea, în Jurnal), să fi fost constant reactualizate în minte, în lungile zile de recluziune. Mai mult, printre cărțile povestite din memorie camarazilor de suferință, s-au aflat și romanele polițiste preferate. Ar fi, deci, psihologic firesc să regăsim secvențe livrești în „atelierul” lui oniric.

Revenind la scena din curtea închisorii Jilava, în timp ce cară grelele bagaje de colo-colo, remarcă statura înaltă și voinică a gardianului „încotoșmănat într-o șubă siberiană cât toate zilele”. Fața, ascunsă în căciula rusească cu clape pentru urechi, îl face să se gândească la „omul invizibil al lui H. G. Wells” (p. 157). Cât timp robotește prin curtea friguroasă, aproape dezbrăcat, deci în contrast simbolic cu această prezență fără glas (deoarece comunică numai prin semne, „pe muțește”) și fără chip, insolitul situației se imprimă în subconștient și pare a juca rolul de trigger al obscurelor procese mentale și asociații simbolice.

„Încotoșmănarea” personajului (Steinhardt folosește același termen) este ca o șaradă în interiorul visului. Deghizarea bate la ochi prin supralicitare, de parcă Inconștientul, în înțelepciunea sa oarbă dar omniscientă, ar fabrica un mesaj destinat conștiinței (atunci când se va trezi). Atunci va trebui să înțeleagă că este vorba de un camuflaj și să ghicească ce sau pe cine ascunde, cu adevărat, pesonajul încotoșmănat aidoma „omului invizibil”. Nu cumva avem de-a face cu o încriptare a situației în care se află el însuși? Oare soluția botezului, petrecut cu doi ani mai înainte, nu fusese, inconștient, îmbrățișată, ca o manta de vreme rea? Am putea avea seria logic-simbolică: botez = trecere la creștinism = intrarea în comunitatea majoritară = cufundare în corpul etnic și religios românesc = înfășurarea într-o mantie („șubă”) care-l face invizibil, pentru că îl pune la adăpost de iarna vrajbei și a prigonirilor din toate timpurile.

Cine este „omul invizibil”, de fapt? Pe dinafară pare a fi Căpitanul, așa cum i-l prezintă visul; ascuns în șubă, însă, un alt personaj a devenit aproape irecognoscibil. Este el însuși, „evreu și naționalist român”, după cum se autocaracterizează (vezi mai jos), sau „ovrei legionar”, cum îl persiflase maiorul Jack Simon în anchetă.

Nici prin cap nu ne trece să punem la îndoială sinceritatea absolută, conștiința curată, entuziasmul molipistor și deplina vrere cu care Nicu-Aurelian Steinhardt, devenit, la 16 ani după închisoare, părintele Nicolae Delarohia, a ales să primească botezul întru Hristos. Puțini sunt cei care să fi făcut pasul cu un cuget mai curat, cu o hotărâre mai limpede, cu o inimă mai deschisă, cu o conștiință mai trează. Asemenea convertiri sunt rarisime, paradigmatice. Bucuria de a fi primit în rândul creștinilor i-a iluminat anii de închisoare și l-a făcut să-i resimtă ca răstimp al unei fericiri supreme. Foarte probabil, experiența convertirii l-a și hotărât să depună mărturie scriind Jurnalul fericirii. Însă firea omului are adâncimi și justificări nebănuite, pe care nu le poate ține sub control tot timpul. Greu să lupți, mereu treaz, împotriva „vicleniilor inconștientului”. De aceea poate fi pusă în discuție ipoteza unei componente neconștientizate pe deplin în stăruința de a primi botezul: năzuința de asimilare, dacă nu prin sânge, măcar prin duh, în corpul etnic românesc. Și nu numai fiindcă vibra eufonic cu matricea „spațiului mioritic” și avea un cult pentru oamenii pe care acesta i-a dat, pentru datinile și istoria lui[8], dar și din dorința de a lăsa în urmă coșmarul eternelor prigoniri ce răbufnesc la răstimpuri ca o tragedie jucată iarăși și iarăși.

