Vântul se juca de-a prinselea prin iarba înaltă, foşnitoare. Sunetul valurilor căuta să umple aerul, prelungind într-un mod nevăzut marea mai departe de ţărmuri. Un soare etern fixa cu privirea, în acelaşi timp, fiecare fiinţă în parte. Era vară.
Un rând de roci albe despărţea drumul pietruit de plajă. Fâşia de nisip de pe acel mal era lungă, întinzându-se de la nişte vârfuri stâncoase până la o lagună mai îndepărtată. Drumul pietruit cobora în paralel cu marea, treptat, către o vilă. În susul drumului se zărea faleza – un platou înalt de pământ şi rocă, uşor în pantă, sub care se ridicau stâncile.
Simon îşi îngropă pentru un moment degetele în nisipul cald, trăgând în piept aerul marin. Îi fusese dor de briza cu miros de apă sărată, alge şi peşte proaspăt. Visa cu o nerăbdare de copil momentul aruncării în braţele mării. Era, la suflet, încă un copil.
Coborâse pe plajă printr-o mică vale, pe lângă stânci. Se uită în jur în timp ce un sentiment nedefinit începu să plutească în el. Peisajul de aici era plăcut. Scoicile străluceau. Marea era frumoasă – ca întotdeauna. Dar, poate că el le vedea altfel. Ceva lipsea, şi nu ştia ce. Tânărul nu mai stărui. Începu, cu paşi lenţi, să se plimbe pe plajă. Începea să fie răcoare. Ajunse în acel loc cu o oră în urmă, pentru prima dată, şi dori să aibă un moment singur.
Un pescăruş mare trecu în viteză pe deasupra capului său, scoţând sunete stridente. Alţi doi l-au urmat mai sus, planând din ce în ce mai departe, cu aripile ca nişte lame. Printre rocile albe din stânga sa creşteau tufe de măceş şi pâlcuri de maci, şi unele şi altele scuturate. Mai jos răsăreau flori de cicoare de un albastru vibrant. Lui Simon îi plăcea cicoarea. Rupse două flori, le învârti între degete şi le vârî în buzunar. Marea era liniştită. Departe se contura un vapor, iar în dreapta, un alt ţărm. Valurile i-au ajuns la picioare. S-a obişnuit rapid cu apa, care nu era foarte rece, şi a continuat să se plimbe. În spate, soarele se apropia de asfinţit.
Când a observat că aerul începe să miroasă a fum, Simon a ridicat capul. În apropiere se zăreau trei bătrâni care stăteau pe nisip, cu spatele la soare, încălzindu-se şi conversând. Băiatul şi-a dat seama că înaintea lor era făcut un foc, din cauza scânteilor care le sclipeau deasupra capetelor. Se aşeză pe o stâncă rotunjită, undeva între mare şi ţărm. Suprafaţa translucidă a apei îi atingea tălpile, urcând până la glezne la fiecare val. Stătea la rândul său cu spatele la soare, simţind cum razele calde i se revarsă pe umeri. Bătrânii râdeau şi vorbeau tare. Păreau că se distrează. Simon prinse cu urechea frânturi din vorbele lor printre care, la un moment dat, ceva ce îi atrase atenţia.
Poate vedem şi noi creatura aia!
Despre ce e vorba?
Nu ştiţi? Oamenii au tot început să spună că se poate zări o creatură în zonă. Un soi de fată, fioroasă, mare, cu solzi lucitori pe trup şi coadă despicată, de peşte, în loc de picioare. Se zice că are mâini late, cu gheare tăioase şi degete lipite între ele, povesti un om cu pălărie de iută pe cap.
O sirenă!
Un monstru. Laguna de la capătul plajei i-ar aparţine. Ziua dă târcoale în larg, iar la căderea întunericului o vizitează. Dar dacă simte miros de om…
Atunci?…
Atunci te caută, te găseşte şi te ucide cu sânge rece.
Chiar are sângele rece, aşa-i? întrebă un om în cămaşă verde.
Grozavă sirena asta!
Cred că ar fi mai bine dacă n-am vedea-o.
Eu îmi iau la mine un harpon, în orice caz! anunţă înflăcărat unul dintre ei, fără cămaşă.
Nu-ţi răci şi tu sângele… protestă omul în verde.
Simon asculta cu urechile ciulite bătrânii, fără ca ei să ştie. Soarele îşi potolea lumina, alunecând uşor după coline. Briza începea să se înteţească.
Povestea e mai veche de atât… Mi-a spus-o odată un marinar bătrân. Asta n-o ştie toată lumea, continuă omul cu pălărie.
Zi-ne şi nouă, dar…Să nu ne sperii!
