Anul 2021, aduce un vârtej artistic care a prins acţiuni complexe şi speranţe stilistice, totul culminând cu vernisajul de la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi  din luna mai 2021. Demersul a pornit de la o mutaţie modernă şi inovatoare a barocului, corelarea sa în postmodernism şi augumentarea vizuală prin introducerea elementelor de futurism.

Postmodernismul în artă apare extrem de controversat, ideile sunt lansate într-un “fuzzy” derutant la prima vedere, o frescă care moşteneşte morfologia culturală de după anul 1900, dar dependent de noile condiţii ontologice şi axiologice care au loc într-un ritm accelerat, multe puse pe seama dezvoltării factorilor tehnologici.

Conceptul de baroc-futurism a fost iniţiat de un trio: un „fashion designer”, Iuliana Şerbencu, un artist plastic, Ana Maria Cocoş şi un fotograf, Cornel Gingăraşu, la care au aderat muzicieni, dansatori, modele, artişti video, apărând, după multe ore de muncă, un „câmp” ce aduce în atenţia publicului imagini şi idei ce reinterpretează barocul dar şi  recunoaşterea fotografiei pe poziţia de artă majoră.

Întorcându-ne la titlul proiectului „baroc-futurism…”, trebuie notat că inserţia futuristă se referă la curentul modernist italian a lui Marinetti şi nu la futurism în general. Presiunea futuristă reaminteşte de visele dinamicii convulsive, eroismul maşinilor caracteristice primei jumătăţi a secolului XX, care se corela cu industrializarea „sălbatică”, între timp fosilizată în tehnicismul actual, chiar instituţionalizat în prezent. Din punct de vedere cultural, futurismul este chiar o extensie barocă, acestea având în comun dinamismul, simbolistica mobilităţii, dând naştere în fiecare produs prezenţei mişcării sau măcar aparenţei ei. Interesant este că fuziunea baroc-futurism reuşeste să învingă dihotomia lui Eugenio D’Ors care consideră barocul un stil cultural „deschis”, cuprinzând constanţe culturale ce nu dispar în evoluţia omenirii, spre deosebire de futurism, stil istoric, corespunzător unei modalităţi temporo-spaţiale, care prin reproducere duce la imitaţie sau plagiat.

Abordarea tehnică a imaginilor prin digitalizare estetică, poate contura valoarea plastică a fotografiei, depăşind  minimalizarea de odinioară care îl determina pe Benedetto Croce să precizeze limitarea tehnică, care împiedică fotografia să „devină în întregime artă”, deşi „ar putea avea ceva artistic în ea” – tehnica digitală actuală face ca să dispară ceea ce spune Croce, „renunţarea definitivă la actul pictural”. Dupa anii ’80, referindu-se la o veche dispută artă-fotografie, Dominique Baqué, susține că, dacă arta contemporană, prin eterogenitatea sa formală, a atacat statutul fotografiei, dimpotrivă, fotografia a participat la inversarea valorilor academice și la reevaluarea statutului imaginilor în domeniul larg al artelor vizuale.

Încadrarea stilistică a lucrărilor din seria „baroc-futurism” poate fi controversată, specialista în istoria artei Daniela Langusi, declarând că nu se încadrează în normele baroce iniţiale, dar prin distilarea contemporană  imaginile se degajează de recuzita secolului XVII, apelând la textură şi  culoare, uneori „brutale”, păstrând tectonica instabilă şi plurală, instinctul şi mai ales „păgânul” exces.

În manifesto-ul proiectului prezentat pentru prima dată într-un vernisaj entuziast scrie: „Demersul conceptual baroc-futurism începe prin costum, care conectează şi codifică elementele implicate şi subordonează distinct perspectiva. Crinolina, gulerul plisat, corsetul, menţin tradiţia barocă, eleganţa liniei şi grandiosul, respirând într-un cerc, o mişcare nebună, volumetriile fiind inventive cu surprize şi ecouri sinusoidale pentru privitor. Barocul-futurism devine astfel o parte interesantă a sferei noastre urbane. Geometria sensibilă barocă se întâlneşte aici cu futurismul care preamăreşte fragmentarea formei, prăbușirea timpului și spațiului, descrierea mișcării dinamice și perspective amețitoare.

Interpretarea vizuală „baroc-futuristă” elimină bariera fotografie-pictură, folosind tehnici digitale de „enhanced reality” imersând propriul vocabular vizual prin combinarea principiilor futuriste de dinamism și simultaneitate, cu aluzii la lumină. Astfel aluziile mecaniciste s-au transformat într-o retorică constant multipolară. Imaginile rezultate nu urmează o mișcare liniară; în schimb, apare o „semnatură” temporală și spațială care proliferează în direcții imprevizibile, o categorie proteană care este infinită, contingentă și provizorie simultan.

Ca argument final putem cita pe filosoful Gilles Deleuze care scria: „… Dacă Descartes nu știa cum să treacă prin labirint, a fost pentru că și-a căutat secretul de continuitate pe urmele rectilinii și secretul libertății într-o rectitudine a sufletului.”