Ne-am fi sfiit să punem această spinoasă chestiune într-un asemenea registru al suspiciunii hermeneutice, dacă însuși autorul nu ne-ar fi dat un serios temei, în introspecția ce-și face cu necruțătoare luciditate după convertire:

„Răsfățătură bucureșteană ce ești, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreiaș franțuzit, creștin, nu cumva proaspăt cocoloșit în credință de frică și de nevoia de cuib, de bârlog, de adăpost (s. mea, C. F.), deșteaptă-te și privește unde te-ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care șuroiește sângele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele, rărunchii și nu e numai chinuit și omorât, cu încetul, ci și batjocorit - și mai ales omorât – ca vita jertfită, ca ucisul ciopârțit cu satârul de un oarecare spintecător. Mațe sfârtecate, nădușală, sânge, batjocură, cuie. Ăsta e creștinismul, băiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminică și sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă Șeteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele bătrânei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale lumețului popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 (s. mea) – atât de umil și deci atât de maiestuos, atât de ascuns și deci atât de strălucitor – nu, nu ecumenismul făgăduit atât de grabnic…, nu gesturile de împăcăciune atât de lesnicioase de fapt și, oricum, izvoditoare de pace, liniște și subterană mândrie, ci asta: crucea adevărată, enormă, puturoasă, indiferentă: mânjitură, scârbă…”

(Fragment din ultima parte a însemnărilor subsumate datei de 3-4 ianuarie 1960, p. 80, dată ce înrolează, de fapt, și evenimente ulterioare, între care, evident, botezul, petrecut la jumătatea lui martie).

Așadar, pentru viitorul părinte de la mânăstirea Rohia, miza botezului este dublă. Pe de o parte, asumarea pasului decisiv, care nu era decât încoronarea unei îndelungate familiarizări cu ethosul creștin, la care contribuiseră: toleranța confesională a părinților (în școală participa la ora de religie deși nu era obligat), experiența comunitară din cartierul Pantelimon (clopotele bisericii Capra revin în Jurnal ca sunet al unei tainice chemări), lecturile, impresia puternică lăsată de participarea, în cadrul unei călătorii în Elveția și Anglia, la acțiunile tinerilor creștini din Oxford Group Movement, moment în care un anume „Irlandez” îi prevestește convertirea) și, probabil, numeroase alte imponderabile, între care prieteniile cu tineri ai generației interbelice.

Pe de altă parte, botezul îl înțelege și ca pe un prilej de transmutare efectivă, alchimică, a sângelui, așa cum Iisus Hristos transformase apa în vin! Unele glose din Jurnalul privind posibilitatea de a deveni român sunt edificatoare, în special referința la un faimos articol de ziar al lui Nae Ionescu, din anii ‘20, „A fi «bun român»”, unde filosoful creștin conceda posibilității ca un alogen să fie „bun român”, însă nega cu tărie că ar fi cu putință ca acesta să fie și „român”. Iată pasajul cu pricina, de la pp. 60, 61, ultimul paragraf, încadrat la „Ianuarie 1960”, separat, însă, prin spațiu și cratimă de aliniat, ceea ce arată, probabil, apartenența la o dată ulterioară. Trebuie menționat că vechile norme ortografice prevedeau majuscularea numelor semințiilor – așadar scrierea etnonimului nostru cu „R”, nu e un capriciu de autor:

„- Nae Ionescu spune că cine nu are sânge românesc poate fi «bun Român», dar cu nici un preț și orice s-ar petrece nu poate fi «Român».
Așa și este, dacă nu-i decât pe măsura putințelor omenești. Dar ce nu e cu putință la oameni e cu putință la Dumnezeu. Pe cale omenească, obișnuită, după fire, nu poți trece de la însușirea de «bun Român» la starea de «Român». Dar prin botezul sângelui, ca vărul meu Teodor la Mărășești, dar pe cale de transfigurare? Cum de nu și-a adus Nae Ionescu aminte de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18, 27? (...) Cui crede că vinul se poate preschimba în sânge nu-i vine greu a recunoaște că duhul poate săvârși mutații semiotice cu sângele.
Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun însă cu totul altfel.” (s. mea, C. F.).