…Cândva, într-o vreme îndepărtată, când mările acopereau ţinuturile noastre, erau două surori vitrege sirene. Una dintre ele fu născută într-un colorat şi luminos recif de corali, pe timp de zi, sub soare, cealaltă între alge marine trase la fund de cochilii, în întunericul mării, noaptea, sub o rătăcitoare rază de lună. Sora din corali era nespus de frumoasă, cu solzi rozii şi părul de aur, şi avea o voce cristalină, dulce, cu care ziua, pe timp primejdios, ghida marinarii la ţărmuri. Sora din alge ar fi tocmai cea de care v-am spus că s-ar găsi prin locurile noastre. Trebuie să fi trăit mulţi, mulţi ani… În basmul nostru se spunea că avea ochi sălbatici, de bestie, solzi mai negri decât bezna iar părul încâlcit de schelete marine. Scotea nişte sunete ascuţite şi nepământene cu care dezorienta marinarii, apoi, cu o viteză de necrezut, sărea din apă şi răpea câte unul dintre oameni, pe care îl trăgea departe în larg, fără ca acesta să mai fie văzut vreodată. Unii spun că sirena îl devora, bucăţele cu bucăţele, cu colţii ei oribili de himeră.
N-aş vrea să fi fost marinar pe vremea aia!
De ce nu? Puteai să vezi sirena frumoasă!
Dacă spui că merită riscul…
Aş trece şi marea să cunosc o sirenă aşa de fermecătoare precum pare cea din povestea asta!
Şi ce s-a întâmplat cu cele două?
Sirena din corali, fiind născută sub soare, ziua ieşea la lumină să se încălzească iar noaptea dormea, în siguranţa recifului ei. Sirena din alge, născută sub lună, nu putea ieşi niciodată la lumina soarelui – dacă ieşea, pielea albă începea să i se crape. Aşa că, sirena algelor ieşea la suprafaţă numai noaptea. Marinarii erau terifiaţi la fiecare asfinţit. Ziua, însă, era condamnată să străbată străfundurile oceanului, singură cu monştrii marini ce se regăseau prin acele locuri şi cu algele negre, sufocate de melci. Poate că acesta a şi fost motivul pentru care ea însăşi a devenit un monstru.
Cum se înţelegea cu sora ei vitregă?
Nu şi-au vorbit niciodată. Sora selenară era invidioasă pe sora solară. De-a lungul a multor ani şi multe zile întunecate sub mare, invidia ei crescu şi se transformă într-o furie orbitoare. Într-una din zile, sirena din alge – Alguna – se hotărî pentru totdeauna. Deoarece îi era interzis să intre în reciful surorii ei de către semenii acesteia, care o protejau mereu de primejdii, mai ales noaptea, Alguna trebui să recurgă la o cale mortală. Îşi sacrifică propria piele ieşind la suprafaţă pe timp de zi, pentru ca un moment crucial să aibă loc. Sări din apă la înălţime sub soarele arzător, după care îşi încleştă într-o secundă colţii în gâtul surorii ei vitrege, care se bronza, neştiutoare, pe o stâncă. La fel precum un marinar răpit, sirena coralilor nu a mai fost văzută niciodată pe acel tărâm. Propria soră o luase cu ea către adâncuri. Unii spun că trupul i s-a preschimbat într-o scoică iar sufletul într-o perlă, unii spun că a călătorit către alte ţărmuri.
Poate că, într-o zi, se va întoarce, precum sora ei pare să fi făcut.
Există ceva ce ar putea servi ca dovadă a acestui basm. În poveste se mai spune că Alguna a rămas cu o cicatrice în urma încercării sale aproape sinucigaşe de a vizita lumea soarelui: o bucată lungă de piele arsă pe spate, roşie şi tăbăcită.
Cine o prinde primul?
Nu te mai gândi la harpoane…
Ah, tocmai mi-ai adus aminte. Aş avea unul perfect…
Bătrânii începură să vorbească despre arme iar afară se însera – Simon trebuia să se întoarcă la vilă. Tânărul se ridică de pe stâncă şi merse prin nisip cu picioarele reci, umede. Părăsi încet plaja şi nu privi înapoi.
*
În ziua următaore, spre după-amiază, Simon merse cu tatăl său la o pescărie.
Duşumeaua arămie a terasei se întindea pe un rând de roci, deasupra plajei şi a unei bucăţi din mare. Se putea auzi cum valurile, din ce în ce mai mari în acea zi, loveau cu putere stâncile, împroşcând apă sărată în vânt. În timp ce tatăl lui discuta cu un bătrân agitat, uscăţiv, bronzat şi care vorbea repede, Simon, absent, privea în jur. Pe stâlpii terasei erau agăţate ghirlande de peşti uscaţi, iar deasupra lui a observat că atârna, bălăngănindu-se, un peşte mare, rotund şi ţepos. Rămase cu capul în sus, hipnotizat de ochii goi ai peştelui, când tatăl lui, cu barbă de marinar îl chemă.
Hai să-ţi prinzi peştele.
Uşor confuz dar curios în acelaşi timp, Simon îşi urmă tatăl şi bătrânul agitat. Într-un bazin rotund, larg, o mulţime de corpuri groase de peşti se puteau vedea trecând unul peste altul – un soi de scrumbii. Bătrânul îi zâmbi şi îşi dădu jos pălăria verde de pescar, revelând un cap aproape chel. Simon îl asemănă pe om în minte, fără să vrea, cu unul dintre peştii uscaţi pe care îi zărise pe terasă.
Tânărule! Iată aici cel mai bun peşte al nostru. Chiar aşa! Am vorbit cu tatăl tău simpatic cu care din intâmplare mă cunosc dintr-o vreme apusă şi am zis să vă las să alegeţi şi să vă prindeţi singuri masa de seară – o mică aventură!
Bătrânul, cel mai probabil patronul, cu pieptul cămăşii desfăcut, dispăru pentru câteva momente după o uşă, după care apăru entuziasmat cu trei lănci strălucitor de ascuţite.
Mă aşteptam la undiţe… abia îngână băiatul.
Îmi vânez şi eu unul, să v-arăt cum se face.
Tatăl său îl prinse pe Simon de braţ şi se dădură la o parte. Omul păşi pe marginea bazinului şi se puse în unghiul din care umbra nu i se vedea pe suprafaţa apei, pentru a nu speria peştii. Luă o poziţie exagerată de atac, dar tehnica, cea mai importantă, îi rămase perfectă. Lancea dispăru cu iuţeală în apă şi, într-o secundă, se ridică în aer cu un peşte mărişor atârnând la capătul ei. Cu apa şiroind din peşte pe lance, bătrânul zâmbi, ştirb.
Pare greu? Hai, încercaţi. Tânărule, e distractiv, pe cinstea mea!
Simon făcu semn că îl lasă pe tatăl său înaintea lui. Acesta luă una dintre lănci şi imită formal poziţia pescarului. După câteva secunde lungi de concentrare, tatăl lui Simon înfipse lancea într-un peşte mare. Băiatul privi cum în bazin se răspândesc nori roşiatici de sânge şi simţi un gol puternic în stomac. Tatăl său se chinui la început să ridice matahala, dar triumfă. Se bucură împreună cu bătrânul. Însă, la un moment dat, ochii celor doi poposiră pe băiat.
Omul uscat de soare îi înmână lancea şi, cu o mână pe umărul său, îl poziţionă. Simon privi pentru un timp îndelungat apa, stângaci. Nu reuşea să fixeze cu ochii o pradă – peştii erau prea rapizi. Într-un sfârşit, zări pe fundul bazinului de faianţă albă un peşte de un verde închis. Spatele îi lucea în reflexii rozii şi argintii – era frumos. Băiatul îl privi pentru mult timp, ca hipnotizat. Era singurul peşte care stătea pe loc. Dar bătrânul îl încurajă, iar Simon se pregăti. Se aplecă şi, ochind, aruncă lancea. Însă, mâinile tremurânde deviară direcţia armei şi aceasta se lovi cu un pocnet de fundul bazinului, în timp ce peştele verde dispăru printre ceilalţi. Atunci, Simon se întoarse afectat cu spatele, nu din lipsa victoriei ci tocmai din posibilitatea de împlinire a acesteia, şi spuse încet:
Eu vreau să mănânc homar.
Bătrânul îl bătu pe spate şi decise totuşi să le dăruiască lor peştele pe care l-a prins. Băiatul şi tatăl se aşezară la o masă pe partea terasei de deasupra mării şi aşteptară să li se pregătească peştii şi homarul.
De la amiază până atunci nu mai fu soare. Stătu ascuns după o pâclă albă – întreg cerul era alb, orbitor. Marea se frângea desfrânată de stânci, trăgând după ea valuri mari, grele. Răsufla mai apoi trudită, după ce îşi strivea încărcătura de ţărm. Aerul umed se răcea sub bătaia prelungă a vântului de nord.
Tânărul nu ştia de ce, dar se simţea privit.
Îşi luă privirea din zări şi se uită, pentru prima oară, în jos. Pentru un moment, avu impresia că terasa se mişcă precum un vapor şi că el stă pe loc, având în scurt timp să fie lăsat undeva în urmă, să cadă în apă în orice moment – îl trecură câţiva fiori reci şi îşi reveni, dar nu de tot. Pentru un motiv necunoscut, căci lui nu-i era frică de mare, privind-o astfel, atât de învolburată, sub picioarele sale, simţi o groază amară. Nu se putea opri din a-şi imagina cum scândurile de sub picioarele sale cedează iar el se prăbuşeşte peste stânci, în adâncurile licorii întunecate. Tatăl lui Simon încercă să îşi dea seama de ce era în mintea sa, dar nu reuşi, aşa că glumi:
Te-ai îndrăgostit de mare? A doua oară?
A infinita oară, se scutură rapid Simon de starea febrilă de mai înainte.
Localul începea să se umple.
Tată, ce crezi că se află la fundul mărilor?
Hm… O mulţime de fantome.
Marea s-a schimbat. Nu mai e aceeaşi.
Tu nu mai eşti acelaşi.
Marea se amestecă şi se învolburează în fiecare zi. Ai putea spune că se schimbă atât de mult în fiecare secundă, sau că rămâne mereu aceeaşi.
Nu se amestecă decât cu sine însăşi.
Şi eu? Cu cine mă amestec?
Cu totul.
Chiar şi cu homarul pe care urmează să-l mănânc?
Da.
Nu mai are sens ce vorbim.
La o anumită oră din zi, are în mod evident sens. Nu e încă ora.
Tatăl său îi zâmbea.
Ascultă, Simon! Numai străbunicul tău făcea peşte mai bun ca aici. El stătea tot la mare, nu prea departe de locul ăsta. Avea cele mai frumoase undiţe – şi cele mai frumoase fete, de altfel. El m-a învăţat să pescuiesc – peşti, nu fete! Mama ta a fost cea care m-a pescuit pe mine…
Dacă tot ţii să vorbim despre peşti, zi-mi o poveste din acele vremuri, cu bunicul tău. Una pe care n-am auzit-o.
Bun. Eram odată în larg, împreună. Prădam un ton cât mine de mare pe atunci, pe care îl ochise el de mai demult în zonă. Avea nişte ochi mari, ca pietrele preţioase, şi aripioare solide, strălucitoare. Îmi amintesc şi acum umbra lui fioroasă pe sub barca noastră. Însă, tata m-a învăţat să nu-mi fie teamă de peşti în următoarele câteva secunde. Peştele muşcă momeala. Tata ţinu cu toată puterea lui undiţa – asta până când păşi greşit şi alunecă peste bord, în apă, cu capul în jos. În acea clipă m-am temut cel mai tare, mai tare decât mă temusem vreodată până atunci, dar momentul care urmă îmi alungă toate spaimele de dinainte. Mă ridic şi îl văd pe tata ţinând piept valurilor, cu imensul peşte zbătându-i-se în braţe. Şi-a scos, nici acum nu ştiu când şi cum, cuţitul de la brâu, şi a tăiat gâtul creaturii. Atunci mi-am dat seama câtă putere se poate ascunde în mâinile unui om.
Sau câtă cruzime.
Mâncarea a venit: doi peşti lunguieţi prăjiţi, cu mămăligă şi lămâie, şi o farfurie în care zăcea un homar roşu, glazurat cu sos de lămâie.
De bietul homar din farfuria ta nu ţi-e milă?
Simon oftă şi surâse uşor trist. Din acel moment îi fu mai greu să mănânce.
La sfârşit, se uită prelung la oasele din farfuria tatălui său. Ţinu să îi lase lui celălalt peşte. Băiatul nu era sigur de gândurile care îi treceau atunci prin minte.
*
O ploaie rece se abătu peste orăşelul de la malul mării. Arborii scunzi îşi luau, hohotind, adio de la frunze şi crengi, smulse feroce de vânt şi aruncate în vâltoarea cenuşie. Vântul şfichiuia pământul, casele şi geamurile, cu nesfârşite şi ascuţite fire de nisip. Marea, însă, se lupta cu sine însăşi. Valurile păreau că aduc sute şi sute de cete de soldaţi, pe care îi aruncă la ţărmuri să lupte cu valurile următoare. Toate lucrurile deveniseră siluete şterse, sure şi tremurătoare. În aer îşi mai descătuşau glasurile doar vântul şi marea.
Simon stătea cu fruntea lipită de geam, simţind pe piele răcoarea sticlei şi vibraţiile fiecărui strop de ploaie. Căuta cu privirile toate colţurile cerului, pentru a prinde cu ochii fascinanta imagine a fulgerului – minunăţie înfricoşătoare pentru om. Deodată, numai pentru o secundă, deasupra lui fu brăzdată bolta de o lumină roşiatică, precum o coloană vertebrală de peşte, lungă şi îndoită. Lumina rămase întipărită pe retina sa, zăbovind încă sub forma unei pete verzi ce îi acoperea vederea. Simon închise ochii strâns, încercând să vadă forma fulgerului în întunericul pleoapelor sale. Între timp, afară izbucni răgetul năprasnic al tunetului ce urma în mod firesc luminii.
Deschise uşa verandei care se trânti cu putere de perete, perdeluţa smucindu-se în vânt. Simon o trânti la loc şi se opri pentru un moment pe terasă – purta doar o jachetă subţire peste cămaşa albastră, dar nu îi era frig. Se simţea fierbând pe dinăuntru şi dorea, cu ardoare, să se mişte. Ieşi în drum şi începu să urce prompt către faleză, ajutat de palele de aer care îl împingeau de la spate. Cu părul în ochi, puse primul pas pe platoul înalt. Un prim tunet îl prinse în dezechilibru şi, pentru o clipă, îi făcu picioarele să tremure. Atunci, băiatul îşi adună curajul şi se împinse mai sus şi mai sus, până când stătea în picioare în cel mai înalt punct al falezei, deasupra pământului, stâncilor şi a mării, sub un cer nesfârşit care ducea o bătălie. Nu-i era însă teamă de fulger cum nu îi era teamă de mare. Dar fulgerele nu îl cunoşteau. Deasupra lui, prin bolta roşiatică mai treceau săgeţi aurii. Simon zâmbi – considera că este martorul unui spectacol atât de frumos! Îşi simţea bătăile inimii mai iuţi, iarăşi. Privi marea în întinderea ei. Într-unul dintre tablourile sale de o secundă îi păru de-a dreptul înfricoşătoare, dar se înfioră de plăcere la propria spaimă. În astfel de momente iubea cel mai mult marea, şi şi-ar fi dorit să poată lua parte la zvâcnirile ei. Însă, privind în larg la valurile monstruoase, îl trăsni o amintire stranie – povestea bătrânilor, creatura legendară istorisită prin şoapte. Alguna! Acea îngrozitoare sirenă răpitoare cu colţi şi cu gheare, ieşită din miezul întunericului! Băiatul se mai înfricoşă o dată, dar de această dată teama îi răci oasele şi stărui undeva la capătul fiinţei sale, precum o calcifiere. Ştia că atunci, în acel moment, luminat de fulgere, ori teama de creatură ori însăşi creatura făceau deja parte din el. Şi mai ştia că pe una dintre ele va trebui să o învingă, pentru a se despărţi de acei fiori stranii. Aşa că, luptă iarăşi cu groaza precum luptă cu vântul şi cu viziunea mării de dinainte, şi adună în el din nou căldură, atâta căldură cât să-şi poată întinde gâtul şi să strige, rebel, în aer, către bolta întunecată şi către o mare aidoma:
Atunci când ploaia se va opri, voi porni către lagună!
Ungherele misterioase ale acestui om, se pare, au prins glas printr-un jurământ.
Pentru o secundă, fu lumină în jurul său. O rafală de tunete îi urmă spusele. Îşi simţea braţele şi picioarele încordate, de parcă prin ele ar fi curs electricitate. Însă, tunetele deveneau din ce în ce mai îndepărtate – spre norocul tânărului cutezător. Ploaia se lăsa liniştitoare. Continuând să privească în larg, de-a lungul orizontului, unde cerul nu se mai deosebea de mare, Simon zări cum un imens fulger îşi aruncă braţele precum o pânză cotropitoare, aproape înconjurând întinderea de apă. Se întreba dacă tentaculele luminoase aveau să se apropie de el curând sau dacă erau în retragere. Nu ştia ce şi-ar fi dorit mai mult atunci, ştiind promisiunea pe care tocmai o făcuse. Sub haină, cămaşa îi era lipită de corp.
Se întoarse la vilă, unde ceasul bătu de ora opt seara. Pe masă îl aştepta un bol de ciorbă de peşte aburindă, pe care o sorbi cu iuţeală, înfrigurat de escapada sa. Apoi se schimbă în haine uscate şi se aşeză din nou la geam, sub o pătură. Îşi aduse o carte – o carte de basme vechi, cu fiinţe fantastice. Sorbea din literele vii cu ochii mari, fermecaţi. Când deschidea acea carte şi îşi trecea degetele peste desenele sale, se simţea din nou mic. Termină de citit prima poveste, de recitit, şi îşi puse cartea deschisă în poală, închizându-şi ochii. Aşa putea să vadă mai bine caii cu aripi, păsările imense şi monştrii, plutind într-un vid magic. Viziunile îl înfiorară adânc şi îl umplură de avânt şi curaj.
Când deschise din nou ochii, providenţa făcu în aşa fel încât să potrivească simţirea tânărului cu momentul marii sale promisiuni – ploaia se oprea. Simon se ridică într-un suflet, nevenindu-i să creadă. Îşi imagina că ploaia va ajunge să continue, monoton, toată noaptea. Însă, norii deja se crăpară, iar o fâşie de apus îi colora în portocaliu. Câte un strop rătăcit se mai lipea de pământ, sau, era desprins dintr-un copac de suflarea acum mai domoală a vântului. Băiatul se repezi afară, îmbrăcându-se pe drum cu jacheta. Trebuia să se hotărască – să-şi aleagă direcţia primului pas. Privi, mai întâi, cerul. Nu era încă ora de înnoptare. Dar cât de departe era laguna? În adâncul său, hotărârea era demult luată. Trebuia doar să o scoată la lumină. Dar cât de misterioase sunt chemările sufletului!… Se scutură. Tot ce ştia atunci era că pe loc nu poate sta. Aşa că, printr-o atracţie necunoscută, porni – către capătul plajei.
Simţea înăuntrul fiinţei sale ecourile unei chemări prelungi, obscure. Mergea, tremurând, prin aerul răcoros şi umed de după ploaie, coborând pe un drum cu pietriş alunecos. Panta se sfârşea după o bucată de timp la bazele unei stânci imense, care forma deasupra sa o faleză. În interiorul stâncii se lărgea o deschizătură prin care puteau încăpea doi oameni – era ca o poartă spre ultima plajă a staţiunii, o plajă pustie şi sălbatică. Simon îşi făcu loc prin stâncă şi printre tufişuri, câteva frunze ude dintr-un arbust aplecat rămânându-i prinse în păr. Arăta ager şi plin de viaţă, precum un tânăr cerb. Se strecură afară, pe plajă, şi când zări pădurea neagră de plante ce îl aştepta în capăt, îl cuprinse un sentiment atât de intens şi confuz încât nu ar putea fi explicat în întregime. Îi era teamă, groază chiar, dar cu cât îi sporeau astfel de trăiri, cu atât curiozitatea şi entuziasmul îi străluceau mai tare în ochi.
Din nisipul cafeniu al plajei ieşeau pe alocuri pietre şi buruieni, ori scoici mai mari, tăioase. În margine străjuiau arbuşti cu flori roz, pufoase, şi o mulţime de plante cu frunze mari, late şi lungi, iar pe pante se întindeau covoare de plăntuţe iubitoare de soare, de un verde deschis, prăfuit, cu frunzele mici catifelate. Aici, marea era de asemenea mai sălbatică: avea o nuanţă închisă, verzui-albăstrie, iar malul de care se lovea neîncetat era stâncos. Furtuna o agitase mai mult decât de obicei. În timp ce mergea, piciorul lui Simon alunecă pe ceva care trosni uşor sub el. Când privi în jos, observă un schelet destul de mare de peşte, curat. Se cutremură atunci când gândul îi zburdă cu iuţeală la fantastica monstruozitate pe care şi-o închipuise şi continua să şi-o închipuie. Acoperi scheletul cu nisip şi încercă să-i uite imaginea. Norii nu mai erau negri, dar acum cerul era la fel de întunecat ca pe timpul furtunii din cauză că soarele apuse.
Simon simţea că plaja nu se mai sfârşeşte. Deşi mergea încet, obosi repede. Vântul încă era puternic şi îi trăgea hainele, aruncându-i din când în când praf în faţă. Poate că pe jumătate şi-ar fi dorit ca plaja într-adevăr să nu se mai termine – dar asta numai din acea depunere pe oase, rece şi plină de fiori, a temerii. Însă, băiatul se opri în loc pentru un moment. Urma să devină, în curând, un adult! Nu mai era un băieţel. Nu avea de ce să îi fie teamă – nu trebuia să mai creadă în sirene. Îşi spuse acestea, dar nu-i putea rupe sufletului o credinţă atât de magică împământată într-un mod atât de, ei bine, la fel de magic. Cu toate astea, reuşi să-şi mai îndepărteze din teamă. Vârî mâna în buzunar şi scoase cele două flori de cicoare. În mod ciudat, nu se pleoştiseră de când le culese. Una, două. Trebuia să o cunoască pe cea de-a doua… Le strânse în mână şi le păstră ca pe un lucruşor norocos. Atât timp cât le avea, noaptea putea veni.
Ajunse la capătul plajei. Inima îi bătea acum nebuneşte. Îşi imagina cum din secundă în secundă acea creatură groaznică ar putea apărea din ceaţa nocturnă a lagunei şi, fixându-l cu ochii ei de fiară, şi-ar întinde ghearele lungi către el, sorbindu-i sufletul dintr-o înghiţitură şi furându-i carnea către abisuri. Nu îşi mai putea ţine în frâu gândurile – dar îşi putea totuşi ţine în frâu picioarele. Se încordă şi făcu primul pas în vegetaţia aspră a limbii de plajă care despărţea laguna de mare. Tremura. Odată ce părăsi plaja deschisă şi intră în teritoriul nou, obscur, deveni vulnerabil – putea fi atacat acum din orice parte. Imagini din ce în ce mai urâte începeau să îl cuprindă, iar el devenea un simplu spectator înfricoşat la haosul din mintea şi din corpul său. Încerca totuşi să se menţină pe o linie de plutire – şi tânărul om reuşea. Îşi făcu, foarte încet, loc printre tufele cu ţepi şi frunze tăioase, pânzele de păianjen ce se întindeau deasupra lui şi bolovanii care îi încurcau mersul. Găsi, în sfârşit, nisip fin. Asta anunţa apropierea de lagună. Câţiva paşi, şi ar fi ieşit dintre plante. Gâtul îi era uscat.
Cu suflul greoi, a decis totuşi să iasă din ascunzişul verde. Afară se întunecase aproape în întregime – în spatele său se mai putea zări o urmă roşiatică de crepuscul, topind stelele. Simon făcu primul pas pe nisip şi se trezi, înalt cât era, pe două picioare, în faţa mult aşteptatei creaturi – sirena Alguna! Alguna, Alguna, care în a sa lagună se bronza la lună…
Băiatul înţepeni. O privi. Multă vreme. Stătea aşezată pe o stâncă înaltă, din profil, trecându-şi mâinile mici prin păr. Nu avea nici cine ştie ce gheare, nu avea nici colţi (poate puţin, dar erau simpatici), nici solzii negrii şi părul încâlcit şi nici ochi de bestie. Această făptură era departe, departe de a fi un monstru! Ca să vă spun drept, căci eu o cunosc, arăta aşa: era micuţă, cu pielea într-adevăr albă şi sensibilă la soare, dar nu pentru că ar fi fost vreun fel de demon al nopţii; avea părul lung, lung şi frumos, de un gri-argintiu, ochii îi erau de-a dreptul fermecători, ca nişte giuvaiere verzi, dar aveau o privire care schimba pe cel ce o întâlnea, iar solzii, solzii îi erau alburii, sidefaţi – nicidecum negri ca bezna!… Of, cine o fi început povestea aia…
…Se uită bine la ea. În razele bogate ale lunii, părul lins parcă i se aprindea într-o flacără de argint iar coada de peşte îi sclipea delicat, în reflexii fine de verzui şi roziu. Nu mai privise un asemenea lucru – era fascinat şi totodată uşurat de primejdia pe care şi-o închipuise, însă, în acelaşi timp, puţin dezamăgit. Se pare că trăia pentru groază şi pericol! Dar acele lucruri dispăruseră… Acum nu îşi mai pierdea suflul pentru astfel de trăiri, dar din cauza aspectului nemaivăzut al sirenei ce stătea, în carne şi oase, la câţiva paşi de el. Rămase mut, în contemplare. Sirena se opri din pieptănat şi ridică privirea. Ochii li se întâlniră într-un pact silenţios, ca o comunicare ciudat de familiară şi sigură. Nu ştia ce se întâmplă, dar menţinu privirea în continuare, simţind cum o desfătare caldă îi cuprinde oasele, în sfârşit dezgheţate. Nu aveau nevoie să-şi folosească glasul pentru a se înţelege – dar Simon se întrebă atunci dacă ea măcar avea glas! Oh, Simon… Poate îi voi şopti răspunsul cândva, dacă îl voi găsi pe acest om. Se putea spune că Alguna era o făptură frumoasă. Însă, frumuseţea ei era una stranie. Dintr-o dată, tânărului i se păru că priveşte pur şi simplu un peşte mai mare, întins pe stânca din faţa sa. Asta era!… Alguna avea un aspect plăpând, asemănător cu cel al unui inocent animal – dar tocmai asta o făcea atât de intrigantă. Un animal cu cap de om. Nu arăta ca în desenele cărţii sale cu basme, dar Simon prinse deja drag de ea cum nu mai prinse şi nu avea să mai prindă cândva în viaţa sa. Era magie.
Deşi aproape înduioşat de fragila sirenă, avea în acelaşi timp privirea admirativă şi smerită pe care o are un om bun în faţa unui lucru nemaivăzut. Inima îi era scăldată în emoţia misterului – un mister pe care nu l-a mai simţit niciodată atât de strâns legat de realitate. Cu cât fenomenul care te uimeşte e mai real, cu atât misterul care îl înconjoară e mai mare… Simon ştia că această creatură, palpabilă, se întinde totuşi mai departe de înţelegerea lui. Era martor la o sublimă ciudăţenie a naturii – precum un halou în culorile curcubeului apărut în jurul lunii. Dar asta era prima dată în viaţa sa când nu mai dorea să înţeleagă. Când nu mai dorea să afle. Şi asta nu din teama de a cunoaşte – ci pur şi simplu pentru că ştia că nu are nevoie să ştie. De ce să rupi o scoică în două doar pentru a o deschide?… Fiinţa himerică i se arăta doar cât dorea să i se arate iar el putea găsi frumuseţe în asta. Acum, Simon nu îşi mai simţea limitele corpului – era ca şi cum s-ar fi confundat cu toate lucrurile din jurul său, cu nisipul, cu frunzele, cu apa, cu noaptea…
Sirena se mişcă pe stâncă. Se întoarse cu întreg corpul către el şi toţi solzii verzi ai cozii, de sus până jos, sclipiră sub lună. Pielea albă îi strălucea lăptos, cu reflexii rozii pe burtă, pe umeri, pe obraji. Părul îi alunecă pe lângă gât şi se lăsă în şuviţe lungi până la talie. Încet, faţa îi fu descoperită de firele argintii şi licărirea ochilor ieşi la iveală. Cu spatele la lună, în întunecimea lagunei, ochii i se transformară în două făclii galbene. Sirena îl fixă cu privirea pe tânărul om, de parcă i-ar fi văzut interiorul şi i-ar fi putut încleşta organele de la distanţă – înainte să dispară sub apele verzui. Simon rămase pentru mult timp cu privirea aţintită acolo unde mai devreme stătu creatura, deja resimţind profund golul lăsat de aceasta. În acel moment i s-ar fi părut firesc ca sirena să fi existat dintotdeauna în acel loc, pe acea stâncă. Corpul lui Simon era acum un val. Un val foarte tăcut, şi lent. Era de parcă sirena îi împrumutase corpul său pentru câteva secunde prelungi – era de parcă îi putea simţi fiecare mişcare lină sub apă din braţe, din coadă, în braţele, în picioarele lui, nemişcate dar pline de tremur. Şi apoi s-a oprit. Şi pământul de sub picioare l-a lovit deodată ca într-o bruscă prăbuşire şi toată fierbinţeala şi vuietul sângelui l-a ars şi l-a zguduit din interior.
Simon şi-a dus mâna la frunte. Unde era? Atât de departe în noapte? Ochii galbeni… Coada, mâinile… Ştia că toate aveau de acum să îl bântuie, să îl privească, să îl atingă, să îl tulbure din nou şi din nou. Şi nu se împotrivea. Orice, numai să nu uite.
Dar s-a mişcat, ca rupt din reverie. Înainte să se întoarcă, s-a apropiat de apă. Nu îi mai era teamă – cum nu ţi-e teamă de un vechi prieten, ci dor. O tânjire neîmplinită, atât de dureroasă. Luna mai lumina. Astrul şi-a scăpat o mică rază pe stâncă, şi a trezit la viaţă scântei de culoare. Simon a făcut câţiva paşi prin apa până la genunchi, răcoroasă, şi a cuprins stânca mare cu braţele. Pe netezimea ei se afla un dar: o şuviţă lungă de păr înnodată pe care atârna un solz verde închis, iridescent. Şi l-a pus la gât şi a sărutat solzul. Apoi l-a lăsat să cadă şi i s-a lipit, umed, de piept.
*
A doua zi, dimineaţă, apa era cum nimeni nu o mai văzuse de mult timp. Marea se întindea până la ţărm precum o pată de ulei, netulburată, străvezie şi mai verde decât miezul de smarald. Sub voalul fluid al apei pluteau, parcă ţinându-se de mână, salbe întregi de alge proaspete, înmuindu-se silenţioase ca într-o supă primordială. Ochi uimiţi fixau peisajul de departe, picioare înfiorate se încântau de atingerea plantelor marine. Dar numai un singur om ştia a cui mână, sau gheară, e la mijloc.
Simon primise un dar atât de scump. Revelarea. Dovada că departe de cunoaşterea noastră sălăşluiesc şi alte fiinţe, în forme diferite, dar fiinţe. Şi că aceste fiinţe nu sunt imposibile, că nu sunt monştri, că noi nu ne aflăm mai presus sau mai prejos de ele, şi că ne putem înţelege. Pentru că unele dintre aceste fiinţe se află, undeva, în noi, în propriile lagune, mări, oceane.