El însuși, se considera, după convertire, român: Un gardian „mă întreabă dacă-s Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu ești jidan? Sângele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gândit și de simțit gândesc și simt românește” (p. 298).

Uimitoarea complexitate a situației lui existențiale sublimată în vis, o adevărată bandă a lui Möbius, în care rolurile găzduitor-prigonit, devin interschimbabile[9], are mai multe etaje de decriptare, iar istoria reală, anumite evenimente petrecute în interbelic, dețin unul dintre codurile de acces la înțelegerea visului.

Este foarte probabil că N. Steinhardt cunoștea circumstanțele ascunderii lui Codreanu în iarna lui 1933, după asasinarea lui Duca. Mărturii credibile și concordante atestă faptul că liderul legionar a reușit să se sustragă (de teamă să nu fie ucis) arestării imediate vreme de mai multe luni numai pentru că a fost găzduit de o familie de evrei românizați.

„Codreanu mi-a povestit cu cele mai mici amănunte pățaniile din cele patru luni și jumătate cât a stat ascuns în București, schimbând mereu străzile și locuințele. Într-o clipă de cumpănă grea, când nu știa încotro să mai apuce, a luat cartea de telefon și a început să caute nume cunoscute. Citind numele C. Cernăianu, și-a adus aminte că odată, pe când se afla închis la Văcărești, s-a pomenit cu soția acestuia, o evreică botezată, venind să-i aducă merinde la închisoare... Le-a cerut, deci, să-l găzduiască o vreme. Dar, minunăția minunățiilor, doamna Cernăianu era chiar verișoara Elenei Lupescu, cea pe care legionarii o amenințaseră de atâtea ori cu moartea! Iată-l, deci, pe «Căpitan» căzut în capcană! Dar n-avea de ce să se teamă. Familia Cernăianu l-a primit foarte bine cu titlu provizoriu până să întrebe la Sinaia, telefonic, pe Duduia, ce dispoziții dă. A asistat chiar el la această convorbire telefonică, ascultând de aproape glasul celei care acum ținea în mână soarta lui. Duduia a răspuns: «Vă purtați omenește cu dânsul, dar nu-l veți ține multă vreme sub acoperișul vostru». După aceasta s-a ivit în casă un domn înalt și elegant, avocatul Mileticeanu, fratele doamnei Cernăianu, sau așa ceva. El a ținut de cuviință să-i atragă atenția lui Codreanu că, deși au în mână soarta celui mai temut antisemit, ei, evreii, înțeleg să fie cavaleri și să-i ofere generozitatea ospeției”[10].

Memoriile lui Argetoianu se referă pe scurt la acest subiect: „Corneliu Zelea Codreanu, ascuns până aci (se zice la d-na Cernăianu… cu complicitatea d-nei Lupescu) s-a constituit ieri prizonier ca să fie judecat împreună cu camarazii săi”)[11].

Din nota asupra ediției, adăugată de Nedic Lemnaru, știm că amintirile intitulate Zile albe, zile negre, au fost scrise de Crainic în perioada 1944-1947, ani de refugiu în Transilvania. I s-au restituit autorului de către autoritățile comuniste în 1962, după eliberarea din închisoare. Înseamnă că existau toate premisele ca Steinhardt să fi știut de această mărturie. Așa cum poeziile lui Crainic circulau prin închisori și erau memorate pe dinafară, mărturiile lui din Zile albe, zile negre, făceau și ele obiectul celui mai viu interes.

„Iată-l, deci, pe «Căpitan» căzut în capcană!”, scrie Crainic. Or, bănuiala unei curse fulgeră și personajul din vis care intrase de nevoie în casa de pe Armenească: el „se înfioară” și „se crede vândut” când află cine este gazda lui. De comparat, de asemenea, similaritățile lexicale: „soartă” (de două ori în relatarea lui Crainic) și „ursită”, folosit de Steinhard. O ultimă coincidență vine să dea consistență de adevăr factual ipotezei că Steinhardt era la curent cu această afacere: faptul că gazda lui Codreanu era o evreică botezată, cum avea să fie și el un sfert de veac mai târziu.

[1] Am folosit ediția îngrijită de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia – Editura Polirom, Iași, 2008.

[2] Nu e mai puțin adevărat că această inversare de roluri corespunde situației reale în care s-a aflat Corneliu Codreanu („Căpitanul”) în iarna 1933-1934, așa cum vom arăta mai jos.

[3] Aceste calități umane cărora N. Steinhardt le va face elogiul pe larg în Cartea împărtășirii țin, însă, de vremurile patriarhale ale României Mici și ale unei Europe care nu-și pierduse noblețea. „Țin ochii strânși închiși în camera 44 [de la Gherla]: a! ce vor fi fost plimbările acelea prin Europa dinainte de primul război mondial – Eduard al VII-lea cu trabucul în colțul gurii, incognito pe aleile și cafenelele de la Marienbad și a! (vorba lui Galsworthy) Bucureștii într-o zi de Septembrie cu văzduh verzui-opalin; șoseaua Pantelimon, toropită într-o zi de Cuptor, de Gustar, și-atâtea răcoroase cârciumi de o parte și de alta…” (p. 193, însemnarea datată Octombrie-Noiembrie 1962).

[4] Cf. Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, par. „Portret mitic și magic”, p. 355, 358, passim. În orice caz, în imaginarul multor popoare, evreul era, prin excelență, un simbol al „celuilalt”, al străinului.

[5] „Trăim in miezul unui ev aprins / Și-i dăm a-nsuflețirii noastră vamă. / Cei ce nu ard dezlănțuiți ca noi / În flăcările noastre se destramă” (sic!). Anul apariției volumului Lupta cu inerția, cuprinzând și poezia Viitorul, este 1958, deși bunul de tipar este datat 18 XII 1957.

[6] Și aici preferințele se întâlnesc cu ale tânărului Eliade, care recomanada acest gen de lectură „fără psihologie, fără reziduuri” în Oceanografie.

[7] A se vedea Iulian Băicuș, Nicolae Steinhardt despre poetica romanului polițist. Pe https://www.academia.edu/37808135/Iulian_Baicus_Nicolae_Steinhardt_si_romanul_politist (07.06.2021).

[8] „La Jilava, pe secția întâi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean și legionar; eu, evreu botezat și naționalist român: ne împrietenim numaidecât (…) îndrăgostiți de ceea ce găsim cu cale să numim «fenomenul românesc», altfel spus de poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, câmpurile, munții, ceapa, țuica, ospitalitatea, echilibrul din spațiul nostru”. (pp. 112-113).

[9] La rândul lui, Steinhardt fusese adăpostit, în ianuarie 1941, în locuința unui legionar. „Zilele rebeliunii le-am petrecut în casa generalului Trăil.[escu], în camera lui Ionel (plecat în provincie), sub portretul Căpitanului (căci Ionel devenise legionar). Generalul era ostil simpatiilor politice ale fiului său…” (p. 552).

[10] Nichifor Crainic, în Zile albe, zile negre, Casa Editorială «Gândirea», București, 1991, pp. 273 și urm.

[11] Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. X, Editura Machiavelli, București, 1997, p. 295.

Articolul anterior
Bang, Bang, You’re Dead sau cronica unei tragedii de succes / Liviu I. Cocei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu